Andrei Samoil

Moș Crăciun nu este corect. Voi explica imediat de ce cred asta.

În acești ani în care am migrat din ce în ce mai mult de la arhitectură către educație am început să fiu martor unor nedreptăți crase pe care aparent nimeni nu le vede. Moș Crăciun nu tratează copiii egal!

(Trebuie să spun aici că ideea nu a fost a mea ci m-a inspirat un post de pe dezordonatul Facebook, care mi s-a părut foarte tare și totodată foarte adevărat.)

După sărbători, cei mai mulți copii cu care intru în contact (și încep să fie din ce în ce mai mulți) au un subiect preferat de discuție: ”Ce ți-a adus Moșu?!!!”

”Păi mie mi-a adus un PS4 și ultimul joc Batman și o bicicletă MTB cu 27 de viteze și un elicopter cu telecomandă… Iar moșu de la bunica mi-a adus un iPhone 6s. Ăla nu e cine știe ce dar o să pot să îmi pun jocuri pe el. Dar ție ce ți-a adus?”

”Mie mi-a adus un pulover, o căciulă și niște mandarine foarte dulci. Moșu de la bunica mi-a adus o carte și niște carioci…”

Iar mie nu mi se pare corect. Care este mesajul? Ce înțelege copilul cu mandarinele? Ce înțelege copilul cu PS4? Că el a fost mai cuminte? Poate nu a fost așa… Poate a fost chiar pe dos. Oare înțelege că Moș Crăciun are o afinitate pentru cei cu părinți corporatiști?

OK, știu, nu mai suntem în comunism, nu trebuie să fim toți egali. Mai mult, Moș Crăciun (în forma sa actuală) este o creație a capitalismului american și probabil are ideologii pe măsură, dar, atunci, este ipocrit. El spune că are o listă, că știe cine a fost cuminte și cine a fost obraznic și că îi va trata pe măsură. Dar asta nu este măsură! Nu este nici măcar drept. Și atunci ce concluzii își trage copilul de șapte ani despre Moș Crăciun și cum îl mai poate asculta când îi spune să fie cuminte?

Păi Moșule, asta însemnă să fii cuminte?… Să fiu cuminte nu înseamnă să fiu și corect?

Pe mine mă debusolează Moșul ăsta…

Cred că Moș Crăciun (dacă tot are o afinitate pentru corporatiști) ar trebui să învețe să dea feedback corect, apoi să îi ierte (sau nu) pe cei ce fac năzbâtii și să dăruiască ceva într-un buget rezonabil și mediu. PS4 și iPhone cred că ar trebui să cumpere părinții astfel încât lor să le fie recunoscători cei mici, nu Moșului.

În perioada petrecută de copii acasă, între prieteni sau rude, tot educație se face. Se numește educație informală pentru că nu o conștentizăm, nu are o structură și nici obiective clar definite. Dar, în acea perioadă învățăm multe. Cred că la asta ar trebui să fie puțin mai atent Moș Crăciun.

Din acest motiv, în ultima vreme și în perioada următoare sugerez să dăruim mai multe amintiri și experiențe de ținut minte și mai puține obiecte.

Să hrănim renii!!!

Mulți caută cheia succesului iar unii au început să mă întrebe pe mine de asta (dintr-un motiv sau altul). Nu știu ce să le răspund. Nu cred că posed acest gen de răspunsuri dar intuiesc că rețeta succesului are legătură cu determinarea și perseverența.

Cred ca orice tip de atuuri am avea (sau dimpotrivă, ne-ar lipsi), orice tip de inteligență, orice talente și aptitudini, dacă ar fi să găsesc o constantă care de cele mai multe ori garantează succesul în orice domeniu și activitate, aceasta ar fi determinarea și perseverența.

Am fost inspirat să scriu acest articol de Tudor, un băiat de 10 ani care, de câțiva ani, este nelipsit în taberele noastre.

Tudor are frică de înălțime. Grav. Cu tot ce implică asta: înmuiat picioarele, gol în stomac, panică. Și totuși se luptă cu această frică.

În această toamnă, într-una din taberele noastre, trebuia să cațere un perete de aproximativ 12 metri (asigurat de jos, în coardă, pe o manșă simplă). De fapt, nu trebuia să facă nimic. Putea să spună că nu vrea și nu îl forța nimeni.

Eu eram la asigurare.

Și urcă Tudor voinicește, ajunge destul de ușor la jumătatea peretelui, se uită în jos după o priză și se blochează. Începe să plângă: “Andrei, m-am uitat în jos și mi s-a făcut frică... bâââââââzz!!!” Îi spun să stea, să se liniștească. Îi spun să nu se mai uite în jos ci să se concentreze la prize, îi spun că se descurcă minunat. Mai încercă să ia două prize dar este crispat tot și nu mai are curajul de la început. Îmi spune că vrea să renunțe, să îl dau jos.

Până îl cobor, nu mai plânge. Când ajunge jos are lacrimi uscate pe obraji dar gâfâie de emoție. Înainte să îi dau jos hamul, mă întreabă dacă mai poate încerca o dată. Îi spun să aștepte să urce cei care stăteau la rând și apoi o să îl las să urce. Se așează pe o piatră, și se uită. Observă traseul, este atent la ceilalți și, când îi vine din nou rândul, este din nou determinat. De data asta urcă ușor, fluent, cu curaj.

Haosul începe când mai are un sfert din traseu: “Andrei, iar m-am uitat în jos și mi s-a făcut frică!!!” De data asta, însă, îl simt furios și, în același timp, hotărât. Îi dau câteva indicații, îi arăt că sunt alături de el.

Se întinde după o priză. Alunecă. Îl țin bine și se reașează pe perete. Îl aud cum gâfâie și știu că plânge deși este cu spatele la mine. Se întinde să mai ia o priză, apoi încă una. Răcnește de draci. Vede că merge și prinde curaj. Încă două mișcări și ajunge la final. A reușit.

Îl țin puțin sus ca să savureze momentul. Gâfâie și nu știe dacă să râdă sau să plângă. Îl cobor încet și, când ajunge jos, are ochii umezi, este încă puțin încruntat, respiră sacadat și văd că are tot pieptul tricoului ud de lacrimi. Ultimul sfert al traseului l-a urcat plângând și răcnind, dar fără să renunțe. Îmi vine să îl iau în brațe și știu că nu îi pot explica exact cât de mult mă inspiră în acel moment și cât de mult îl admir. Are doar 10 ani…

Tudor a venit în acest an în tabăra de cățărare, Tudor vine să schieze pe pârtii negre, Tudor a sărit în apă de la o înălțime de patru metri, Tudor intuiește că are o frână în ceea ce privește înălțimea dar se tot împinge să treacă peste ea. Își forțează limitele.

Deci, lecția lui Tudor este că, având suficientă determinare și perseverență, putem să facem orice, să compensăm orice greutăți, orice frici sau fobii, să găsim soluții la orice probleme. Asta cred că este cheia succesului.