Andrei Samoil

Acum câțiva ani, stăteam pe un șantier, în praf, printre țevi și betoane și aveam în față un instalator murdar, prăfuit, arogant și cu gura mare. Îi era mai simplu să racordeze scurgerea de condens de la ventiloconvector direct în țeava de scurgere menajeră și nu voia să o lege separat sau într-un sifon. Pe scurt, știam că face o prostie și că după câteva luni va mirosi îngrozitor în acel spațiu, dar el pur și simplu nu voia să mai lungească țeava cu un metru și să facă așa cum îi spuneam (și cum era desenat în proiect). ”Îmi asum eu! Nu miroase deloc!”, răcnea hotărât.

Stăteam de vorbă cu o colegă arhitectă care era dezamăgită că desenase un obiect de mobilier care, după ce a fost realizat, nu arăta chiar cum își dorise ea și era cam ancombrant în spațiul camerei, deși tâmplarul îl executase corect. ”Asta este, ce să fac, îmi asum și îl lăsăm așa…”, spunea zâmbind resemnată.

 Acum câteva săptămâni, stăteam de vorbă cu un adolescent de 14 ani, la foc, la discuția de la finalul unei tabere de supraviețuire. Fusese un fel de lider al echipei sale și luase decizia să construiască un adăpost prea mic pentru toți membrii echipei. Practic, în noaptea în care au trebuit să doarmă în adăpost, nu au încăput toți în ce construiseră. ”Ce să fac, eu le-am spus cum să îl construiască… Mi-am asumat și i-am trimis pe toți să doarmă în adăpost, la căldură, iar eu am stat afară, în sacul de dormit și am mai întețit focul din când în când. Dimineață am avut sacul jilav de la rouă dar asta a fost…”

Din cei trei din poveștile de mai sus, doar copilul a înțeles ce însemnă să îți asumi ceva…

 De fapt, noțiunea de asumare, conform DEX, presupune asumarea răspunderii. Altfel spus, consecințele unei anumite acțiuni sau decizii sunt suportate integral de cel ce ”își asumă”. Altfel, este doar o vorbă goală.

Numai că, îmi pare că de cele mai multe ori ideea de asumare este folosită doar așa, ca o vorbă goală, ca o demonstrație de forță și de hotărâre a celui care o declară, dar care nici nu înțelege noțiunea și nici nu are cea mai mică intenție de a acționa în sensul asumării rezultatelor. Este doar un praf în ochi, doar o altă minciună, o promisiune în van menită să aburească interlocutorul.

Instalatorul evident că nu își va asuma (în contextul din România) decizia de a lega scurgerea la țeava puturoasă, nu va veni din nou să spargă și să repare pereții, să facă un alt traseu, să demonteze și să monteze mobila sau să plătească pentru deranj. Mai degrabă se va face că plouă, nu va mai răspunde la telefon sau, în cel mai bun caz, își va da demisia și se va duce liniștit către următoarea lucrare. Ceea ce nu mă mai surprinde pentru că în doisprezece ani de proiectare, nu am întâlnit nici măcar un singur instalator normal la cap.

Arhitecta spune că își asumă dar și la ea este doar o vorbă goală. Ea își asumă doar legătura dintre proiect și numele ei, nu și disconfortul celor care vor trăi în acel spațiu, sau, eventual, costurile refacerii mobilierului. Sigur, aici discuția este mai complicată pentru că de obicei clientul aprobă proiectul înainte de execuție și răspunderea să zicem că se împarte cu beneficiarul dar, oricum, proiectantul ar fi trebuit să anticipeze acest gen de probleme.

 Singurul (din exemplele de mai sus) care a folosit corect noțiunea de asumare a fost copilul, care nu i-a lăsat pe alții să sufere consecințele deciziilor lui. Lui i-a fost frig, el s-a trezit din oră în oră să pună lemne pe foc, el s-a trezit cu sacul jilav de la roua de dimineață. Mai mult, el singur a înțeles conceptul de asumare iar apoi și l-a asumat.

Ceea ce m-a făcut să intuiesc o problemă de fond pe care o avem noi, ca societate: OPACITATEA LA ASUMARE.

 Doctorul pune un diagnostic greșit și nu își mai asumă consecințele (decât cel mult formal), mecanicul  pune la rândul său un diagnostic care se lasă cu înlocuitul nenecesar al unei piese scumpe și nu înțelege ce înseamnă să își asume diagnoza, executantul, când greșește, începe imediat să explice de ce a greșit și cum întotdeauna este altul vinovat, de parcă asta justifică situația sau înlătură răspunderea, părinții consideră profesorul vinovat pentru notele proaste ale copilului, clienții sunt de vină pentru comenzile neonorate, iar bugetarii, dacă sunt întrebați de ce își fac treaba de mântuială, o să invoce salariile mici.

Am impresia că mediul în care trăim ne-a învățat că nu este ”cool” să ne asumăm răspunderea. Doar nu suntem fraieri, nu ne iau alții de proști, sau de slabi, noi nu greșim, noi suntem perfecți, suntem cei mai buni. Să vină altul să ne spună că am greșit, este o insultă și trebuie să îl pedepsim. Iar asta îi învățăm mai departe pe alții.

 Acum câțiva ani am greșit un cantitativ, și am încurcat proiectul băii unui client. Mi-am cerut scuze, am cumpărat altă gresie și am refăcut lucrarea deducând costurile din onorariul meu. Clientul a fost extrem de surprins de gestul meu. Nu cred că ar fi trebuit să fie surprins. Consider că așa era normal dar tocmai faptul că a fost surprins arată că ne-am obișnuit într-un mediu anormal.

Sigur, și în acest domeniu sunt departe de a fi perfect, poate în alte ocazii am greșit și nu mi-am dat seama, dar asta este alt subiect.

Cred că asumarea răspunderii nu ar trebui să fie o excepție sau un motiv de admirație, ci ar trebui să fie ceva normal. Cred că ar trebui să devenim mai conștienți de asta, să îi învățăm și pe alții să o facă prin puterea exemplului și să uităm argumentul ”păi, dacă ăla nu o face, eu de ce să fac?”.

Am încheiat o vară ca nicio alta. Ca la televizor, dar altfel. A fost emoție, a fost dramă, au fost aventuri, surprize și iubire. Sună ca o telenovelă proastă dar așa a fost. Acum, împreună cu colegii mei de la Academia 1,61, ne pregătim de petrecerea ce va marca sfârșitul verii, începutul sezonului de toamnă și mai ales cel de iarnă.

Vom rememora aventurile din această vară și vom afla noutățile.

A fost cel mai bun an al Academiei 1,61 de până acum. Au fost tabere tematice (Star Wars și Minecraft), au fost  tabere pentru familii, au fost drumeții, tabere de biciclete, tabere la munte, tabere de peștereală, tabere de supraviețuire, cursuri, ateliere și activități haioase. Iar anul acesta toate taberele au fost umplute la capacitate maximă.

Acum câțiva ani luasem o hotărâre să las în urmă munca de arhitect și să mă concentrez pe a-mi aduce o minimă contribuție la a face lumea mai bună prin educație. Scriam eu mai multe aici. Rezultatele obținute în acest an și bucuria copiilor ce au fost alături de noi, mă fac să cred că am luat hotărârea corectă. Am crescut mult, ne-am făcut mulți, echipa s-a mărit, responsabilitatea a crescut și eforturile s-au dublat dar eu în continuare nu simt că muncesc.

Totuși, atât Academia 1,61 cât și SHINRI Dojo ajung să mă solicite destul de tare și să îmi mănânce semnificativ de mult timp. De aceea, la sfârșitul anului trecut, hotărâsem să nu mai fiu ”vedetă” și să nu mă înham la încă un sezon de Visuri la Cheie. Mi-a fost clar încă de atunci că nu mă voi putea achita onorabil de îndatoririle mele dacă voi sta cu fundul în două luntri (și să mai și plec pe picioarele mele). Așa că m-am simțit obligat să fac o alegere.

Celor care m-au întrebat despre asta, le-am spus până acum că am avut un motiv mic care s-a făcut mare și un motiv mare care încă este mic. Acesta este motivul mic care s-a făcut neașteptat de mare și care continuă să crească.

Motivul mare care încă este mic este că după mulți ani în care s-a lăsat așteptat, am ajuns cu Ioana foarte aproape de a avea un ”Mini Me”, practic, un Samoil mic. Mai avem foarte puțin dar sperăm să stea liniștit, cât mai trebuie, la cuptor, să se coacă bine, să iasă sănătos și voios. Încă avem emoții. Eu cred că va fi chelios, ca mine și deștept, ca Ioana. Invers ar fi tare rău (pentru că este băiețel și nu e bine să fie creț și tont)…

Lăsând gluma la o parte, mi-a fost clar că a fi cât mai aproape de Ioana în aceste momente este extrem de important pentru confortul ei emoțional și implicit pentru bunăstarea copilului, iar filmările (în paralel cu responsabilitățile pe care le am la Academia 1,61) m-ar fi tras și fizic și emoțional foarte departe de familie așa că, pentru mine, anul acesta, alegerea a fost extrem de simplă. În 2015 am văzut acest film și s-a terminat prost pentru noi.

Pe parcursul anilor, în câteva momente, viața mea a făcut niște întoarceri brutale. Întotdeauna le-am privit ca fiind începutul unei aventuri. Când am decis să las în urmă Cercetașii și să mă duc la Clubul de Speologie Emil Racoviță a fost o primă aventură. Apoi, firma de arhitectură a fost o a doua din care am învățat foarte multe. Turele în Nepal și China au adus cu ele alte revelații. Turul solitar de două luni, prin România, pe spatele lui Tweety a fost o experiență care m-a schimbat foarte mult. Apoi, a venit decizia de a mă rupe de vechea viață de arhitect și plonjarea cu capul înainte în programul educațional Academia 1,61. O întoarcere în ac de păr a vieții mele. A urmat experiența fantastică la ”Visuri la Cheie”, iar acum mă pregătesc pentru cea mai mare aventură dintre toate: Dacă totul merge bine, în câteva săptămâni voi fi părinte.

Îmi doresc din toată inima să fiu unul bun.

Părintele stă și se uită pasiv la copilul său. Copilul, cu limba pe afară, se joacă cu coarda de cățărare și o croiește într-un nod complicat. Aparent este un joc, o probă simplă, în care copilul leagă nodul de cățărare de hamul părintelui ce urmează să urce (asigurat), o stâncă verticală. Este un joc. Până când apar lângă ei și fac o glumă. Proastă. Apoi, amândoi se schimbă la față. Nu este doar un joc.

În această vară am organizat deja cunoscuta noastră tabără montană în familie. Un team-building în familie, cu cortul, lângă o cabană, cu un program menit să îi apropie pe participanți, dar mai ales să îi ajute să se cunoască mai bine.

Când vine vorba despre programele de la Academia 1,61, metoda noastră este una relativ non-directivă, fără sfaturi directe sau rețete. Mai degrabă ne place să creăm un context în care participanții să creeze diverse rezultate și să îi lăsăm să și le asume. Când este vorba despre copii, avem grijă ca ei să le remarce și să învețe ceva din ele. Când vine vorba despre adulți, fiind mai sensibili și nu întotdeauna la fel de receptivi, îi lăsăm să învețe doar din cele pe care sunt pregătiți să le remarce. Asta este din ciclul ”nu poți ajuta omul care nu dorește să fie ajutat”.

Asta facem și în taberele montane pentru familii. Creăm un context și avem grijă ca muntele aspru, vremea uneori inconfortabilă, potecile abrupte, drumurile lungi, resursele limitate și probele gândite cu atenție să producă rezultate. Semne sunt multe și, la munte, majoritatea vorbesc despre caracterul omului (adult sau copil). Despre cum împarte (mâncarea, spațiul de dormit sau resursele comune), despre cum își asumă deciziile, despre cum și dacă se gândește la ceilalți, despre cum știe să se raporteze la grup, despre etică și bun-simț. Nu trebuie decât cineva să aibă ochii deschiși.

Uneori, aceste semne vorbesc despre dragoste, responsabilitate, atașament și încredere. Ca în cazul exercițiului cu nodul de cățărare.

Contextul era simplu: Cât timp adulților le povesteam despre prim-ajutor și ce să faci într-o situație de urgență, alți traineri le arătau copiilor noduri. Și dă-i cu jocuri de noduri, cu concursuri de noduri, până când toți copiii știau să facă optul urmărit (un nod de legare în coardă pentru cățărat).

Și apoi, a doua zi, surpriză, avem o probă de cățărare. Copiii au un traseu mai mic, iar adulții altul, mai înalt. Și, altă surpriză, copiii trebuie să-și lege proprii părinți în coardă.

În mintea sa, adultul crede că a înțeles deja jocul. Este un joc de încredere. Mă vede că stau pe lângă copilul care își înoadă degetele și știe că nu o să îl las să urce cu un nod făcut greșit. Adultul gândește că este un exercițiu ce are ca mesaj că trebuie să aibă incredere în propriul său copil. De fapt, el are încredere în mine și în ceilalți instructori. Știe că nu există nicio șansă să pună mâna pe stâncă fiind asigurat cu un nod incorect. De fapt, se înșeală. Exercițiul nu este despre încredere. Este despre răspundere.

Și atunci, ca un nesimțit, vin eu mai aproape, mă uit critic la nodul făcut (corect) și spun ”Ești sigur că este bine, vezi că viața părintelui tău depinde de acest nod! Hai, urcă, dacă tu crezi că este bine și vedem dacă ține…”

Copilul se uită la mine. Panică. Ochi mari. O crăpătură apare în masca de hlizeală, bâzâială sau comportament adaptat al copilului. În spate se vede o emoție puternică. O emoție reală, autentică, necoafată, care este o sursă inepuizabilă pentru nenumărate alte emoții. Se vede dragoste pentru părinte. Totodată, mai apare și frica, și neobișnuința de a fi responsabil, se vede teama de asumare a propriilor acțiuni. Toate sunt normale, dar, de multe ori, prea puțin inoculate celor mici.

Peste câteva secunde, detensionez situația și confirm că nodul este bine făcut. Am reușit, însă, să ridic cortina, chiar și pentru scurt timp, pentru cine era atent. Unii copii au ochii în lacrimi dar continuă să tragă de corzi, alții se blochează, alții aruncă un teatral ”să nu mori, mami” și pleacă, alții desfac nodul și fac altul, iar alții, la fel ca adultul, realizează că eu sunt acolo ca să îi verific și nu aș permite ca mama să urce pe stâncă legată într-un nod nesigur. Dar șocul înțelegerii noțiunii de răspundere a rămas. Iar cine a putut să învețe ceva de aici, a avut șansa să o facă.

Așa cum mai spuneam, cred că acest gen de experiențe sunt foarte relevante pentru a observa adevărata noastră natură și a modului în care ne raportăm unii la alții pentru că, odată scoși din sfera noastră de confort, de cele mai multe ori renunțăm la măștile obișnuite și la comportamentele adaptate,  devenind mult mai viscerali și totodată mai sinceri în exprimare și manifestare, ceea ce ne poate ajuta să ne cunoaștem mai bine. (Presupunând că suntem pregătiți pentru asta…)

Iar aici este filmul taberei cu nodul buclucaș.

În 2009 am fost cu Ioana (draga mea soție) în Nepal. Ne propuneam să ajungem pe un vârf de 6200 de metri. Înainte de asta ne-am antrenat. Am alergat mulți kilometri, am alergat pe munte, ne-am pregătit cum am putut noi mai bine. A fost la fel de folositor ca o clismă înainte de a merge la dentist.

Acolo realitatea este alta.

La altitudine totul este diferit. Soarele prăjește, când vine norul și face umbră, în cinci minute temperatura scade și cu trei zeci de grade, vântul taie, usucă și răcește, iar lipsa oxigenului face ca tot antrenamentul tău să fie fix vax. Dacă încercam să alerg zece metri, simțeam de parcă cineva mi-a dat un pumn în plex. După ce alergam (a se citi ”mergeam repede”), gâfâiam cinci minute. Antrenamentul de la altitudine mică este total ineficient sus. Acolo contează doar antrenamentul de altitudine (aclimatizarea) și starea mentală. Ambele țin predominant de persoană (fiziologic și mental) și mai puțin de istoricul ei sportiv.

Totuși, acest articol nu este despre Nepal. Nici despre mine. Nici despre antrenament, excursie sau altitudine. Este despre Ioana.

În acest context aspru și total nefamiliar, scoasă puternic din sfera sa de confort, Ioana, corporatistă pe atunci, s-a îndoit permanent de abilitatea ei de a ajunge pe vârf. Eram trei. Ioana, Radu (un prieten bun) și cu mine. Iar eu, ca un nesimțit, îi spuneam Ioanei:

”Uite, stai aici, la cabană, noi mergem înainte și te luam la întoarcere… după zece zile.”

”Ăăă… hai că mai merg!”

Ioana s-a îmbolnăvit. A făcut o toxinfecție alimentară. Ne-am oprit și am stat câteva zile pe loc. I-a trecut foarte greu și cu antibiotice puternice, cu spectru larg. Au fost zile oribile, cu febră, dureri de cap și diaree într-o cabană foarte rudimentară, fără toaletă și apă curentă. Norocul nostru că am dat peste câțiva doctori australieni care ne-au dat medicamentele. Apoi, când se simțea mai bine, Ioana a spus ”Hai că mai merg…”

Și a mers până lângă ghețar. Acolo a început din nou să se îndoiască de ea și de abilitățile ei de a ajunge sus. Trebuia să dormim câteva zile pe ghețar, în corturi, la -15 grade și să escaladăm un perete de 200 de metri de gheața.

I-am spus ”Așteaptă-ne aici dacă nu vrei să mai mergi…”

”Hai că mai merg și eventual mă opresc la tabăra de bază.”

Ioana s-a îndoit la ora 01.00 dimineața, înainte să plecăm spre vârf, s-a îndoit înainte să ne punem colțarii, s-a îndoit înainte să sărim o crevasă, s-a îndoit înainte să începem să urcăm peretele de gheață și, apoi, a ajuns pe vârf.

De fiecare dată îi spuneam ”Dacă vrei, rămâi și așteaptă-ne.” și ea îmi răspundea ezitant ”Hai că mai merg până la următorul obstacol.” Și a mers până sus, la 6200, pe vârf.

De acolo se vedea superb. Vedeam Everestul, Makalu, Cho Oyu, Nuptse, Ama Dablam. Vârfuri legendare, mult mai dificile, care păreau a fi la o aruncătură de băț. Și apoi am coborât.

Am coborât peretele de gheață, am coborât zona crevaselor, am coborât ghețarul, am ajuns pe zona de piatră, iar Radu și cu mine ne împleticeam . Eram rupți de oboseală și amețiți de la altitudine. Ioana parcă era Road Runner. Efectiv nu puteam să ținem pasul cu ea. Într-un final am ajuns la tabăra de bază. Noi, băieții, am căzut lați iar Ioana încă avea energie, ne filma și nu putea să adoarmă.

Următoarele zile, pe drum, acum relaxată, Ioana era îngândurată și pierdută.

Îmi spunea: ”Știu că m-am îndoit de mine la tot pasul. Când am plecat, eram convinsă că nu voi putea ajunge în vârf. Am fost permanent la un pas de a renunța. Și, totuși, am ajuns. Îmi dau seama că mintea mea mi-a pus permanent bariere și că, de fapt, limita mea fizică este mult mai departe decât am crezut eu.”

”Bravo, sunt foarte bucuros pentru tine!” îi spuneam eu.
”Dar acum mă roade altceva! Dacă acum îmi este clar că nu aici este limita mea, dacă am putut să fac ceva ce nu concepeam să fac când am plecat la drum, oare ce altceva pot să fac și nu mă încumet pentru că mă limitez singură?!!! Cât potențial nerealizat am?”

Atunci, mergând alături de Ioana pe dealul pietros și arid din Nepal, la 5000 de metri, remarcând că nu mai gâfâim pentru că ne aclimatizasem, mi-am dat seama că am învățat o lecție tare valoroasă: The sky is NOT the limit!