Andrei Samoil

Pornesc laptopul, îmi pun un tricou curat și mă conectez la Zoom. În câteva minute am în față un caleidoscop de ochi sclipitori și fețe zâmbitoare, trepidând de surescitare. ”Andrei, noi ne-am făcut o listă de argumente super șmechere! Ne-a plăcut filmul!”

Sunt într-una din ședințele de la Movie Debate Club – un program online unde ne uităm la filme de referință și apoi le disecăm mesajele și moralele în cadrul unor exerciții interactive de debate. Practic, împușcăm doi iepuri dintr-un foc. Este despre filme valoroase, cu mesaj și mai este despre cum argumentăm corect și eficient. Mai este și despre valori, despre alegeri, despre toleranță, ascultare și tot ce mai putem învăța din filme, dar, în principal, este despre filme și despre argumenație.

Astăzi dezbatem alegerile dificile pe care le-au avut de făcut personajele din ”A Few Good Men” – 1996. După câteva exerciții, urmează înfruntarea finală dintre echipe, meciul pe care toți îl așteptau cu nerăbdare. Dau startul uneia dintre echipe să-și prezinte argumentele. Au doar câteva minute. Un băiețel simpatic, de doar zece ani, ia serios o foaie de hârtie și spune hotărât: ”O să încep eu!” Văd în caleidoscopul de figuri cum colegii lui de echipă, mulți mult mai mari decât el (având 14, 15 sau chiar 17 ani), fac ochii mari dar nu îndrăznesc să îl întrerupă. Asta nu făcea parte din planul lor! Sunt contra-timp!

Începe să citească lent, cu poticneli de pe foaia de hârtie. Argumentele curg, exprimate frumos. Cred, din exprimare, că l-a ajutat cineva să și le formuleze, dar mi-e clar, din intonație și din cadență, că el chiar crede ce citește și că a înțeles foarte bine ce era de învățat din film. Nu prididesc să notez argumentele pe foaia mea de evaluare. Deja a marcat câteva puncte bune pentru echipa sa.

”… și susțin acest argument pentru că echipa este cea mai importantă. (pauză) Spun asta pentru că tatăl meu este anestezist și se luptă chiar acum cu virusul COVID-19. De fiecare dată când vine acasă și ne povestește despre ce se întâmplă la spital, un cuvând apare de fiecare dată în ce ne spune: ECHIPĂ. (pauză, își trage sufletul, ridică ochii din foaie) Echipa este totul!”

Se lasă o liniște peste grup. Fețele colegilor lui de echipă sunt toate numai un zâmbet și le văd chiar de aici sclipirea de admirație din ochi. Aproape au uitat că merge cronometrul și a mai rămas doar un minut pentru a-și expune argumentele la care au muncit. Unul dintre ei se prinde, rupe tăcerea și se grăbește să mai puncteze câteva idei. Se oprește cronometrul. Văd că nu s-au strâns suficiente puncte. Echipa adversă este în avantaj.

Toată lumea îl felicită pe băiețelul mic pentru argumentele cu care a venit, chiar după ce anunț punctajele finale. Toți zâmbesc și niciunul nu îl ceartă pentru că le-a încurcat planurile. Îl roagă doar să le spună și lor, mai din timp. A fost superb. Rudy! Rudy all over again!

Și acum vin eu și mă întreb: De ce acești copii sunt altfel? Nu mă refer la flacăra de inteligență din micul băiețel ci mă refer la ceilalți adolescenți care l-au apreciat și l-au admirat deși, în final, au pierdut jocul. De ce ei sunt așa? Aud de la copii grămezi de povești despre bullying, despre grupuri de adolescenți elitiști, sau superificiali, sau cruzi, povești despre respingere, despre singurătate, despre dorința nesatisfăcută de acceptare. Pe multe le-am trăit și eu la vârsta lor. De ce în comunitatea noastră s-a creat o enclavă unde asta nu se întâmplă, ba dimpotrivă?

Recunosc că mi-am dorit acest lucru, dar nu știu să explic exact cum de am ajuns aici, cum am influențat și am format grupul și comunitatea în direcția asta. Mi-aș dori să știu, să înțeleg asta ca să pot să aplic aceste tehnici mai eficient. Nu știu cum i-am făcut pe cei care sunt apropiați proiectului Academia 1,61 să treacă peste prejudecata dată de efectele ingroup-outgroup. Nu știu, dar sunt tare mândru de ei.

Aparent, ar fi existat toate motivele să se întâmple opusul: Avem uneori și competiție, miezul grupului a trecut alături de noi prin niște experiențe grele, dificile care i-au unit dar care ar fi putut să îi facă și elitiști sau aroganți. Mulți sunt mari deja, aproape adulți, dar au rămas buni, pozitivi și continuă să accepte pe oricine cu brațele deschise, indiferent de vârstă sau performanțe. Poate sunt doar buni ca fond și am avut noi noroc.

Acum zece ani, un profesor îmi spunea: ”Andrei, vei vedea că vei avea studenții pe care îi meriți.” Am mai spus-o și o să o mai spun: Păi dacă pe ăștia îi merit, atunci sunt flatat. Sincer. Mulțumesc! Poate este doar noroc, dar tot sunt mândru de ei.

Săptămâna viitoare vom vorbi despre ”Inherit the Wind” – 1960. Sunt tare curios dacă vor fi în stare să vadă mesajul despre acceptare îngropat în spatele Procesului Maimuțelor.

Eu sunt de vină! Și îmi pare tare rău!

Era mai demult un banc: Se făcea că un tip murise și ajunsese în iad. Acolo, Diavolul îi făcea turul de onoare și îi arăta mai multe cazane. Se organizase bine. Împărțise sufletele chinuite pe cazane, în funcție de naționalități. Ajung ei la un cazan în care fierbeau unii și stăteau de pază doi draci. ”Aici sunt italienii, vezi? Și ăștia doi draci au grijă să îi arunce înapoi pe cei care reușesc să se cațere pe ceilalți și să sară afară.” Mai merg ei și ajung la un cazan la care stăteau de pază patru draci. ”Aici sunt nemții, vezi? Ăștia se organizează mai bine și sar mai mulți afară în același timp. Îi ajută cei de jos. Aici este nevoie de patru draci.” Mai merg ei și ajung la un cazan care nu era păzit de nimeni. ”Și aici? Aici nu stă nimeni de pază?” întrebă omul. ”Nu e nevoie. Aici fierb românii. Cum încearcă unul să iasă, îl trag ceilalți înapoi.”

Am tot văzut cum cei din jurul meu trec, pe rând, prin etapele suferinței, cum trec de la negare, la furie și apoi la o negociere depresivă. Undeva în această zonă, am văzut zilele trecute cum toată lumea caută cu furie un vinovat pentru criza actuală: Diaspora este de vină, că ne-au adus virusul! Politicienii sunt de vină, că nu au luat măsuri mai bune! Oamenii sunt de vină, că nu respectă măsurile! Alți oameni sunt de vină, că sunt prea panicoși! Doctorii sunt de vină, că demisionează! Alți doctori sunt de vină că nu au demisionat sau nu au luat atitudine mai din timp! Chinezii sunt de vină! Americanii sunt de vină!

La ce bun? La ce bun să căutăm acum vinovatul? Ne ușurează viața? O să ne simțim mai bine dacă avem pe cine să urâm din măduva oaselor pentru suferința noastră de acum? Pe bune? Adică poate o să ne simțim mai bine dacă găsim pe cineva  căruia să-i punem în cârcă vina pentru supărarea noastră, dar o să fie o alinare de doar câteva minute. Apoi vom rămâne cu amarul și veninul toxic acumulat și tot nu vom fi rezolvat nimic. Mulți oameni mult mai deștepți decât mine (unii psihoterapeuți, alții filosofi) au ajuns la concluzia că răzbunarea nu crează eliberarea și catharsisul la care ne așteptăm. Este doar o impresie. Și atunci, la ce bun?

Așa că am început să mă gândesc: Dacă tot îmi vine (și mie) să găsesc un vinovat, atunci cred că eu sunt de vină. Serios. Și nu este doar o metaforă. Eu sunt de vină:

Eu sunt de vină că acum vreo opt ani nu am votat. Eu sunt de vină pentru că am dat șpagă la doctor. Eu sunt de vină pentru că am dat șpagă unui polițist ca să nu îmi dea o amendă pentru viteză. Eu sunt de vină pentru că atunci când am văzut șpăgi, șușanele și aranjamente prin primărie nu m-am luptat să le dau în vileag și mi-am văzut de viața mea. Sunt de vină că nu am penalizat suficient de dur prostia și indolența. Sunt vinovat că nu am fost mai deștept sau mai determinat să construiesc un proiect educațional mai mare, care să atingă și să formeze mai mulți oameni. Sunt de vină că nu m-am apucat de asta mai devreme. Eu sunt clar de vină că nu am luat atitudine atunci când i-am văzut pe alții cum încalcă legea. Eu sunt de vină că, acum doi ani, când am prins doi hoți de biciclete, am chemat poliția și nu i-am bătut să-i las în sânge pe scara blocului. Sunt vinovat că nu am citit mai mult. Sunt vinovat că nu am învățat mai mult și nu am știut mai bine cum să dau mai departe ce am învățat. Eu sunt de vină că nu am intrat în politică și, atunci când mi s-a propus o funcție publică, am refuzat, scârbit fiind de corupția, noroiul și lăturile din acea instituție. Eu sunt de vină că nu am avut ouăle să devin activist sau partizan. ”Una mattina mi sono alzato, E ho trovato l’invasor”

Eu sunt de vină! Na, poate acum e mai bine. Eu sunt de vină pentru că nu suntem bine pregătiți în fața acestei crize și suferim toți. Îmi pare rău! Dacă aș ști și aș putea, m-aș întoarce în timp să-mi dau una peste ceafă și să-mi dau singur un șut în fund direcționându-mă pe un drum mai eficient, un drum pe care pot face mai multe. Nu pot. Și îmi pare rău. Și îmi cer iertare.

Promit că o să încerc să nu mai fac!

Am plecat pe 11 martie, seara. De ziua mamei mele. Am fost la părinții mei să îi dau mamei un cadou și apoi am plecat. În mod normal, am fi stat la masă, sau am fi ieșit la un restaurant. Îi spuneam mamei că încă nu îmi vine să cred că am ajuns să trăiesc așa ceva. I-am spus să vină cu noi. Nu a vrut. Trebuie să aibă grijă de bunici, iar ei nu vor și nu pot veni unde mergem noi, la altitudine.

Am plecat cu restul familiei la o cabană izolată, undeva la munte. Ni s-a părut mai sigur așa. Perspectiva petrecerii unei perioade lungi de izolare într-un apartament din București, cu Victor agitat cățărându-se pe pereți, părea mai grea decât să tai lemne și să mă gospodăresc, izolat, la munte. Mă simt vinovat că eu am această opțiune, iar alții nu.

Sunt îngândurat tot drumul. Parcă trăiesc într-un film prost. Ajungem la cabană, tai lemne, fac focul, pornesc apa, ne instalăm, îl culcăm pe Victor și, noaptea, târziu îmi pun un pahar de vin și pornesc o conexiune slabă la internet ca să mai aflu niște știri. Și atunci, privind peste ecranul laptopului la șura vecinului, la uliță, la munții și copacii care se zbat în vânt în lumina lunii, mă lovește:

Acesta este un punct de cotitură. După asta, lumea nu va mai fi niciodată la fel. PANICĂ. Simt că sunt în cădere liberă. Îmi fuge pământul de sub picioare. Tot ce am clădit se clatină: economiile noastre, dojo-ul de aikido, proiectul meu de suflet – Academia 1,61, echipa de instructori și angajați, sănătatea noastră, familia separată.

Oare dacă stau, îmi mănânc proviziile, mă îmbăt în fiecare seara și mă uit la toate serialele de pe Netflix, o să treacă? O să fie ca un vis urât? Dacă îmi sap o groapă cât să-mi vâr capul adânc în ea, o să treacă? Ar trebui să găsesc o soluție! Repede! Să revin la viața mea de acum câteva luni! Mă zbat. Vreau să mă agăț de ceva.

Decid să mă las în voia căderii… Oricum, nu am ce altceva să fac. Nu am control pe această situație și asta mă sperie. Îmi amintesc de un banc cu doi alpiniști care cațără un perete. Unul din ei cade în hău și dispare din raza vizuală a celui ce a rămas pe stâncă. Colegul său se apleacă și urlă: ”Băăăăă, ești bine? Te-ai lovit?” Iar din genune răsună răspunsul: ”Nu știu! Încă nu am ajuns la fund!”

Macabru. Dar așa mă simt, de parcă sunt în cădere și nu am ajuns la fund. Apoi, parcă ies din peșteră la lumină: Am făcut ce am știut, cît de bine am știut. M-am pregătit cât de bine am putut. Anii de predat tehnici de supraviețuire și reacție în situații de urgență și-au spus cuvântul. Am respectat algoritmii, am urmat regulile, am procedat corect și precaut. Mi-aș dori să lucrez în sistemul sanitar ca să pot să ajut mai mult, dar nu sunt cadru medical. Vreau să încerc să ajut altfel…

Identific în mine însumi etapele suferinței. Îmi propun să-mi las mintea să se obișnuiască și să ajungă în starea de ACCEPTARE. Aștept. Nu ajung la fund, dar nu mai sunt în vrie. Ca un parașutist care se echilibrează și se așează ”în stil”, pe burtă, pe curentul de aer. Acum am control. E mai bine.

Trebuie să mă reinventez. Toți trebuie să o facem. Viața nu va mai fi la fel… Mă gândesc că am pornit Academia 1,61 din dorința de a-mi aduce o contribuție cît de semnificativă la a imbunătăți lumea din jur. Îmi amintesc că scopul principal al Academiei 1,61 este educația. Dar nu orice fel de educație, ci una nonformală, amuzantă, prin joc, prin exerciții, prin discuții în grup, prin povești, prin debriefing și prin cât mai multă interacțiune umană. Timpul a adus rezultate mult peste așteptări, care au confirmat valoarea proiectului. Nu am spus-o noi, o spun părinții și, de fiecare dată, nu știu cum să primesc elegant remarcile pozitive. Dar ele sunt. E plin siteul nostru de testimoniale.

Deci, zic, să continuăm! Ok, așteptăm puțin cu taberele, dar putem să găsim alte metode pentru a ne îndeplini scopul. Convoc o ședință online cu angajații. Scriu mailuri cu sfaturi către toți instructorii, facem un brainstorming și ne punem pe treabă. Ideile încep să curgă. O să am timp să mă panichez când sunt mort. Până atunci, la luptă! De ce au nevoie copiii acum? De ce au nevoie părinții? Toți văd același film, toți sunt în izolare, stresați, plictisiți, cu copiii urcându-se pe pereți și o frică depresivă așteptând la ușă. Mulți duc dorul interacțiunii sociale veritabile. Păi să le dăm asta! Începe să curgă un alt val de idei: Webinarii gratuite, jocuri de echipă, club de filme cu discuții, alergătură online după indicii în familie. Cum făceam prin București, sau în pădure. Sau, și mai bine, în echipe de adolescenți. Cu mistere. Cu povești. Cu provocări șmechere, ca Balena Albastră dar safe, în casă.

Simt cum echipa se entuziasmează. E mai bine. Pare că am un oarecare control. Caut mânerul de comandă al parașutei. Japonezii au același cuvânt pentru criză și pentru oportunitate. Diferența o face doar contextul. La muncă! Să facem toți ce putem mai bine ca să ajutăm și ca să supraviețuim.

O să am timp să mă panichez când o să fiu mort!

În mijlocul nebuniei, pandemiei și distanțării sociale, privind (uneori consternat) reacțiile și pozițiile unora dintre concetățenii mei, mi-am adus aminte de celaltă viață. Mi-am adus aminte de perioada în care, în postura de arhitect, mergeam la ședințe pe șantier. Și apoi, totul a avut sens.

Se făcea atunci că mergeam destul de des prin praf, materiale de constucție, scule și zoaiele specifice unui șantier, în echipă, cu beneficiarul, constructorul, proiectanții de specialități, dirigintele de șantier și alții, urmărind să verificăm construcția și să găsim soluții la problemele ce apăreau pe parcurs. Și apăreau. Multe. Și trebuia să luăm decizii.

În acest context, invariabil ajungeam să deranjăm cu ședința noastră pe vreo doi Dorei soioși care voiau să bârâie cu o percutantă exact în spațiul în care discutam noi. Invariabil, îi rugam să aștepte puțin, iar în 70% din cazuri primeam un răspuns impertinent: ”Bă, șăfu’, da’ noi tre’ să lucrăm, n’avem ce să facem? BÂRRRRRRRR”. Iar uneori chiar se enervau că îi ținem din treabă. Uneori munceau exact la ce urma noi să schimbăm sau să adaptăm în urma discuției. Adică munceau chiar degeba. Dar aveau ton.

De cele mai multe ori, îmi înghițeam nervii și le explicam frumos că, dacă nu ne lasă să ne terminăm discuția, nu vor avea la ce să lucreze, sau vor munci degeaba și apoi îi vom pune să desfacă ceea ce tocmai au făcut. Doreii se opreau, se uitau la mine și, privind adânc în ochii lor, puteam să văd cum caută disperați să găsească o replică ce le-ar alina orgolul lezat ireparabil de logica enervantă și rece a argumentului meu. Apoi aveam liniște, Doreii lăsau jos bormașina și plecau bolborosind.

Până de curând nu i-am înțeles pe deplin.

Înțeleg că este frustrant să te întrerupă cineva din ce faci. Înțeleg că este super frustrant să te pună cineva să-ți schimbi planurile fără ca tu să ai mare lucru de zis despre asta. Dar nu înțeleg cum poți să fii atât de lipsit de viziune de ansamblu încât să nu vezi această foarte simplă relație cauzală: Nu mă lași să iau decizii despre proiect, atunci o să îți fie și ție mai greu în implementarea proiectului.

Dar asta este simptomatic pentru o mare parte din societatea noastră și, cred eu, de asta ne va fi foarte greu în perioada care urmează. Îmi este greu de înțeles și de acceptat că, în mijlocul acestei pandemii, oamenii în putere închid afaceri, fac sacrificii, se chinuie, se frământă sau, ca noi, se dau peste cap să se reinventeze pentru a putea sta pe linia de plutire, pentru a nu dezamăgi angajați, colaboratori și clienți, ca să fie luați la mișto și ignorați de adolescenți care se duc relaxați la fotbal, de pensionari care se plimbă nepăsători prin parc, sau de ”diaspora” (sau măcar de o parte a ei, mai oportunistă și tupeistă) care se întoarce în țară dar este nepăsătoare cu privire la carantine, reguli și precauții pe care încearcă să le evite mințind.

Iar totul pleacă de la educație, sau de la lipsa ei:

Dacă nu am fost educați să gândim critic, analitic și să privim lucurile în ansamblu, atunci o pondere foarte mare în judecățile noastre instinctive o preia propria persoană, orgoliul și satisfacția noastră de moment: ”Eu nu știu ce va fi mâine, eu mă imbăt azi”, ”Azi am bani că mi-a intrat alocația copilului, mâine o să văd eu ce o să fac. Azi nu mă angajez, că n-am nevoie”, ”Eu am valoare! Toți maneliștii sunt ca mine și ei zic că au valoare!”, ”Eu fur azi, și oi vedea ce fac mâine!”, ”Eu mint ca să scap de carantină și m-oi descurca eu apoi”, ”Eu mint ca să nu mi se afle amantlâcul și nu îmi pasă că imbolnăvesc un spital”, ”Eu mă plimb azi, că eu am treabă, nu oi păți nimic. Cine sunt ăștia să-mi spună mie ce să fac?” Eu, eu, eu, eu, eu sunt cel mai tare, eu știu cel mai bine. Pe mine nu mă întrerupe nimeni din ce vreau eu să fac.

Deci, dacă nu am fost educați să vedem și să înțelegem imaginea de ansamblu, sau să avem bunul simț de a recunoaște că nu o putem vedea, atunci ne vedem doar propriul fund și ni se pare că, dacă asta este cea mai mare parte din ceea ce vedem, ăsta trebuie să fie și cel mai important lucru. Și ne plimbăm, ieșim la grătar, mințim, facem mișto, nu ne pregătim, nu ne ferim, dar avem ton, impertinență, pretenții și critici. Că doar este fundul nostru și este cel mai important.

Specialiștii numesc asta ”suficiență”. Și este invers-proporțională cu educația și direct-proporțională cu aroganța. De aceea, cei mai predispuși la a deveni suficienți (blazați și aroganți) sunt adolescenții care sunt în căutarea unei identități, bătrânii care cred că experiența de viață îi face atotștiutori (și se uită de sus la cei mai tineri plecând de la premisa a priori că ei știu cel mai bine) și cei ce, din diverse motive regretabile, nu au beneficiat de suficientă educație formală (gândire critică) sau informală (bun-simțul celor ”7 ani de acasă”). Cam cei care se plimbă acum nepăsători pe stradă.

Acum, pentru a nu face excepție, trebuie spus că nu am pretenția de a deține adevărul absolut, a soluției salvatoare sau, măcar, că văd lucrurile foarte clar. Și eu plutesc în aceeași nesiguranță și dezorientare ca toată lumea. Însă, ce încerc să fac este să-mi protejez familia izolându-ne, să salvez și să reinventez proiectul meu de suflet – Academia 1,61 și să încerc să înțeleg cât mai mult din imaginea de ansamblu. Încerc să DUBITO, ca să pot să COGITO, ca să reușesc să SUM.

 O cunoștință mi-a spus acum mai mulți ani o treabă foarte tare: ”Trebuie să fii deștept ca să te prinzi că ești prost”. Brutală, dar adevărată. În cursurile de formatori, când vorbim despre etapele învățării, numim asta ”incompetența inconștientă”. Ca să ajungi la ”incompetența conștientă” sau mai sus, trebuie să parcurgi deja câteva etape (deci să devii mai deștept).

Deci, practic, acum nu vom suferi această criză pentru că sunt unii suficinți și nesimțiți. Vom suferi acum pentru că nivelul educațional românesc (formal dar mai ales informal) este foarte jos și a fost prea mult timp foarte jos.

Este deja prea târziu?

OK, deci a ajuns virusul chinezesc pe plaiurile mioritice.

Panică! Vine apocalipsa! O să murim, așa că să fugim, să ne pregătim! Să cumpărăm cât mai multe, să ne baricadăm în casă și să supraviețuim armatelor de zombie. Clar, morcovul proctologic a intrat cu tot cu frunze, pădure și pădurar. Sperăm ca măcar pădurarul să nu fie infectat și să nu stea în carantină în culcușul din rectul nostru. Și mie mi-a intrat puțin morcovul, dar pădurarul a rămas afară, din motivele pe care le voi explica mai jos.

Rețelele sociale s-au împânzit de posturi de toate felurile. Publicul s-a scindat din nou în două tabere: Pe de o parte sunt cei panicați, care își fac provizii de apă plată, iar pe de alta sunt cei ce râd aroganți de cei de mai sus și fac mișto de panica stârnită de ”o simplă gripă cu nume mai complicat”. Eu cred că nu fac bine nici unii, nici ceilalți.

Cred că, la fel ca în multe alte situații, o cale de mijloc este mult mai prudentă și mai utilă. Am auzit multe glume și sfaturi în ultima perioadă. Unele sunt bune, unele mă sperie, iar unele sunt direct nocive.

În ultimii zece ani trăiesc din organizarea de cursuri și tabere de supraviețuire (printre altele). Asta include obligatoriu și partea de pregătire psihologică pentru a ne asigura că, într-o situație de criză, într-o situație limită, mintea noastră rațională este pregătită și suficient de lucidă pentru a lua cele mai bune decizii. În acele situații, atitudinea și gândirea clară este mult mai importantă decât echipamentul pe care îl avem, proviziile și chiar antrenamentul anterior.

Astfel, concret, astăzi nu mă sperie virusul cât mă îngrijorează masele de oameni panicați și unele idei promovate de media și de rețelele sociale. O să încep cu hipsterii aroganți și ”relaxați”:

”Este o simplă gripă! Mortaliatea gripei este doar puțin mai mică decât a noului coronavirus. Gripa are mortalitate 2,1%, iar noul virus este undeva pe la 2,3%” – Nu chiar. CDC (SUA) și WHO (World Health Organisation) au publicat puțin alte valori: De gripă, în SUA, se estimează că în acest sezon s-au îmbolnăvit 41.000.000, au fost spitalizați 19.000.000 și au murit 41.000 de persoane. Asta înseamnă că au murit 0,1% din cei presupus infectați și 0,21% din cei ce au vizitat un spital. Nu 2,1%! (sursa)

WHO estimează rata de mortaliate a COVID-19 undeva la 3,4% din totalul cazurilor dar, întrucât nu sunt decât 36.872 de persoane ce s-au recuperat din totalul de 83.907 de bolnavi, procentul poate crește. În prezent, dintre cei ce au scăpat de boală într-un fel sau altul, 7,2% au murit. (sursa)

Deci nu este chiar ca o gripă. Riscul de deces este mai mare (de douăzeci de ori). Da, nu mult mai mare, nu ca la SARS (aprox. 10%) sau Ebola, dar totuși semnificativ mai mare. Ce ți-e și cu cifrele astea…

”Cum mă feresc de gripă, mă feresc și de coronavirus.” – Poate ar trebui să ne ferim puțin mai tare. Cred asta pentru că este ceva mai contagios decât gripa sezonieră. Tot WHO estimează indicele de contagiozitate (R0) ca fiind între 2 și 3. Asta înseamnă că un om infectează în medie alți doi sau trei. Gripa are în medie R0 de 1,3, iar SARS a avut 2,0. (Atunci când R0 scade sub 1, epidemia este în declin.) (sursa – in partea de jos a paginii) Deci este ceva mai virulent decât gripa și cred că ar trebui să fim puțin mai grijulii cu privire la ce măsuri de protecție luăm. Aici sunt recomandările de igienă emise de autoritățile române.

”Eu nu îmi fac provizii ca alți proști, să-mi expire mâncarea în dulap, să mă bat pe la cozi. Eu îmi iau un somon mic și mâine o să vedeți că nu se întâmplă nimic.” – Da, tentant, dar deja s-a întâmplat ceva. Deja nu mai găsești diverse chestii prin magazine sau le găsești greu și stai la cozi. Aici simt nevoia să sparg problema în două: virusul este un aspect, panica mulțimii este altul. Ele sunt legate într-o oarecare măsură, dar nu în totalitate. Magazinele s-au golit de făină înainte de a fi apărut primul caz confirmat în România. Deci panica forțează masele să reacționeze independent de datele virusului și, uneori, ilogic, dar gloata tot va reacționa. Și tu, hipstere, dacă voiai să-ți surprinzi iubita de 1 martie și să-i faci niște paste șmechere, s-ar putea să le găsești foarte greu.

Să te pregătești pentru virus mi se pare exagerat. Să te pregătești pentru panica gloatei mi se pare de bun simț. Degeaba te plângi pe Facebook de cât de proști sunt oamenii, degeaba pui glumițe și îi ironizezi, ei tot așa vor reacționa și tot vor fi făina și pastele greu de găsit. Statistic, în spațiile aglomerate, în caz de explozie, incendiu, cutremur sau bombă pusă de șerpilienii masonici, mor mai mulți oameni călcați în picioare în busculada dezorganizată decât în calamitatea în sine. Gloata este mai periculoasă. În orașe este la fel: sunt multe suflete pe metru pătrat.

Sigur, este tentant să ne ducem viețile obișnuite și să râdem de disperații panicoși care se pregătesc de apocalipsă, dar parcă nici să ignorăm o serie de scenarii plauzibile, care au avut loc în alte zone ale lumii: Oameni au fost trimiși în carantină și s-au aprovizionat mai greu, orașe au fost închise și s-au aprovizionat mai greu, transportul a fost perturbat în unele zone. Toate astea s-au întâmplat. Nu este sigur că se vor întâmpla și la noi, dar nici imposibil.

Atunci când mă pregătesc pentru o tură la munte sau în sălbăticie, îmi pun în rucsac unele lucruri (grele, pe care trebuie să le car) pe care sper că nu le voi folosi, dar nici nu îmi dă mâna să plec fără ele (telefon prin satelit, spray pentru urși, sondă de avalanșă, cască, trusă de supraviețuire, folie de urgență, bandaje etc.). Cam așa ar trebui să fie și cu pregătirile pentru această infodemie (panică) care este clar că a ajuns să ne afecteze independent de evoluția virusului. Sper că nu ne va afecta prea tare, dar aș fi iresponsabil să o ignor.

”Dacă mă molipsesc, nu spun la nimeni, să nu mă ia în carantină, mint dacă trebuie, mă duc acasă și o duc pe picioare. Se simte ca o gripă și o să mă imunizez fără să risc să ajung prin spitalele noastre jegoase.” – Da, știu, nimeni nu mai are încredere in sistemul sanitar de pe meleagurile noastre. Este foarte greu să ai încredere după ce am văzut toți mizeriile din ultimii ani. Și mie mi-e frică să calc în spitalele de stat, nu am încredere în procedurile lor și nici în personalul medical, dar, pentru numele lui Dumnezeu, anunță dacă suspectezi o astfel de infecție! Spuneam mai sus că WHO estimează o rată de transmisie a virusului (R0) destul de mare. Dacă te duci acasă și nu spui, sau spui târziu, nu știi pe cine mai infectezi și cine ajunge să se chinuie (sau să moară) ca urmare a deciziilor tale. Da, știu, ”decât să plângă mama…” dar chiar așa nesimțit și antisocial nu poți fi! Scutură-ți bine capul că a rămas neuronul blocat într-un colț. Dacă te simți rău, anunță doctorul de familie și apoi luptă-te cu sistemul. Nu îi expune pe alții.

Dar să nu uit și de cei din cealaltă extremă:

”O să închidă Firea orașul și o să murim aici de foame!” – Deși nu este imposibil, este foarte puțin probabil. Nici măcar în China orașele nu s-au închis ermetic și nimeni nu a murit de foame ca urmare a epidemiei. În scenariile cele mai sumbre, va fi probabil mai greu, cu siguranță va fi incomod, dar nu va fi o apocalipsă zombie sau stare de război. Poate nu este o idee rea de a face niște provizii de siguranță, la fel cum nu este o idee rea de a avea o trusă de prim ajutor în mașină în caz de accident, sau în casă în caz de cutremur, dar chiar să devalizăm panicați supermarketurile cred că nu este cazul.

Apropo, am văzut foarte mulți oameni zilele astea care făceau hernie ridicând grămezi de baxuri de apă. Asta chiar este degeaba. Într-adevăr, în situațiile de supraviețuire este importantă ”Regula Celor Trei” pentru a înțelege ordinea de priorități: Corpul uman funcționează 3 minute fără aer, 3 ore fără căldură, 3 zile fără apă și 3 săptămâni fără mâncare. Apa este pe prioritatea trei din patru, dar este foarte ușor să găsiți soluții pentru sterilizarea apei. Aducerea la fierbere este doar una dintre ele și printre cele mai simple.

”O să mă îmbolnăvesc! Mai bine stau în casă, cu ușile ferecate, până trece nebunia. Nu mai merg nicăieri!” – Da, asta este tentația și este primul instinct emoțional pe care îl avem. Dar cifrele nu sunt atât de sumbre. În China sunt aproximativ 1.386.000.000 de persoane. Cazurile de infectare cu COVID-19 din China sunt astăzi 78,832 și nu mai cresc atât de repede. Deci procentul de infectați este de 0,0056% din totalul chinezilor. Dacă se păstrează procentul și în alte țări, s-ar putea să trebuiască să ne îngrijoreze mai tare infecțiile cu TBC (de care nu se îngrijorează mai nimeni) decât noul coronavirus. Șansa de a ne infecta este, totuși, destul de mică. Este mai probabil să ne rănim într-un accident rutier. Totuși, ne suim zilnic în mașini. Nu cred că este cazul să ne fortificăm casele sau să nu ne mai plimbăm prin parc.

Chiar dacă aplicăm procentul doar la populația orașului Wuhan (11.000.000 de locuitori), ar fi fost infectată 0,7% din populație (deși numărul de cazuri din China este răspândit pe mai toată suprafața țării). Tot mică este, încă, probabilitatea de a fi infectat. Mai bine luăm lucrurile pe rând, nu ne precipităm și ne continuăm viața obișnuită manifestând o decentă prudență.

În analiza acestei situații și în încercarea de a-mi face un plan care să țină cont atât de epidemie cât și de infodemia și panica generată, am încercat să introduc doar date din surse oficiale. Altfel, mi s-a părut foarte greu să-mi formez o imagine de ansamblu cu tot zgomotul mediatic și panicos de breaking news din jur. În continuare nu sunt sigur că pot vedea lucrurile clar sau că pot anticipa ce se va întâmpla, dar, la fel ca în situațiile de supraviețuire sau de criză despre care vorbesc și uneori le simulez în evenimentele noastre, tehnica reperelor apropiate și a unei corecte ordini de priorități par a fi cele mai sigure.

Am o discuție în autocar cu o adolescentă drăguță, la finalul uneia din taberele noastre de schi. Mergem spre aeroport și suntem amândoi bucuroși și încărcați cu amintiri plăcute din tabără. Este inteligentă, determinată, articulată dar uneori retrasă. Este acel gen de copil care înflorește atunci când se simte în largul ei și nu ține morțiș să iasă în evidență. Acum este unul din acele momente și nu îi mai tace gura. Îmi povestește despre cât de stresată era înainte de tabără pentru că nu cunoștea pe nimeni, și cât de bucuroasă este acum că i-a plăcut tare mult grupul, activitățile și atmosfera din excursie. Apoi se schimbă la față, se poticnește puțin și spune:

”Știi, Andrei, nu e întotdeauna așa. Mi-este foarte greu la școală. Mi-e frică… Este un grup de copii care mă tot chinuie și mulți se iau de mine. Nu prea găsesc grupuri ca cel de acum, așa că prefer să stau singură, să citesc și să mă ocup de ce-mi place. Să citesc, să programez, stau mult singură. Mi-e frică. La școală tot fac mișto de mine, pun poze modificate cu mine pe whatsapp… ”

O întreb dacă a spus cuiva și îmi răspunde că a încercat să le zică și părinților și profesorilor dar a fost mult mai rău apoi.

Câteva săptămâni mai târziu, o fetiță mică, de la aikido, îmi spune, de lângă tatăl ei, lăsând privirea în jos, că niște copii de la școală o tot împing, o lovesc și râd de ea. Îi apare o lacrimă în colțul ochilor și zice că nici nu poate să folosească tehnicile pe care le predau în dojo pentru că le-am pus o regulă fermă că nu au voie să aplice pe alții (prieteni, colegi sau cunoscuți) prizele articulare și proiectările pe care învață la sală. Tatăl îmi spune că a vorbit chiar cu părinții copiilor agresori și nu s-a schimbat nimic.

Mă umplu de spume. Mă gândesc la ce aș face eu, dacă aș fi în locul lor.

Să le spun să le rupă capul? Să spele cu ei pe jos? Cred că ar fi iresponsabil. Conflictul ar putea escalada și cineva ar putea fi rănit. Dar oricum cineva este rănit. Cele două fetițe care mi-au împărtășit problemele lor suferă chiar acum. Deja se poate citi frica și crisparea în comportamentul lor. Deja le este foarte greu să vorbească despre asta.

Să le spun să vorbească profesorilor despre problemele lor? Poate ar ajuta. De cele mai multe ori, statistica zice că nu ajută. Mai mult de a-i certa pe agresori în fața clasei, profesorii de la noi de obicei nu fac. Iar asta, într-adevăr, face mai rău. Copiii-agresori simt să se răzbune după acest gen de observație care, să fim serioși, nu îi sperie prea tare.

Să le spun să îi ignore? Ar face-o dacă ar putea… Este cam greu să ignori o poză cu tine, cu un șobolan pe cap, mâncând un emoji de forma unui rahat cu ochi și gură. Chiar este greu de ignorat când poza circulă pe rețelele sociale, pe grupurile închise ale colegilor ”populari” din clasa ta.

Știu, avem de ceva timp o lege antibullying. Dar nu are încă norme de aplicare. Practic, da, este ilegal, dar nu există pedepse pentru cei ce o încalcă. Oricum, conform legii, cam toată treaba și răspunderea este pusă în cârca unităților de învățământ care ar trebui să organizeze consiliere cu toți cei implicați.

Eu le-am recomandat să facă un drum la poliție. Poate am făcut bine, poate am făcut rău… Nu știu. M-am gândit că, dacă ar face o plângere prealabilă (plângere penală) acuzând încălcarea legii ce face referire la ”lovirea sau alte violențe”, la ”hărțuirea cibernetică”, la ”rele tratamente aplicate minorului” sau chiar la ”încăierare” (toate din Noul Cod Penal), poate lucrurile ar căpăta o gravitate aparte care ar descuraja copiii agresori să o comită din nou. Probabil nu o să se lase cu nimic. Probabil nu se va lăsa cu școală de corecție sau cu cine știe ce despăgubiri. Dar, cu siguranță, după formularea unei plângeri prealabile, organele de poliție sunt obligate să audieze copiii-agresori la un loc cu tutorii lor. Mă gândesc că acesta poate fi un semnal de alarmă destul de puternic pentru familiile celor ce găsesc postura de bully ca fiind amuzantă. Poate au loc niste discuții de familie ulterior. Poate chiar niște terapie. Sau poate apare doar o oarecare teamă de a nu mai încălca legea din nou.

Mai jos, poziția poliției:

https://www.politiaromana.ro/ro/stiri-si-media/stiri/nu-ignorati-semnele-cyber-bullying-ului

https://legestart.ro/tot-ce-trebuie-sa-stim-despre-legea-anti-bullying-care-intrat-vigoare-pe-22-noiembrie-2019/

Indiferent dacă asta ar merge sau nu, și aș fi în situația să fie fiul meu supus unui astfel de tratament, cred că l-aș sfătui să caute, să descopere și să-și dezvolte în el însuși abilitatea de a nu se înfuria când alții sunt răi cu el. Asta ar putea debalansa jocul de putere dintre bully și victimă făcându-l mai puțin amuzant pentru agresor. Altfel, dacă se ajunge la agresiuni fizice și nimic din cele de mai sus nu funcționează, până la urmă cred că l-aș lăsa (și învăța) să spargă nasul cuiva sau chiar să îi rupă mâna. Dar doar în ultimă instanță și având demersul legal deja început.

Nu știu dacă gândesc bine sau nu.

Când eram eu mic, era și atunci bullying. Dar cred că nu îl luam atât de în piept cum o face generația de copii de astăzi. Nu aveam atunci rețele sociale, eram mai brutali, mai combativi și eram mult mai puțin conștienți de trăirile și de latura noastră emoțională decât este generația de astăzi. Astfel, chiar cred că pe ei îi doare ceva mai tare decât ne durea pe noi când ne puneau piedici elevii din anii mai mari.

Altfel, cred că, pentru început, abordarea din filmulețul de mai jos poate fi o soluție foarte bună.

Sunt tare curios alții ce cred.