Andrei Samoil

Am auzit de accidentul din club, de vineri seara și primul lucru care mi-a venit în minte era un fost client, cu mulți bani, care îmi spunea zâmbind la o  întâlnire ce avea ca subiect înălțimea unor balustrade: “Băi Andrei, tu nu ți-ai dat seama că mie nu îmi pasă de norme?”. Nu îmi dadusem seama. Dar atunci mi-am dat seama de altceva: de faptul că era un bou. Nici de asta nu îmi dădusem seama până să deschidă gura.

Normele, deși aparent niște bețe în roate gratuite, de cele mai multe ori au sens și scop. Sigur, știu și norme imbecile, dar, in opinia mea, chiar și alea ar trebui respectate pentru a proteja sistemul. Altfel, mai devreme sau mai târziu se ajunge în situații în care mor oameni.

De exemplu, până acum ceva timp, nu exista o normă cu privire la dimensiunea și sensul de deschidere a ușilor clădirilor ce adăpostesc spații aglomerate cum ar fi teatre, clădiri administrative, săli de sport, discoteci sau cluburi (sic!) și biserici. A trebuit să ardă câteva sute de enoriași de Înviere pentru că presiunea masei de oameni disperată să scape de flăcări nu a mai permis deschiderea ușilor (ce în mod tradițional se deschideau  spre interior în cazul bisericilor). Și au ars ca șobolanii. Până a apărut norma. Acum, dacă nu o respecți, dacă nu îți pasă de ea (deși o cunoști), ești doar bou.

Există norme similare cu privire la dimensiunea acceselor, fluxurile (de oameni) necesare pentru evacuare, numărul de persoane permis într-un spațiu, sistemele de stingere ale incendiilor, ventilații, sisteme de desfumare, chiar și dimensiunea și aspectul balustradelor. Nemții au o normă chiar și pentru dimensiunea hârtiei igienice. Indiferent dacă ești proiectant, beneficiar, patron sau organizator, dacă nu respecți aceste norme îți iei riscul ca mai devreme sau mai târziu să suporți consecințele. Uneori poate fi doar un deget maro, alteori o amendă și o șpagă, dar uneori pot muri oameni.

Acum, trebuie să spun că nu am pretenția să îmi dau cu părerea asupra cauzelor accidentului pomenit mai sus. Pot, insă, să îmi dau cu părerea cu privire la modul în care sunt impuse și respectate normele în România (și în special in ceea ce privește spațiile de genul cluburilor): Avem norme, dar este complicat să le aplicăm. Sau nu este profitabil.

Cadrele medicale care ne țin anual cursurile de prim-ajutor (mie și echipei mele de la Academia 1,61) ne-au spus deschis că există un plan de intervenție în caz de cutremur peste 7.5 Richter cu spitale mobile la Universitate și în Piața Izvor, pentru că din Centrul Vechi al Bucureștiului vor ieși victime de numărul zecilor de mii sau mai rău dacă este weekend.

Știm asta. Totuși petrecem. Și nu facem nimic altceva. Ne înghesuim în subsolurile unor case de cărămidă, fără grinzi, cu plăci din lemn, cu accese pe coridoare înguste, neconsolidate, slăbite puternic de demolarea pereților care fac loc meselor care aduc banii și bem. Doar nu s-o întâmpla nimic tocmai astăzi!

O spun din nou: habar nu am de clubul despre care sigur va vui presa mult timp de acum în colo și nici nu îmi voi da cu părerea despre acest accident, dar știu alte clădiri, localuri, baruri, cluburi care nici nu se apropie de a respecta normele si care functionează, aduc profit și în care mi-e reală frică să intru. Până nu se va schimba mentalitatea cu care ne raportăm la legi și norme, va trebui să înfruntăm riscuri serioase.

Din păcate, normele ignorate uneori se pot răzbuna.

De curand am primit un LEGO. Era seara tarziu. L-am primit cadou de la sotia mea, ca o gluma. Era o motocicleta complicata si trebuia sa fie atat: o gluma si o referire la pasiunea mea pentru motociclete.

Si am avut cea mai neasteptata reactie.

La inceput am ras, apoi m-am bucurat, apoi, in urmatoarea secunda, m-am vizualizat compunand motocicleta. Si m-a cuprins o senzatie de nerabdare si bucurie. Imediat m-am asezat la birou, am deschis cu mainile tremurande cutia, mi-am ordonat cu o placere viscerala piesele pe birou si am inceput sa construiesc. Senzatia cu care se imbucau piesele, descoperirea solutiilor, placerea materializarii rezultatului, bucuria cu care construiam erau surprinzator de puternice. Tremuram de placere. Am stat pana tarziu in noapte sa asamblez motocicleta.

Trebuie sa spun ca nu sunt un tip extrovertit. Dimpotriva, sunt foarte retinut de fel. Multi prieteni imi spun Droopy… Eu ma bucur tare, dar pe interior.

Atunci, totusi, eram in culmea fericirii. Ca un copil. Exact ca atunci cand aveam 9 ani si am primit primul meu joc LEGO, adus din strainatate. Si era bine. Era foarte bine. Si atunci mi-am dat seama cat de important si valoros este copilul din oglinda. Atunci l-am vazut, desi se ascundea in spatele fetei mele. Si tot atunci mi-am dat seama cat ma ajuta copilul din oglinda. El inca stie sa se joace si ma ajuta cand amenajez o camera tematica Harry Potter, el ma sfatuieste cand creez un program al unei taberei, cu el rad cand astept pe cineva sa ii fac o gluma fizica, sau spun un banc. Datorita lui pot inca sa apreciez si sa ma bucur  de desene animate, pot sa fac jucariile de plus sa vorbeasca, pot sa ma uit la Star Wars cu placere, sa ma joc pac-pac, sa fiu creativ, pot sa imi imaginez spatii, camere, scenarii, jocuri, sa ma distrez si altfel decat in club sau in pat, pot sa fac glume (si bune si proaste) si, per ansamblu, pot sa fac ce fac acum. De asemenea, tot datorita copilului din mine pot inca sa vorbesc pe limba copiilor si sa ma joc cu ei si asta cred ca este foarte important.

Si imi place de copilul din oglinda. Sigur, cand imi pun un costum, sau macar un sacou, el se face mic si se baga intr-un colt. Cand, la o intalnire, trebuie sa fac pe arhitectul batos, copilul fuge si se ascunde undeva asteptand sa il las sa iasa la iveala. Si atunci nu prea il las. Serios, incuntat si mandru de statutul meu de adult responsabil  il inchid in camera lui. Dar mi-e mila de el, imi pare rau si de abia astept momentul in care il las liber. Asta este un alt motiv pentru care nu imi plac corporatistii seriosi, responsabili, eficienti, care nu au timp de glume sau de lucruri puerile. Am impresia ca incearca din rasputeri sa isi sufoce copilul din oglinda pentru a fi “profesionisti”.

Mie imi place de copilul din mine. Imi place pentru ca imi da posibilitatea sa fiu creativ,  sa gandesc lucruri distractive si amuzante, sa ma distrez la randul meu. Din acest motiv, de fiecare data cand, dupa o gluma fizica sau un banc prost, in fata mea sta o fata incruntata care imi spune cu repros “Hai ba, nu mai fi asa copil!!!”, ma bucur si o iau ca pe un compliment.

Da, am un copil in mine si cred ca ar trebui sa il las cat mai des la ghidonul motocicletei!

De ce biblioteca Darei este stramba si are forma de melc, proiectul meu are 1,61 in denumire, iar mie mi-e frica sa folosesc culoarea verde?

Pentru ca Dumnezeu nu joaca zaruri cu universul!

Sigur, afirmatia de mai sus nu am spus-o eu, a rostit-o cineva mult mai destept decat mine si intr-un cu totul alt context. Aici, insa, se potriveste de minune.

M-am intrebat deseori care sunt criteriile dupa care putem spune ca ne place un lucru, un obiect, o casa, un desen sau chiar de cineva. Cred ca suntem produsul conditionarilor sociale si culturale dar uneori parca nu este vorba numai de asta. Chiar daca am fost invatati ca anumite forme sunt frumoase pentru ca toata lumea le apreciaza, parca de multe ori gasim o forma noua, care ne place si nu stim de ce.

Vi s-a intamplat sa gasiti vreo fata care sa va atraga si sa vi se para frumoasa desi, daca ar fi sa o luam la șubler, nu ar corespunde cotelor dupa care bălesc toti barbatii? Parca este ceva in fizionomia ei, un “je ne sais quoi” care este adorabil, nu? Eu cred ca ar trebui sa “sais quoi” si cred ca este ceva foarte clar, stiintific, matematic si comprehensibil.

Proprtia de aur este un subiect fascinant inca din antichitate. Studiat mai temeinic abia in timpul renasterii, proprtia de aur (sau φ) este un concept incredibil de simplu. Proportia de aur este asta:

Unde (a+b)/a = a/b = φ

Iar din aplicatia in sirul lui Fibonacci stim ca: φ=1.61180339887…..

Bineinteles, daca eliminam alt patrat din dreptunghiul roz vom ramane tot cu proportia de aur, iar facand asta de multe ori, aceasta spirala va continua la nesfarsit pana va rezulta fix biblioteca Darei. Dar toate  acestea sunt doar plictisitoare.

Totusi, aici incepe magia pentru ca: dupa aceasta regula functioneaza lumea. Atunci cand o floare a soarelui se gandeste cum sa-si organizeze mai eficient semintele, aplica regula de aur. Atunci cand un con de brad se gandeste cum sa creasca mai eficient, aplica regula de aur. De fiecare data! Proportia de aur se regaseste in ritmul de crestere al frunzelor, al ramurilor, chiar al cristalelor, in modul in care se ramifica venele in corp si chiar in proportiile corpului uman (sau in ADN-ul uman). φ este peste tot, ca regula universala.

Acum lucrurile devin cu adevarat interesante: Noi nu am stiut de existenta lui  φ pana de curand dar il vedeam si il intuiam in toate lucrurile naturale din jurul nostru si am invatat sa il remarcam si sa il identificam cu frumosul. Practic, creierul nostru remarca proportia si o apreciaza ca frumoasa desi nu punem ruleta sa masuram. La fel facem si cand vine vorba de  culori, doar ca mult mai evident. In natura se regasesc sute de nuante de verde si totusi ochiul nostru a invatat sa le remarce pe toate si le va diferentia imediat de un verde sintetic, ce nu se regaseste in natura. De aceea evit sa folosesc vopseaua verde in proiectele mele, pentru ca, chiar daca nu vom sti de ce, vom privi cu nesiguranta acea nuanta, de parca nu ar fi naturala.

La fel se intampla si cu φ. Este peste tot si am invatat sa il remarcam si sa il apreciem desi nu stim sa il identificam exact. Renascentistii au remarcat acest lucru si au inceput sa foloseasca aceasta proportie in arta si arhitectura. Si s-a simtit. Se pare ca dupa aceeasi regula gasim atragatoare si fizionomiile proportionate dupa φ, desi nu stam sa masuram.

 φ este considerat de multi a fi esenta frumosului. Si de aceea proiectul meu educational se numeste 1,61 – pentru ca incercam sa gasim si sa scoatem la iveala frumosul din oricine. Nu stiu daca ne iese dar vom incerca asimptotic sa ajungem acolo.

Am citit zilele trecute, pe Facebook, un comentraiu la acest articol care spunea ca noi, arhitectii, superiori si aroganti, la fel ca farmacistii si doctorii, nu gandim pentru binele clientului, nu incercam sa ii respectam dorintele ci urmarim doar afirmarea profesionala. Altfel spus, atata timp cat ne plateste, noi ar trebui sa facem doar ceea ce ne cere clientul.

Ce jegosi suntem…

Ma gandesc ca, dupa aceasta logica, comentatorului i s-ar parea normal sa se duca la farmacie si sa-si poata cumpara fara probleme (sau reteta) antibiotice de cal pentru ca a stranutat de doua ori dimineata. Poate ar mai dori sa cumpere si amfetamine, ketamina si morfina ca doar plateste si nu il poate opri farmacistul ala jegos de dupa tejghea. Doar este in slujba lui, nu? Nu.

In mod similar, atunci cand vine un client si imi cere sa ii fac ceva cu care nu sunt de acord cum ar fi un mic arc de triumf in curtea sa din comuna Dămăroaia sau un ingeras dragut care face pipi intr-o baltoaca dar care, eventual, cu ajutorul unui furtun, ii poate uda si gradina, ca doar ma plateste si eu sunt in slujba lui, o sa ii sugerez politicos o utilizare proctologica pentru banii lui. De fiecare data!

Asa cum spuneam, cred ca este foarte greu sa schimbam sau sa imbunatatim lumea prin arhitectura exact din cauza acestei mentalitati.

Parerea mea este ca, in momentul in care imi asum o lucrare si semnez un contract, nu exista o relatie de subordonare intre beneficiar si prestatorul de servicii. Altfel spus, eu fac ceva ce clientul nu stie sa faca si clientul ma plateste pentru asta. Este drept, un arhitect bun ar trebui sa respecte criteriile clientului (daca este in stare sa le exprime) dar numai atata timp cat nu vin in contradictie cu principiile de proiectare, cu normele legale si cu principiile estetice ale arhitectului. Atunci cand se intampla acest gen de contradictie, de fiecare data, clientul ar trebui invatat. Si acesta este rolul arhitectului: sa isi invete si sa isi sfatuiasca clientul. In opinia mea, clientii care nu inteleg cele de mai sus nu au nevoie de un arhitect si nici arhitectii nu ar trebui sa aiba nevoie de ei (dar asta este alta discutie).

Arhitectul nu este desenator. Nici farmacistul nu este vanzator si nici doctorul nu este macelar.

Noi l-am distrus. Din dorinta de a pune piciorul pe “cel mai” inalt varf, acolo unde a fost “cel mai” tare alpinist, din dorinta confirmarii valorii noastre, noi (alpinistii) am lovit Everestul cu tavalugul globalizarii si l-am distrus.

Am fost acolo in toamna anului 2007 si am povestit despre asta aici . Nu am fost pe Vf. Everest ci numai pana la tabara de baza. Drumetia noastra in zona nu era o expeditie ci doar atat: o drumetie putin mai lunga si mai inalta.

M-am intors in primavara lui 2009, alaturi de sotia mea si un prieten bun, atrasi de perspectiva unei ascensiuni de altitudine si am urcat pe un varf de 6200m (Imja Tse sau Island Peak) de langa Everest (nu pe Vf. Everest). Ca sa ajungem  acolo, am trecut din nou prin valea Khumbu pe care o mai vazusem si in 2007.

Si m-am ingrozit.

In decurs de un an si jumatate lucrurile se schimbasera dramatic. Copiii nu mai aveau uniforme asortate iesind de la scoala si nu se mai jucau cu animale in mijlocul drumului ci cerseau bani sau dulciuri si se bateau cu miscari din filme cu arte martiale, porterii nu mai aveau imbracaminte traditionala ci purtau tricouri cu Britney Spears si Tupac, toata lumea avea cate o antena parabolica tv si din orice cosmelie se auzeau telenovele indiene. Impresia mea este ca nici oamenii nu mai zambeau atat de des si nu mai erau atat de prietenosi si deschisi.

Noi am facut asta. Noi, turistii straini, care am adus bani in zona, care ne-am imbulzit sa punem piciorul pe niste varfuri ce au asociate niste cifre si inaltimi relative si, in goana noastra, am stricat echilibrul unui loc si unei comunitati. Sigur, odata iesiti de pe “autostrada” (poteca pietruita) ce duce spre Everest, lucrurile redevin asa cum erau inainte dar nu vor sta asa pentru mult timp.

Astfel, decizia autoritatilor nepaleze de a limita accesul turistilor pe varful Everest pentru a limita aglomeratia mi se pare o idee foarte buna. Acest comunicat spune ca nu vor mai primi permis de urcare (si asa relativ scump la aproximativ 30.000$) decat cei ce au urcat deja un varf de 6500m si in niciun caz minori foarte tineri, persoane cu dizabilitati, orbi sau persoane foarte in etate. De aici inteleg ca, mai nou, oricine are banul se duce pe Everest (sau este carat), face poza cu steagul, se intoarce acasa bucuros si are cu ce se lauda la prieteni (si de obicei la angajati). Asta daca nu moare pe drum de edem de altitudine. Ma intreb de ce nu este aceeasi situatie pe Makalu, Lhotse sau pe Cho Oyu… Poate pentru ca nu sunt “cei mai”?

Cred ca, din orgoliu si vanitate, am reusit sa distrugem un munte.

–

UPDATE:

Am vazut si filmul “Everest” ce ruleaza in aceasta perioada pe ecrane si pot spune ca mi-a placut foarte mult. Il recomand. Fiind pe jumatate documentar, se inscrie intre putinele filme despre munte ce nu m-au facut sa stramb din nas vazand acrobatii si cascadorii nerealiste sau solutii de tehnica alpina aberante. Ba dimpotriva, m-a tinut chircit in scaun si mi s-a parut ca a zugravit o imagine foarte realista cu privire la realitatile acelor locuri si mentalitatile celor ce decid sa urce spre varfurile inalte.

Pentru ca strumful este mai smecher si inteligent decat il crede mama iar parintii au carlige. Nu are sens? O sa aiba!

Noi, la Academia 1,61 ne-am format un argou propriu si numim strumfi copiii intre 6 si 9 ani cu care mergem de cateva ori pe an in tabere.

In tabere (desi acum rare ori in cele organizate de noi), principala problema este ca strumfii plang. Cu precadere seara. Nu intelegeam de ce. Ei ziceau ca le e dor de mama. In primele tabere pe care le-am organizat s-a intamplat sa li se faca dor de casa atat de tare ca au venit parintii sa ii ia inapoi. Noi primim asta ca o lovitura si o luam destul de in piept pentru ca ni se pare ca am esuat in a avea grija sa se simta pustiul bine. Ni se parea ca nu am reusit sa ne descurcam. Pana am inteles mecanismul:

Strumful (sau strumfita) se simte excelent in timpul zilei. Se distreaza, rade, se joaca, face toate activitatile si zambeste cu gura pana la urechi. Seara mananca si, inainte de culcare, pe la ora 20.00 il suna mama ca sa se asigure ca strumful se culca linistit ca mama nu l-a uitat. Si mama trimite un carlig prin telefon cu care reataseaza un cordon ombilical virtual: “Esti bine puiule? Papi? Nu ti-e dor de mine? De abia astept sa te intorci… Hai acum dormi linistit.” Dar numai asta nu se intampla. In  5 minute strumful nostru face BÂÂÂÂZZZ.

Si acum stai si impaca-l si potoleste tragedia si explica-i si culca-l. Asta daca nu molipseste pe inca vreo trei si ai un cor de strumfi bazaitori.

Asta pana am gasit solutia. In prima zi asteptam sa faca o prostioara si le confiscam telefoanele. Pe toate. Le spunem ca nu vrem sa stea sa se joace pe telefon si ca, oricand vor sa sune acasa, le dam telefonul imediat, dar nu seara. Deci practic, au oricand optiunea sa sune dar trebuie sa ceara ei asta. Bineinteles, parintii stiu de planul nostru si le spunem ca pot oricand sa vorbesca cu strumful dar sa ne sune pe noi si il dam pe loc la telefon. Noi oricum nu ne dezlipim de ei. Totusi, le recomandam sa astepte sa ii sune copilul si sa reziste tentatiei de a-l agata si a-l ancora din nou in amintirea casei.

Practic, nu intrerupem comunicatia dintre parinte si copil ci incurajam ca aceasta sa fie initiata de strumf, nu de parinte. Si se intampla ceva foarte interesant: Strumfii nu mai bazaie si uita ca au parinti.

Spre amuzamentul general, in autocar, in drum spre casa avem conversatii de genul:

“Ai sunat-o pe mama?”

Strumful face ochii mari. Isi aminteste ca are o mama…

“Nu…”

“Pai stie sa vina sa te ia?” Strumful face ochii si mai mari. Se prinde ca trebuie sa ajunga acasa.

“Nu stiu. Andrei, da-mi te rog telefonul…”

Asta daca nu incepe sa bazaie ca pleaca din tabara. Si atunci chiar se molipsesc toti.