Pe scurt, nu prea mai fac arhitectura pentru ca, oricat de frumos s-ar vedea din afara, nu este eficient sa fii Don Quixote.

Si acum pe lung:

In 2011, dupa ce imi incercasem deja muschii in niste calatorii mai lungi in Nepal si Indonezia, am zis sa o fac lata.
Nu prea lata, potrivit de lata, dar oricum, voiam mai mult. Si am plecat doua luni, cu mototcicletul Tweety (singur in rest) prin Romania, cu cortul, cu casa in spate, sa cunosc tara, sa vizitez tot ce este valoros din punct de vedere turistic. Am scris aici despre asta. Si a fost superb. Am scris mult, prea mult, dar nu cred ca as renunta la multe cuvinte de acolo. A fost de nedescris.

Problema a fost la intoarcere, cand m-am trezit iar la birou, in camasa, tragand liniute pe ecran si luptandu-ma sa nu imi fie mutilate proiectele de muncitori imbecili (dar fuduli) sau clienti care stiu ei ce si cum este frumos. Si atunci m-am prins ca ma lupt cu morile de vant, ca inot impotriva curentului si ca nu sunt unde trebuie sa fiu.

Eram debusolat si imi puneam doua intrebari: “De ce nu merge si nu imi (mai) place sa fiu arhitect?” si “Ce trebuie eu sa fac daca nu fac asta?”.

Raspunsurile cred ca le-am gasit:

IMG_6777Nu imi place sa fiu arhitect in Romania pentru ca oamenii (in marea lor majoritate) nu sunt inca pregatiti (a se citi educati) pentru a lucra cu profesionisti si a accepta un sistem. Poate nici profesionistii nu sunt ce ar trebui sa fie, dar problema pe care am vazut-o foarte des pe santiere si in implementarea proiectelor este ca toata lumea are o parere pe care vrea sa si-o impuna. Poate nu chiar toata lumea, dar cu cat este interlocutorul mai slab educat, cu atat este mai sigur ca stie el cum e bine si ca orice alta solutie este proasta. Deci DUBITO deloc. Si uita asa, instalatorul stie sigur ca tevile aparente sunt frumoase, constructorul stie ca este superb sa se schimbe culorile pe colt exterior, iar nevasta clientului este convinsa ca fatada este superba daca o vopsim in galben pai pentru ca asa a vazut ea in apartamentul coafezei. In acest timp, proiectul meu ce arata atat de frumos in randari sa duce pe apa sambetei iar eu fac ulcer.

Eu sunt de fel un om organizat. Uneori prea organizat. Si imi plac statisticile si rezultatele palpabile. Cand mi-am facut atunci bilantul, am vazut ca, din lista mea de proiecte finalizate, procentul de proiecte care au respectat intocmai conceptul initial si despre care pot spune ca au mentinut compromisurile la minim este de doar 5.12%. Si asta nu pentru ca am propus solutii fanteziste sau nerealizabile ci din motivele de mai sus.

Si atunci, cu aceasta statistica in minte, mi-am pus a doua intrebare: “Ce vreau eu sa fac de fapt? Ce ma face fericit?”.

 Asta fost grea. Nu sunt hedonist, ba chiar dimpotriva. Nu sunt avar. Nu am ambitii politice sau de imagine, dar atunci am realizat ceva: Imi doresc sa imi aduc o contributie (cat de mica) la a face lumea mai buna. Si acum, ca am gasit raspunsul,  a urmat intrebarea “Cum?”. Adica care este cea mai eficienta metoda. Prin arhitectura mi se pare extrem de greu si vad ca imi stau in fata multe mori de vant, dar cred ca prin educatie se poate face asta destul de eficient. Cred ca educatia sta la baza majoritatii problemelor de care ma loveam si de care continuam sa ne lovim cu totii.

Si asa mi-am schimbat viata.

Am pornit proiectul Academia 1,61, am inceput sa organizez tabere educationale si de dezvoltare personala pentru tineri, am deschis un dojo de aikido si mi-am adus aminte de toate pasiunile ce acum mi-au devenit meserii. Sigur, nu imi fac un scop in sine din a-i invata pe cei mici (si nu tocmai atat de mici) sa schieze, sa faca focul sau sa suceasca maini ci mai degraba sa gandeasca corect, sa isi puna corect problema, sa adopte un sistem logic solid pe care, mai apoi, pot sa cladeasca cu incredere orice.

Pe scurt, de 4 ani nu mai simt ca muncesc. Eu acum ma distrez.