Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

”Am obosit!”

Vorbeam zilele trecute cu un prieten (nu dau nume) despre viața noastră în pandemie. Prietenul meu este angajat la o firmă de dimensiuni medii (nu dau nume) și îmi spunea așa:

”Băi Andrei, am obosit! Știi, nu este o oboseală d`aia de gâfâi, dar am obosit. Sunt moale și nu am chef de nimic.

Înainte să înceapă pandemia eram în priză, doar mă știi… Mă preocupam permanent să rezolv probleme, să obțin contracte, să le pun pe picioare, eram motivat și simțeam că fac o treabă. Aveam viața mea plăcută de acasă, cu soție și copil și aveam viața provocatoare și antrenantă cu echipa de la birou. Era chiar fun. Dimineața mă gândeam cu plăcere că o să merg la birou, eram mândru de echipă și de ce clădeam acolo, iar seara mă bucuram să ajung acasă ca să mă relaxez cu ai mei și să văd ce dume mai dădea fii-miu.

Când a început pandemia ne-am speriat. Mi s-a părut că e nasoală treaba și ne-am refugiat fiecare în casa lui, așteptând să treacă și să ne reintrăm în normal. Am înghițit greu lucratul de acasă, cu copilul pe cap, cu Zoom-ul care tot cădea, cu ședințe online bolovănoase, cu termene care se tot lungeau. Îmi dădeam și eu seama că nu mai eram la fel de productiv ca atunci când eram la birou, dar îmi țineam respirația sperând că o să treacă

Acum am obosit. Parcă stau numai în casă și mai văd lumea doar prin ecranul laptopului. Și este toată la fel. Știrile sunt praf, statul este praf, măsurile sunt praf, societatea este praf, colegii de la birou sunt praf, mi s-a luat de toți și toate. Citesc mailuri și aflu ce mai face firma la fel cum aflu ce face Guvernul – de la niște bulinuțe pe ecranul laptopului. Acum important pentru mine este să mă duc la cumpărături când nu este aglomerat, chiar dacă sunt teoretic în timpul programului, să-mi repar mașina de spălat rufe și să stea fii-miu cât mai mult la grădiniță. Atunci mă mai uit puțin pe Netflix dar numa` la juma` de film că trebuie să mai răspund la câte-un mail. Mi se par atât de îndepărtate momentele când ieșeam cu colegii la o țigară și o bârfă, parcă erau într-altă viață. Nici camera nu mi-o mai deschid în întâlniri că mai rezolv probleme prin casă.

Știi cum e? Nu sunt obosit, dar este o letargie d`aia călâie de n-am chef de nimic. Nici să mă întorc la birou nu am chef. Bine că merge salariul.”

Să-l citez pe prietenul meu: ”Este nasol!” Și mai mult decât nasol, mi se pare că este foarte periculos pentru firmele mici și medii. Cred că acest efect (pe care îl simt mulți dintre noi) este o mare problemă pentru că este nociv și toxic pentru echipe. Iar fără echipe nu sunt rezultate, iar fără rezultate nu sunt nici venituri și firma se clatină.

Practic, prietenul meu ar vrea să spună că:

  • separarea și munca online îl fac să se simtă disociat de colegii lui,
  • nu mai vede provocare și satisfacție în ceea ce face, deci nu mai este la fel de motivat
  • îi este greu să își facă un management al timpului atunci când lucrează de acasă și problemele casei capătă inerent o pondere mai mare în mintea lui
  • nu mai simte că ”face parte dintr-o echipă” ci doar reacționează mecanic la ce i se cere

Groaznic… Pentru firme și pentru echipe este groaznic. Au intrat termitele în structura de rezistență a construcției, în mintea și în sufletul celor care constituie structura de rezistență a echipei. Dacă aș face din nou pe arhitectul, aș recomanda să fie desfăcută fațada (sau părți din ea) și să se facă o dezinsecție serioasă. Asta ca să nu fie nevoie să se ajungă la schimbat elemente de structură, la consolidări sau, mai rău, să cadă toată șandramaua.

Soluții încă sunt (cel puțin la unele dintre problemele prietenului meu). Nu cred că este prea târziu, deși termitele tot erodează lemnul sănătos. Multe companii înceracă să impună vaccinarea angajaților în speranța că asta va readuce situația repede la normal. Sunt sceptic. S-ar putea ca această măsură să aducă oamenii la birou mai repede, dar, fiind o impunere s-ar putea să adâncească disocierea dintre individ și companie. Nu prea îți vine să fii prieten cu cineva care îți impune ceva și te și condiționează brutal cu asta. Poate ar trebui găsită altă formă, una cu o pondere mai mică a impunerii… Poate…

În schimb, se pot face programe și evenimente axate pe identificarea motivației, pe apropierea și cunoașterea echipei, programe pufoase, ”touchy-feely„ (cum spune englezul), care să genereze empatie, conexiune, înțelegere și senzația de împărtășire a unui obiectiv comun. Acel gen de programe care să lase participanților senzația că în următoarea întâlnire online vorbesc cu prietenul lor pe care îl cunosc și pe care îl înțeleg, nu doar cu o bulinuță ce clipește isteric pe un ecran de Zoom sau Teams și semană izbitor de mult cu un link de pe un site de știri ce vorbește despre ultima dumă dată de ”politicieni”. Voi cum vă mai simțiți în pandemie?

Educația copilului nou

Acum câteva zile soția mea a venit descumpănită la mine să-mi spună că maimuțoiul nostru de cinci ani știe să folosească telefonul mai bine decât știe ea.

”Nu înțelegeam de ce nu mai sună telefonul cu soneria mea. Am descoperit că Victor l-a făcut să sune cu o melodie de pe YouTube… Eu nu știu cum să-l setez așa… L-am chemat și mi-a arătat cum a făcut…”

Să ne înțelegem: Victor are cinci ani și nu știe încă să citească. Nu stă cu orele pe telefon sau la alte ecrane, are o porție limitată de 30 de minute pe zi. Se uită la melodii de pe YouTube Kids. Și totuși se descurcă să facă setări complexe telefonului. Cum?

Gândindu-mă la asta, trecând peste uimirea faptului că cei mici se raportează la tehnologia modernă intuitiv, că o simt și o folosesc fără să o înțeleagă sau să simtă nevoia de a o descompune, am început să mă întreb cum ar trebui să arate educația (de orice natură) în acest mediu.

Este evident că sistemul bazat pe învățare și memorare este învechit. Cred că astăzi, când avem în buzunar opțiunea de a căuta pe Google sau Wikipedia, să memorăm proză, anii bătăliilor sau tabelul periodic al lui Mendeleev poate nu mai este atât de important. Și, atunci, pe ce să ne axăm educația? Ce ar fi important să învețe copiii? Ce să îl învăț pe Victor?

Mă gândesc că degeaba îi umplu capul de informații. Nu va putea concura cu Wikipedia. Mai degrabă aș vrea să-l învăț logică, argumentație, gândire critică, etică, moralitate, gestionarea eficientă a timpului, să-și dezvolte empatia, determinarea și ceea ce numim noi acum ”soft-skills”. Degaba va ști să recite zeci de zecimale ale lui Pi dacă nu va ști să trieze informațiile din jurul lui sau nu va reuși să se înțeleagă cu alții.

Partea drăguță este că am pornit Academia 1,61 având exact această misiune. Și, până acum ne-a ieșit. Vreo 600 de părinți spun anual că ne iese și asta ne dă putere să continuăm: Un rucsac greu îl va învăța pe Victor despre asumare și organizare. Aprinsul focului îl va învăța planificare și răbdare. Pârtia de schi îl va învăța să fie ponderat și calculat. Înfruntările de dezbatere și argumentație îl vor învăța logică și gândire critică. Iar suprafața de tatami îl va învăța despre determinare, tenacitate și gestiunea conflictului. Niciuna nu se axează pe memorare sau pe noțiuni criptice, greu de vizualizat sau greu de aplicat așa că vor crea o fundație pe care pot înflori sănătos și noțiuni mai complicate cum ar fi să rezolve o ecuație de gradul trei sau cum să reprezinte grafic un hiperboloid parabolic (dacă va avea vreodată nevoie de asta).

Și acum dilema: De ce nu adaptăm astfel sistemul educațional? Au ajuns mulți alții la aceste concluzii. Școala Finlandeză funcționează de ani buni pe această direcție nonformală și dă rezultate foarte bune. Americani, britanici, țări nordice sau asiatice, mulți alții au ajuns la concluzia că această abordare este mai simplă și mult mai eficientă. Și, atunci, oare noi nu vedem valoare în această abordare sau încă așteptăm să propună statul o astfel de schimbare de paradigmă și programă școlară?

Bula mea, bula ta! Bule, bule! – Instictul de peșteră

”Fără supărare, noi nu o să ne testăm!” Îmi spune puțin înțepat un reprezentant al unei pensiuni cu care voiam să colaborez pentru organizarea unei tabere.

”De ce? Nu vă costă nimic, aducem noi tot ce trebuie… Vrem să ne asigurăm că suntem toți în siguranță. Noi ne testăm cu toții – și participanții, și instructorii.”

”Da, dar nouă nu ne este frică de virus. Noi nu o să ne testăm.”

OK, îl las cu convingerile lui și mă gândesc că nu mă oprește nimic să îmi triez colaboratorii. Mă gândesc că oricât aș insista, nu aș fi ascultat sau măcar auzit și îmi este mult mai simplu să îmi aleg altă pensiune. Dar nu pot să nu simt o oarecare frustrare. De ce? De ce atâta distanță? De unde atâta opacitate?

Este peste tot: Republicani vs. democrați. Vacciniști vs. antivaxxeri. Daci liberi vs. adepți ai globalizării și integrării în UE. Credincioși vs. susținători ai comunității LGBT. Useriști vs. pesediști. Secui vs. români. Steliști vs. dinamoviști. Negaționiști vs. adepți ai ”botniței”. Toți la ani lumină depărtare unii de alții, separați de un zid înalt peste care aruncă frenetic proiectile incendiare, fără a încerca măcar să privească de cealaltă parte a zidului. Comunicațiile au fost întrerupte. Este război!

Există o teorie sociologică despre prejudecățile ingroup-outgroup. Practic, este o reminiscență a instinctului de supraviețuire a omului cavernelor. Pe vremea aceea, supraviețuirea individului depindea de apartenența la un grup. Singur, exilat, șansele lui scădeau dramatic așa că avea nevoie de integrarea într-un grup pentru a supraviețui împreună. Avea nevoie să aibă cu cine să împartă peștera și să fie acceptat de acel grup. Este chiar a treia treaptă pe Piramida Nevoilor a lui Maslow.

Așa că ne-am dezvoltat un mecanism aparte: Atunci când suntem bombardați cu argumente care contestă convingerile grupului din care facem parte, în partea arhaică a creierului nostru, parte responsabilă predominant de emoții, se declanșează o alarmă care indică un mare pericol iminent – acela de a ajunge să fim respinși de colegii noștri de peșteră și a muri singuri, în ploaie, mâncați încet de un urs. Așa că, instinctiv (și uneori inconștient), pornim la luptă ca să apărăm reperele, convingerile și valorile grupului. Neocortexul, responsabil cu logica și cu alte procese cognitive evoluate, s-a dezvoltat mai târziu, este a doua voce pe care o auzim în mintea noastră (după cea a emoțiilor) și folosirea acestei părți a minții noastre necesită mai multă energie și efort.

Un alt factor catalizator cred că sunt rețelele sociale. Până la apariția lor, fiind în acceași oală, același oraș, aceeași țară, fiind mulți, cu convingeri diferite, eram forțați să interacționăm mai mult cu cei din alte bule (grupuri de convingeri), iar părerile noastre erau mai puțin validate de mediul din jurul nostru. Astăzi, întrucât rețelele sociale au acest mecanism de selecție și filtrare a ”prietenilor”, bulele au devenit mult mai clar definite iar suprafața lor s-a rigidizat și opacizat atât de tare încât nici nu mai ghicim ce se întâmplă în bulele exterioare nouă. Iar dacă nu vedem, nici nu înțelegem. Dacă nu înțelegem, orice idee ce vine din altă bulă devine o surpriză necunoscută, nedorită și generatoare de frică, în fața căreia instinctul de peșteră ne urlă în cap să ne mobilizăm să o călcăm în picioare pentru că altfel o să ajungem să fim mâncați de urs, încet, în ploaie, singuri și abandonați. Sau să ni se dea block…

O rudă apropiată (nu dau nume că se supără) mi-a trimis zilele trecute un meme pe WhatsApp cu un citat atribuit (cică) lui Goering despre cum poți controla un popor inducând frică și făcând oamenii să trăiască în frică (cu referire directă la frica de virus). I-am dat un răspuns sarcastic cum că după logica asta ar trebui să ne revoltăm și împotriva fricii de a cădea de la înălțime. Ce tot lăsăm gravitația să ne sperie? I-am propus să renunțe la toate balustradele din casă. Unele sunt și urâte și ar arăta mai bine un apartament la etajul 10 cu un balcon deschis total. Ce atâta frică?

Apoi mi-a părut rău. Mi-a părut rău că am fost sarcastic și mi-a părut rău că am răspuns. Întrucât ea nu contestă existența virusului, rudei mele chiar îi este frică. Îi este frică, suferă și asta este maniera ei de apărare: NEGAREA. Anul trecut vorbeam într-un webinar despre etapele suferinței pe care trebuie să le parcurgem pentru a putea avea mintea clară și a putea să NE ADAPTĂM la situații de criză. Spuneam că, indiferent dacă vrem sa nu, până să ajungem în faza de ACCEPTARE, trebuie să trecem prin NEGARE, FURIE, NEGOCIERE și… DEPRESIE. Unii trec mai repede sau mai încet prin aceste etape iar metoda unui șut în fund bine argumentat nu este neapărat cea mai bună. Doar alimentează războiul.

Empatia, însă, poate fi mai bună. Cred și sper că puțină empatie și înțelegere ar fi ceea ce ne trebuie ca să putem trece (sau măcar vedea) prin bulele noastre. Altfel, ele se vor depărta, îngroșa și războiul doar se va înteți. În ultima vreme am început să fac un efort conștient să înțeleg și alte bule și mi-am introdus intenționat în rețelele sociale oameni din alte grupuri decât cele cu care eram obișnuit. Și fac asta nu pentru a le combate convingerile ci pentru a le înțelege mai profund și a găsi căi de a nu ajunge la conflict:

Nu vrei să te testezi? OK, încerc să te înțeleg. Nu o să mă cert cu tine. O să ne salutăm în continuare. Poate vom și colabora într-un viitor (oricât de îndepărtat), dar momentan voi găsi alt furnizor.

Oare, când? Când intrăm în declin?

Oare când devenim mai închiși, mai opaci și mai rigizi decât copiii noștri?

Merg prin zăpadă alături de o echipă de cinci copii, adolescenți, într-o cursă de orientare, în tabăra noastră de ”leadership” pentru copii. În echipă este o fată, Ana, adolescentă tipică, uneori timidă, cu o voce mică. Este o imagine foarte diferită de ceea ce ne imaginăm când vorbim despre un ”lider puternic”. Totuși, este. Echipa ei se mișcă foarte încet pentru că este acolo un băiețel car nu a mai mers pe munte până acum, nu este obișnuit cu efortul urcărilor abrupte și, mai ales, s-a demoralizat foarte tare. Vor să câștige și cei din restul echipei sunt nerăbdători. Vor un rezultat bun, dar probabil că nu au nicio șansă. Ana înțelege asta și alege conștient să nu pună presiune băiatul obosit, să nu pună presiune pe rezultat ci se concentrează pe a crea o conexiune umană, caldă. Își bazează strategia pe a crea includere și ÎNCREDERE în echipa sa. Face un efort mare și o văd uneori stoarsă de energie, dar alege conștient să sacrifice rezultatele și performanța în favoarea coeziunii echipei și a grupului.

Peste câteva zile și câteva probe, echipa Anei se bate pentru primul loc în clasamentul probelor. Ea a văzut și a înțeles ce era cel mai important. Ana are doar 17 ani.

La pensiune, Seba, un adolescent foarte articulat, proactiv, bun strateg, dar uneori repezit, mă roagă să îi dau niște sfaturi în privat. Are o echipă de puști repeziți, impulsivi, competitivi, unii destul de individualiști și care, în urma pandemiei, sunt într-un fel de sevraj produs de jocurile pe calculator (sau de lipsa lor). Se plânge că nu reușesc să se organizeze deloc. Toți vor să câștige dar sunt atât de repeziți că este permanent haos la ei în echipă. Zice Seba: ”Măi, Andrei, nu știu ce să mai fac… Am încercat să le vorbesc frumos, am încercat să mă impun, să îi iau mai tare, am încercat să le fac strategii, le explic ce au de făcut de un milion de ori. Nimic nu merge. Este tot timpul haos. Parcă au mâncat ardei iute și se gândesc numai la fundul lor…”

Îi spun lui Seba de ce am făcut echipele așa. Îi spun că speram să creeze o conexiune cu ceilalți băieți, să se împrietenească, astfel încât să preia modelul lui structurat de gândire. Să vadă o inspirație în modul lui de a face strategii, mai ales pentru că îl pot vedea la cineva de vârsta lor, mai ales că și el a trecut prin aceeași perioadă de agitație și zgubiliticeală ca ei. Se numește peer-learning și funcționează foarte bine atunci când se creează o relație de amiciție și camaraderie între membrii echipei. Îl sfătuiesc să nu se poziționeze ca instructor sau căpitan de echipă ci să încerce să încurajeze o legătură reală, o conexiune cu ceilalți și să caute acel ”esprit-de-corps”. Îi spun că atunci fiecare membru al echipei sale va crede în strategia stabilită și se va simți parte din ea, nu doar un simplu executant supărat că el nu a fost consultat sau că i s-a impus ceva fără să se țină cont de părerile lui. Îi spun să vorbească mai puțin și să încerce să-și cunoască mai bine coechipierii.

Și îi iese: Cumva se împrietenesc, cumva se apropie unii de ceilalți, cumva lucrurile se așează. La sfârșitul săptămânii cei cinci din echipa lui Seba sunt prieteni pe bune, se ascultă, se ÎNȚELEG, comunică, arată empatie, își dau niște feedback-uri fantastic de profunde și chiar câștigă cel mai mare punctaj la probe. După tabără aud că încep să se joace împreună jocuri în rețea. Bine, nu asta urmăream, dar e bine și așa. Peer-learning merge în ambele direcții dar măcar cei mai mici au preluat un model sănătos de gândire. Seba abia dacă are 17 ani.

Ceva mai târziu, după tabără, mă încâlcesc într-o mățăraie de cabluri ca să organizez un training de feedback (online) pentru o corporație. Este o corporație foarte tare, cu disciplină, cu reguli, cu proceduri, cu valori definite. Încep cursul și, ședință după ședință, simt că lipsește ceva. Am structurat cursul astfel încât să vorbesc despre modelele și șabloanele necesare unui feedback corect, dar tot urmăresc să evidențiez mecanismele emoționale din spate, atitudinea, orientarea către creșterea și dezvoltarea celui care primește feedback, comunicarea profundă și reală. Dar simt o oarecare rezistență. Parcă participanților le este frică și îmi pun întrebări ce îmi indică mai degrabă preocuparea pentru a fi sau a nu fi ciufuliți de feedback. Simt că, odată ce ce am terminat de vorbit despre șabloane și sintaxe recomandate, adulților le este foarte greu să iasă de sub protecția lor și să spună sincer și direct cum se simt. Lucrurile se mai îmbunătățesc când explic că este o mare diferență între FEEDBACK și CONFRUNTARE și că sunt două unelte diferite care se folosesc în contexte diferite. Lucrurile se mai relaxează și după ce vorbesc despre MINDSET (și mai ales de mentalitatea flexibilă ce ar trebui să o încurajăm în cel căruia îi dăm feedback). Dar, în continuare, am senzația că trebuie să trag de mulți adulți să-și exprime direct și sincer propria percepție, propria emoție, fără să se ascundă în spatele unor șabloane, convenții și expresii. Parcă uneori mă rog de un melc să iasă din cochilia lui rigidă de șabloane ca să îi dau o delicioasă frunză de salată verde.  

Și atunci mă întreb (real și sincer): Copiilor le este mult mai ușor să înțeleagă, să se repoziționeze, să preia astfel de concepte și să le aplice aproape imediat, în câteva zile, în câteva ore. De ce? Ce am văzut la Ana și la Seba în această ultimă tabără am văzut de nenumărate ori în ultimii ani. Dar de prea puține ori la adulți. De ce? De ce oare copiii sunt atât de abili și agili în a intui astfel de principii emoționale și afective iar noi, adulții, ajungem să avem o inerție atât de mare? Și, mai ales, când începem să ne pierdem această abilitate? Parcă ne dezvoltăm, creștem, devenim din ce în ce mai puternici și mai agili și, la un moment dat, începem să ne rigidizăm, ne întărim și ne facem o carapace din care nu mai vrem să mai ieșim. Dar, oare, când?

De ce acești copii sunt altfel?

Pornesc laptopul, îmi pun un tricou curat și mă conectez la Zoom. În câteva minute am în față un caleidoscop de ochi sclipitori și fețe zâmbitoare, trepidând de surescitare. ”Andrei, noi ne-am făcut o listă de argumente super șmechere! Ne-a plăcut filmul!”

Sunt într-una din ședințele de la Movie Debate Club – un program online unde ne uităm la filme de referință și apoi le disecăm mesajele și moralele în cadrul unor exerciții interactive de debate. Practic, împușcăm doi iepuri dintr-un foc. Este despre filme valoroase, cu mesaj și mai este despre cum argumentăm corect și eficient. Mai este și despre valori, despre alegeri, despre toleranță, ascultare și tot ce mai putem învăța din filme, dar, în principal, este despre filme și despre argumenație.

Astăzi dezbatem alegerile dificile pe care le-au avut de făcut personajele din ”A Few Good Men” – 1996. După câteva exerciții, urmează înfruntarea finală dintre echipe, meciul pe care toți îl așteptau cu nerăbdare. Dau startul uneia dintre echipe să-și prezinte argumentele. Au doar câteva minute. Un băiețel simpatic, de doar zece ani, ia serios o foaie de hârtie și spune hotărât: ”O să încep eu!” Văd în caleidoscopul de figuri cum colegii lui de echipă, mulți mult mai mari decât el (având 14, 15 sau chiar 17 ani), fac ochii mari dar nu îndrăznesc să îl întrerupă. Asta nu făcea parte din planul lor! Sunt contra-timp!

Începe să citească lent, cu poticneli de pe foaia de hârtie. Argumentele curg, exprimate frumos. Cred, din exprimare, că l-a ajutat cineva să și le formuleze, dar mi-e clar, din intonație și din cadență, că el chiar crede ce citește și că a înțeles foarte bine ce era de învățat din film. Nu prididesc să notez argumentele pe foaia mea de evaluare. Deja a marcat câteva puncte bune pentru echipa sa.

… și susțin acest argument pentru că echipa este cea mai importantă. (pauză) Spun asta pentru că tatăl meu este anestezist și se luptă chiar acum cu virusul COVID-19. De fiecare dată când vine acasă și ne povestește despre ce se întâmplă la spital, un cuvând apare de fiecare dată în ce ne spune: ECHIPĂ. (pauză, își trage sufletul, ridică ochii din foaie) Echipa este totul!”

Se lasă o liniște peste grup. Fețele colegilor lui de echipă sunt toate numai un zâmbet și le văd chiar de aici sclipirea de admirație din ochi. Aproape au uitat că merge cronometrul și a mai rămas doar un minut pentru a-și expune argumentele la care au muncit. Unul dintre ei se prinde, rupe tăcerea și se grăbește să mai puncteze câteva idei. Se oprește cronometrul. Văd că nu s-au strâns suficiente puncte. Echipa adversă este în avantaj.

Toată lumea îl felicită pe băiețelul mic pentru argumentele cu care a venit, chiar după ce anunț punctajele finale. Toți zâmbesc și niciunul nu îl ceartă pentru că le-a încurcat planurile. Îl roagă doar să le spună și lor, mai din timp. A fost superb. Rudy! Rudy all over again!

Și acum vin eu și mă întreb: De ce acești copii sunt altfel? Nu mă refer la flacăra de inteligență din micul băiețel ci mă refer la ceilalți adolescenți care l-au apreciat și l-au admirat deși, în final, au pierdut jocul. De ce ei sunt așa? Aud de la copii grămezi de povești despre bullying, despre grupuri de adolescenți elitiști, sau superificiali, sau cruzi, povești despre respingere, despre singurătate, despre dorința nesatisfăcută de acceptare. Pe multe le-am trăit și eu la vârsta lor. De ce în comunitatea noastră s-a creat o enclavă unde asta nu se întâmplă, ba dimpotrivă?

Recunosc că mi-am dorit acest lucru, dar nu știu să explic exact cum de am ajuns aici, cum am influențat și am format grupul și comunitatea în direcția asta. Mi-aș dori să știu, să înțeleg asta ca să pot să aplic aceste tehnici mai eficient. Nu știu cum i-am făcut pe cei care sunt apropiați proiectului Academia 1,61 să treacă peste prejudecata dată de efectele ingroup-outgroup. Nu știu, dar sunt tare mândru de ei.

Aparent, ar fi existat toate motivele să se întâmple opusul: Avem uneori și competiție, miezul grupului a trecut alături de noi prin niște experiențe grele, dificile care i-au unit dar care ar fi putut să îi facă și elitiști sau aroganți. Mulți sunt mari deja, aproape adulți, dar au rămas buni, pozitivi și continuă să accepte pe oricine cu brațele deschise, indiferent de vârstă sau performanțe. Poate sunt doar buni ca fond și am avut noi noroc.

Acum zece ani, un profesor îmi spunea: ”Andrei, vei vedea că vei avea studenții pe care îi meriți.” Am mai spus-o și o să o mai spun: Păi dacă pe ăștia îi merit, atunci sunt flatat. Sincer. Mulțumesc! Poate este doar noroc, dar tot sunt mândru de ei.

Săptămâna viitoare vom vorbi despre ”Inherit the Wind” – 1960. Sunt tare curios dacă vor fi în stare să vadă mesajul despre acceptare îngropat în spatele Procesului Maimuțelor.

Cine este de vină?

Eu sunt de vină! Și îmi pare tare rău!

Era mai demult un banc: Se făcea că un tip murise și ajunsese în iad. Acolo, Diavolul îi făcea turul de onoare și îi arăta mai multe cazane. Se organizase bine. Împărțise sufletele chinuite pe cazane, în funcție de naționalități. Ajung ei la un cazan în care fierbeau unii și stăteau de pază doi draci. ”Aici sunt italienii, vezi? Și ăștia doi draci au grijă să îi arunce înapoi pe cei care reușesc să se cațere pe ceilalți și să sară afară.” Mai merg ei și ajung la un cazan la care stăteau de pază patru draci. ”Aici sunt nemții, vezi? Ăștia se organizează mai bine și sar mai mulți afară în același timp. Îi ajută cei de jos. Aici este nevoie de patru draci.” Mai merg ei și ajung la un cazan care nu era păzit de nimeni. ”Și aici? Aici nu stă nimeni de pază?” întrebă omul. ”Nu e nevoie. Aici fierb românii. Cum încearcă unul să iasă, îl trag ceilalți înapoi.”

Am tot văzut cum cei din jurul meu trec, pe rând, prin etapele suferinței, cum trec de la negare, la furie și apoi la o negociere depresivă. Undeva în această zonă, am văzut zilele trecute cum toată lumea caută cu furie un vinovat pentru criza actuală: Diaspora este de vină, că ne-au adus virusul! Politicienii sunt de vină, că nu au luat măsuri mai bune! Oamenii sunt de vină, că nu respectă măsurile! Alți oameni sunt de vină, că sunt prea panicoși! Doctorii sunt de vină, că demisionează! Alți doctori sunt de vină că nu au demisionat sau nu au luat atitudine mai din timp! Chinezii sunt de vină! Americanii sunt de vină!

La ce bun? La ce bun să căutăm acum vinovatul? Ne ușurează viața? O să ne simțim mai bine dacă avem pe cine să urâm din măduva oaselor pentru suferința noastră de acum? Pe bune? Adică poate o să ne simțim mai bine dacă găsim pe cineva  căruia să-i punem în cârcă vina pentru supărarea noastră, dar o să fie o alinare de doar câteva minute. Apoi vom rămâne cu amarul și veninul toxic acumulat și tot nu vom fi rezolvat nimic. Mulți oameni mult mai deștepți decât mine (unii psihoterapeuți, alții filosofi) au ajuns la concluzia că răzbunarea nu crează eliberarea și catharsisul la care ne așteptăm. Este doar o impresie. Și atunci, la ce bun?

Așa că am început să mă gândesc: Dacă tot îmi vine (și mie) să găsesc un vinovat, atunci cred că eu sunt de vină. Serios. Și nu este doar o metaforă. Eu sunt de vină:

Eu sunt de vină că acum vreo opt ani nu am votat. Eu sunt de vină pentru că am dat șpagă la doctor. Eu sunt de vină pentru că am dat șpagă unui polițist ca să nu îmi dea o amendă pentru viteză. Eu sunt de vină pentru că atunci când am văzut șpăgi, șușanele și aranjamente prin primărie nu m-am luptat să le dau în vileag și mi-am văzut de viața mea. Sunt de vină că nu am penalizat suficient de dur prostia și indolența. Sunt vinovat că nu am fost mai deștept sau mai determinat să construiesc un proiect educațional mai mare, care să atingă și să formeze mai mulți oameni. Sunt de vină că nu m-am apucat de asta mai devreme. Eu sunt clar de vină că nu am luat atitudine atunci când i-am văzut pe alții cum încalcă legea. Eu sunt de vină că, acum doi ani, când am prins doi hoți de biciclete, am chemat poliția și nu i-am bătut să-i las în sânge pe scara blocului. Sunt vinovat că nu am citit mai mult. Sunt vinovat că nu am învățat mai mult și nu am știut mai bine cum să dau mai departe ce am învățat. Eu sunt de vină că nu am intrat în politică și, atunci când mi s-a propus o funcție publică, am refuzat, scârbit fiind de corupția, noroiul și lăturile din acea instituție. Eu sunt de vină că nu am avut ouăle să devin activist sau partizan. ”Una mattina mi sono alzato, E ho trovato l’invasor”

Eu sunt de vină! Na, poate acum e mai bine. Eu sunt de vină pentru că nu suntem bine pregătiți în fața acestei crize și suferim toți. Îmi pare rău! Dacă aș ști și aș putea, m-aș întoarce în timp să-mi dau una peste ceafă și să-mi dau singur un șut în fund direcționându-mă pe un drum mai eficient, un drum pe care pot face mai multe. Nu pot. Și îmi pare rău. Și îmi cer iertare.

Promit că o să încerc să nu mai fac!

Page 1 of 17

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén