Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Month: March 2017

Inorogul

Afară este vânt, lapoviță și tot grupul stă lipit de soba cabanei ce păstrează căldura lemnelor ce au ars noaptea trecută. Stăm toți zâmbind și vorbim despre munte, etică, despre grup, despre oameni de echipă, iar căldura ce simt că vine de la participanții adolescenți este infinit mai puternică decât cea a focului din sobă. Aici am găsit un inorog.

Un inorog (în engleză ”unicorn”) este un animal mitologic, rar, ce arată ca un cal, alb, are un corn în frunte (ca un pește-spadă) și uneori are puteri magice. Cei mai mulți spun că este imaginar, că nu există, alții spun că ar exista, dar se ascunde bine. Eu am întâlnit unul.

La Academia 1,61, în unele tabere, dăm și premii, în funcție de profilul activității. Nu sunt cine știe ce premii, sunt mai mult simbolice, pentru a recompensa și a confirma o atitudine, un efort sau un rezultat muncit. Oricum ar fi ele, ne tot preocupăm să găsim premii și obiecte haioase, utile și dezirabile de participanți. Așa am ajuns sa facem buff-uri personalizate (sau, mai corect denumite, gulere tubulare) care pot fi folosite într-un milion de moduri, au zeci de întrebuințări utile și, cel mai important, sunt unice. Doar la noi se găsesc acele modele.

Așa că, fără să ne dorim inițial acest rezultat, buff-ul Academia 1,61 a devenit foarte rapid o confirmare a experienței și a reușitelor în programele noastre. Și toți participanții își doresc unul. Mai ales că acea eșarfă se câștigă, nu se primește sau se cumpără.

Divi nu făcea excepție. Un băiat tăcut, timid, muncitor și hotărât, Divi a tot venit în taberele noastre, dar nu a reușit să câștige niciun buff. Nu i s-a legat, deși de fiecare dată a fost aproape. Dar își dorea unul. Și-l dorea tare, dar, cum spunea el, ”nu să-l primească ci să-l câștige.”

Asta până la drumeția noastră prin zăpadă. Aici, cadrul imaginar a fost despre o ceată veselă de pitici ce (la fel ca în Hobbitul lui Tolkien) se avântă să găsească ”Inima muntelui” ascunsă în minele din Moria, pe versanții abruptului Erebor (care era de fapt masivul Piatra Craiului). Am fost găzduți la Cabana Garofița Pietrei Craiului de doi ”gnomi” (Gelu și Mihai) neașteptat de calzi, drăguți și primitori, așa cum erau odată cabanierii de munte și ne-am bucurat de cabana curată, organizată și foarte călduroasă din toate punctele de vedere.

În această tabără, participanții nu au avut un concurs propriu-zis. Ceata de hobbiti trebuia să găsească împreună Inima Muntelui (nestemata Arkenstone) – o stalagmită de gheață ce se formează iarna la intrarea în peșteri – și să o aducă gnomilor. Atât.

Numai că, aici am întins o capcană. Le-am spus participanților că va obține comoara (premiul) numai cel ce posedă piatra. Și doar el. Nimeni alticineva. Voiam să vedem dacă toate poveștile noastre despre grup, despre echipă, despre altruism pe munte și despre grijă pentru colegii de drumeție au avut vreun efect sau pălesc în fața unor premii.

Nu mică ne-a fost bucuria să vedem că cei mici nu au picat în capcana noastră ci, încă de la început, s-au organizat și au riscat convenind să împartă comoara egal între toți cei din cetă. Au riscat pentru că nu știau dacă poate fi împărțită comoara, dar și-au asumat acest risc și au păstrat convenția până la sfârșit. Nu s-au întrecut pe traseu spre peșteră, nu s-au alergat nici la coborâre, nu și-au furat ”nestemata”, au avut încredere unii în alții. Dar nu atunci am găsit inorogul.

La sfârșit, când grupul a primit ”comoara” (o pungă plină cu tricouri, buff-uri și alte obiecte care să ajungă la toată lumea), așa cum au convenit, au împărțit-o în mod egal. Dar după câteva minute, și-au dat seama că Divi nu luase nimic. Văzând că nu sunt suficiente buff-uri pentru toată lumea, Divi, deși își dorea cu ardoare unul, nu a vrut să emită pretenții asupra unuia și, mai mult, și-a donat obiectele ce îi reveneau lui în favoarea altora care ”se bucurau mai mult la ele”.

Văzând asta, mai mulți din grup s-au oferit să facă schimb sau să îi dea buff-urile lor, dar Divi era ferm pe poziție și le tot spunea că ei se bucură mai tare de ele și că el este OK.

Doar că eu știam mai bine. Îmi aminteam tabăra de spraviețuire de anul trecut când Divi îmi povestea că venise decis să câștige un buff și că ăsta era singurul său regret legat de experiența din tabără.

Așa că, de lângă soba ce se răcea încet, în podul cald al cabanei, am povestit grupului de pitici despre cât de prețios este acest gen de sacrificiu și, mai ales, mentalitatea ce stă la baza acestei atitudini. Le-am spus că alături de oameni care gândesc așa mi-aș dori eu să merg la munte (sau oriunde în lumea asta), alături de oameni în care pot să am încredere și care înțeleg ce înseamnă să ai grijă de grupul și de coechipierii tăi. Le-am spus că acesta este genul de om care se va opri să își ajute colegii chiar când lui îi este greu, care nu va abandona pe nimeni și pe care poți să te bazezi că te va ajuta dacă i-o vei cere. Și i-am dat buff-ul meu.

A comentat puțin, am insistat, mi-am cerut scuze că este scămoșat și folosit, i-am spus că îl mertă cu prisosință și l-a luat. A spus un ”Mulțumesc, Andrei!” apăsat, dar în care am citit mai mult decât cuvinte și l-a înfășurat în jurul mâinii. La fel de bine putea să și-l înfășoare pe cornul din frunte.

Arhitectură sau educație, oul sau găina

Când m-am hotărât să las în urmă arhitectura pentru domeniul educațional, mulți s-au mirat sau chiar mi-au reproșat că arunc la gunoi ani de studiu, pregatiri și stagiaturi (așa, cam 11) pentru ca să o iau de la capăt. Le-am dat ca argument povestea lui Le Corbusier și le-am zis că educația este mai importantă și este esențial ca arhitectura să se potrivească educației celor pentru care se proiectează.

Le Corbusier a fost un arhitect reputat și foarte titrat în anii `50, un important fondator al arhitecturii moderne, care era renumit pentru proiectele sale avangardiste, cu linii frumoase, simple, coerente și planuri eficiente, gândite pentru a fi potrivite tuturor nevoilor ”omului modern”. Deși sunt multe de învățat din cele create și proiectate de Le Corbusier, m-au inspirat în decizia mea două relative erori ale proiectelor sale.

În 1927, Le Corbusier a proiectat o serie de apartamente tip duplex, in Marsilia. A proiectat inclusiv mobilierul, a ales covoarele și le-a dat viitorilor locatari să aleagă culorile amenajarilor interioare. Aveau o singură opțiune: ca el, sau ca el. Oricum, apartamentele erau frumoase, cu supantă și două băi. Totusi, nu au fost primite cu bucurie, iar locatarii nu le-au luat ca un reper al arhitecturii moderniste (așa cum au ajuns ulterior să fie prezentate în școli). Locatarii voiau covoarele lor cu ”răpirea din serai”, iar în a doua baie a apartamentului țineau murăturile și teascul de vin. Pe principiul că poți să scoți țăranul de la țară, dar nu poți scoate țara din țăran doar punându-l într-un apartament modern.

Un alt exemplu pe aceeași linie, a fost orașul Chandigarh din India, în proiectarea căruia Le Corbusier a avut un cuvânt greu de spus începând cu 1953. Și a făcut el un oraș-grădină, modern, aerisit, mare, cu bulevarde largi, ca Champs-Elysees, cu spații verzi și clădiri suple, frumoase, cu linii drepte și curate. Și nu s-a mutat nimeni. Inițial, orașul a fost primit foarte prost. Indienii nu aveau nevoie de bulevarde cu șase benzi. Ei se deplasau predominant cu bicicleta. Indienii nu apreciau clădirile mari, cu suprafețe curate, drepte. Ei voiau acareturi, firlifanțuri, decorațiuni încărcate. Indienii nu aveau nevoie de parcuri între clădiri. Ei aveau nevoie să ajungă repede de la o clădire la alta. Așa că au angajat alți arhitecți care să ”indigenizeze” curățenia și aeriseala orașului modernist. Iar parcurile lui Le Corbusier s-au umplut de cocioabe și acareturi indiene.

De aici nu trebuie înțeles că este ceva rău cu țăranul (francez, român sau de orice altă nație) sau cu arhitectura vernaculară urbană indiană (dacă se poate numi așa). Problema este cu disonanța dintre arhitectură și educația beneficiarului. Cele două ar trebui să se poată întâlni pe un teren de mijloc. Arhitectul ar trebui să înțeleagă nevoile și cultura beneficiarului și să-și adapteze proiectul  aducându-l mai aproape de acestea, iar beneficiarul ar trebui să fie deschis și atent la sugestiile arhitectului prin care își poate îmbunătăți viața atât din punct de vedere practic cât și estetic. Problema este când beneficiarul îmi cere baluștri la casa lui din Dămăroaia, când soția beneficiarului impune balustradă de fier forjat cu floricele la scara interioară din locuința sa într-un curat stil post-modernist, sau când gherțoiul mă pune să îi demolez baia din apartamentul de două camere din blocul comunist de la Piața Muncii ca să îi încapă cada cu hidromasaj, marca Jacuzzi, pe care a dat 5500 de euro. La fel de mare este problema dacă, luându-mi un aer prețios, mă apuc să-i vorbesc despre influențe vernaculare, teoria spațiului și redarea formei prin lumină la casa de vacanță de la Râșnov a unui ghiolban care a făcut bani din bișniță și este mai intersat de cât de mare este grătarul.

Este clar că vorbim altă limbă. Eu nu insist să fiu ezoteric în exprimare (verbală sau arhitecturală), dar cred că ambele părți ar trebui să facă un efort.  Prea des, în ultimul timp, arhitectul a început să fie folosit doar ca o unealtă de confirmare a gusturilor beneficiarilor sau, mai rău, ca simplu posesor de ștampilă. Iar prăpastia se lărgește.

Astfel, în loc să fiu nemuritor și rece pe poziția mea de arhitect gomos, sau să mă transform în ștampilator pe bani, am ales să construiesc încet la capul de pod de pe cealaltă parte a prăpastiei. Poate, doar, doar, cele două maluri se vor mai apropia nițel.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén