Oare când devenim mai închiși, mai opaci și mai rigizi decât copiii noștri?
Merg prin zăpadă alături de o echipă de cinci copii, adolescenți, într-o cursă de orientare, în tabăra noastră de ”leadership” pentru copii. În echipă este o fată, Ana, adolescentă tipică, uneori timidă, cu o voce mică. Este o imagine foarte diferită de ceea ce ne imaginăm când vorbim despre un ”lider puternic”. Totuși, este. Echipa ei se mișcă foarte încet pentru că este acolo un băiețel car nu a mai mers pe munte până acum, nu este obișnuit cu efortul urcărilor abrupte și, mai ales, s-a demoralizat foarte tare. Vor să câștige și cei din restul echipei sunt nerăbdători. Vor un rezultat bun, dar probabil că nu au nicio șansă. Ana înțelege asta și alege conștient să nu pună presiune băiatul obosit, să nu pună presiune pe rezultat ci se concentrează pe a crea o conexiune umană, caldă. Își bazează strategia pe a crea includere și ÎNCREDERE în echipa sa. Face un efort mare și o văd uneori stoarsă de energie, dar alege conștient să sacrifice rezultatele și performanța în favoarea coeziunii echipei și a grupului.
Peste câteva zile și câteva probe, echipa Anei se bate pentru primul loc în clasamentul probelor. Ea a văzut și a înțeles ce era cel mai important. Ana are doar 17 ani.
La pensiune, Seba, un adolescent foarte articulat, proactiv, bun strateg, dar uneori repezit, mă roagă să îi dau niște sfaturi în privat. Are o echipă de puști repeziți, impulsivi, competitivi, unii destul de individualiști și care, în urma pandemiei, sunt într-un fel de sevraj produs de jocurile pe calculator (sau de lipsa lor). Se plânge că nu reușesc să se organizeze deloc. Toți vor să câștige dar sunt atât de repeziți că este permanent haos la ei în echipă. Zice Seba: ”Măi, Andrei, nu știu ce să mai fac… Am încercat să le vorbesc frumos, am încercat să mă impun, să îi iau mai tare, am încercat să le fac strategii, le explic ce au de făcut de un milion de ori. Nimic nu merge. Este tot timpul haos. Parcă au mâncat ardei iute și se gândesc numai la fundul lor…”
Îi spun lui Seba de ce am făcut echipele așa. Îi spun că speram să creeze o conexiune cu ceilalți băieți, să se împrietenească, astfel încât să preia modelul lui structurat de gândire. Să vadă o inspirație în modul lui de a face strategii, mai ales pentru că îl pot vedea la cineva de vârsta lor, mai ales că și el a trecut prin aceeași perioadă de agitație și zgubiliticeală ca ei. Se numește peer-learning și funcționează foarte bine atunci când se creează o relație de amiciție și camaraderie între membrii echipei. Îl sfătuiesc să nu se poziționeze ca instructor sau căpitan de echipă ci să încerce să încurajeze o legătură reală, o conexiune cu ceilalți și să caute acel ”esprit-de-corps”. Îi spun că atunci fiecare membru al echipei sale va crede în strategia stabilită și se va simți parte din ea, nu doar un simplu executant supărat că el nu a fost consultat sau că i s-a impus ceva fără să se țină cont de părerile lui. Îi spun să vorbească mai puțin și să încerce să-și cunoască mai bine coechipierii.
Și îi iese: Cumva se împrietenesc, cumva se apropie unii de ceilalți, cumva lucrurile se așează. La sfârșitul săptămânii cei cinci din echipa lui Seba sunt prieteni pe bune, se ascultă, se ÎNȚELEG, comunică, arată empatie, își dau niște feedback-uri fantastic de profunde și chiar câștigă cel mai mare punctaj la probe. După tabără aud că încep să se joace împreună jocuri în rețea. Bine, nu asta urmăream, dar e bine și așa. Peer-learning merge în ambele direcții dar măcar cei mai mici au preluat un model sănătos de gândire. Seba abia dacă are 17 ani.
Ceva mai târziu, după tabără, mă încâlcesc într-o mățăraie de cabluri ca să organizez un training de feedback (online) pentru o corporație. Este o corporație foarte tare, cu disciplină, cu reguli, cu proceduri, cu valori definite. Încep cursul și, ședință după ședință, simt că lipsește ceva. Am structurat cursul astfel încât să vorbesc despre modelele și șabloanele necesare unui feedback corect, dar tot urmăresc să evidențiez mecanismele emoționale din spate, atitudinea, orientarea către creșterea și dezvoltarea celui care primește feedback, comunicarea profundă și reală. Dar simt o oarecare rezistență. Parcă participanților le este frică și îmi pun întrebări ce îmi indică mai degrabă preocuparea pentru a fi sau a nu fi ciufuliți de feedback. Simt că, odată ce ce am terminat de vorbit despre șabloane și sintaxe recomandate, adulților le este foarte greu să iasă de sub protecția lor și să spună sincer și direct cum se simt. Lucrurile se mai îmbunătățesc când explic că este o mare diferență între FEEDBACK și CONFRUNTARE și că sunt două unelte diferite care se folosesc în contexte diferite. Lucrurile se mai relaxează și după ce vorbesc despre MINDSET (și mai ales de mentalitatea flexibilă ce ar trebui să o încurajăm în cel căruia îi dăm feedback). Dar, în continuare, am senzația că trebuie să trag de mulți adulți să-și exprime direct și sincer propria percepție, propria emoție, fără să se ascundă în spatele unor șabloane, convenții și expresii. Parcă uneori mă rog de un melc să iasă din cochilia lui rigidă de șabloane ca să îi dau o delicioasă frunză de salată verde.
Și atunci mă întreb (real și sincer): Copiilor le este mult mai ușor să înțeleagă, să se repoziționeze, să preia astfel de concepte și să le aplice aproape imediat, în câteva zile, în câteva ore. De ce? Ce am văzut la Ana și la Seba în această ultimă tabără am văzut de nenumărate ori în ultimii ani. Dar de prea puține ori la adulți. De ce? De ce oare copiii sunt atât de abili și agili în a intui astfel de principii emoționale și afective iar noi, adulții, ajungem să avem o inerție atât de mare? Și, mai ales, când începem să ne pierdem această abilitate? Parcă ne dezvoltăm, creștem, devenim din ce în ce mai puternici și mai agili și, la un moment dat, începem să ne rigidizăm, ne întărim și ne facem o carapace din care nu mai vrem să mai ieșim. Dar, oare, când?
