Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Eu nu îmi cer scuze!

”Eu nu îmi cer scuze!” îmi spune furioasă, plângând, adolescenta din fața mea.

”De ce? Ți-ai dat și tu seama că ai deranjat cu comportamentul tău pe foarte mulți din grup.”

”Asta e! Eu așa sunt, așa mă port! E problema lor!”

”Dar tu ai generat această problemă. Ție ți-ar plăcea să îți vorbească cineva așa cum le-ai vorbit tu lor?”

”Nu știu! Nu-mi pasă! Ei m-au făcut să mă port așa!”

Și astfel am ajuns să simt nevoia să structurez și să apreciez valoarea scuzelor. De ce ne este atât de greu să ne cerem scuze? De ce ne agățăm de multe ori de orice argument pentru a nu recunoaște că am greșit sau măcar a recunoaște că i-am deranjat cumva pe cei din jur? (Da, cred că cele două sunt diferite.)

Probabil Kahneman ar spune ceva despre gândirea rapidă care nu vrea să contabilizeze eșecul din acțiunile noastre și preferă să găsescă  orice alte explicații șablonate: este altul de vină, mingea a fost pătrată, iarba nu a fost tunsă, a plouat sau nu s-au aliniat planetele și mi-a strălucit Marte în ochiul stâng.

Carol Dweck probabil ar vorbi despre gândirea rigidă care este mai înclinată spre a lua decizii care să susțină stima de sine, orgoliul și  dorința de a obține confirmări dacât oportunitatea de a învăța din greșeli și din feedbackul (bun sau prost) primit de la ceilalți.

John Wooden, un legendar antrenor de baschet, spunea că ”devii un ratat abia atunci când începi să dai vina pe alții”. Și el tot la abilitatea de a învăța din propriile greșeli se referea, dar era ceva mai dur și direct în exprimare.

Fără a avea pretenția de a mă situa pe palierul celor de mai sus, eu am tendința să recomand o abordare logică: Cred că ar trebui să ne cerem scuze pentru modul în care îi deranjăm pe alții (de fiecare dată) și ar trebui să ne cerem scuze pentru acțiunile noastre doar dacă înțelegem că și de ce sunt ele greșite. Cele două sunt diferite și ar trebui să le tratăm diferit. Înțelegerea deranjului provocat celui din fața mea este una, iar evaluarea acțiunilor și comportamentului nostru este alta. Una ține de empatie și cealaltă de logică.

Un bărbat trece pe roșu. Vine o mașină, îl vede și îl claxonează. : Tiiiit, tiiiiiiiiit (adică ceva despre mame și morți). Pietonul ridică sfidător degetul din mijloc, șoferul oprește și mai aruncă cu niște carne macră spre pieton, pietonul trage un șut în portiera mașinii, șoferul îi trage un șut pietonului, unul scoate un cuțit și cineva moare. Asta se cheamă escaladarea conflictului. Pe de altă parte, dacă pietonul nu ar fi ridicat degetul din mijloc ci ar fi ridicat mâna în semn de scuze, șoferul nici nu ar fi oprit și nu s-ar fi întâmplat nimic. Furia sa ar fi dispărut ca prin magie.  Altfel, deși culpa pietonului este evidentă pentru toată lumea (chiar și pentru el însuși) el a simțit să retalieze la înjurătura claxonistică a șoferului și nici nu s-a gândit să-și ceară scuze pentru partea sa de vină. De unde și conflictul.

Este evident (și mult mai logic) să ne cerem scuze pentru partea noastră de vină și mai apoi să discutăm despre culpa celuilalt. De cele mai mult ori, asta va rezolva conflictul și va da un model de urmat. Totuși, din pacate, nu așa funcționează intuitiv mintea noastră, gândirea noastră rapidă, sau gândirea rigidă. (Depinde de paradigmă.)

Trainerilor pe care îi formăm la Academia 1,61 le recomandăm să-și ceară scuze cât mai des, oricând cred că este necesar, față de oricine. Cred că acesta este un semn de putere, de siguranță și de deschidere către cei din jur. Nu văd un semn de slăbiciune în cel ce poate sta vertical și admite evidența sau chiar probabilitatea că a greșit. Ba dimpotrivă.  Văd în cel ce ia în calcul posibilitatea de a se înșela un om analitic și cu o gândire flexibilă, constructivă și permeabilă la îmbunătățiri,  un om viu, puternic, cerebral, deschis către schimbare și perfecționare.

Astfel, întrucât nu cred că fac excepție de la cele de mai sus, îmi cer scuze față de cei pe care i-am deranjat. Nu a fost intenția mea directă să-i deranjez așa că îmi cer scuze. Dacă am avut dreptate sau am fost justificat în părerile mele, este altă discuție separată. Însă, până atunci, pot spune că îmi pare rău dacă am supărat pe cineva întrucât cu siguranță nu asta îmi era intenția.

Na! Nu doare! Cine mai vrea să-și ceră scuze?

Politică de supraviețuire

Nu, nu m-am apucat să scriu despre politică. Este doar un articol despre tabăra noastră de supraviețuire din acest an. Rezultatul din tabără a fost dezamăgitor din punct de vedere etic, dar am evidențiat prin jocul nostru un comportament social foarte interesant.

În fiecare an avem o astfel de tabără, mai dificilă, cu cortul (și fără), în sălbăticie, la câteva ore de mers de orice drum. În fiecare astfel de tabără, după ce am apucat să predăm toate informațiile de care participanții au nevoie, organizăm un joc asemănător unei aplicații de război în care adolescenții au ocazia să testeze ce au învățat și să supraviețuiască minim 24 de ore (sau 45 de ore în acest an) cu resurse minime și fără cort, participând la probe și fiind în continuare în competiție cu alte echipe.

În acest an, cadrul imaginar era despre Al Doilea Razboi Mondial. Au fost 8 echipe, fiecare reprezentând câte o țară, iar fiecare echipă avea câte un atu față de celelalte. Două aveau câte un om în plus, două aveau bani în plus, altele erau compuse numai din veterani, iar două aveau acces la mâncare în timpul jocului. Țările se luptau între ele pentru puncte de victorie care puteau fi câștigate la probe (faceți focul contra cronometru, fierbeți apa etc.), la întemeierea unei alianțe și la atacarea (și stingerea) focului din baza unei echipe adverse. Totodată, punctele de victorie se mai puteau cumpăra cu bani, la sfârșitul jocului.

Interesant a fost că niciuna dintre țările beligerante nu a jucat un joc agresiv, niciuna nu a plănuit stingerea focului unei țări inamice. Asta parțial din frica retalierii și, parțial, dorind să se concentreze pe supraviețuire. Ne-am bucurat să vedem că ordinea priorităților a fost una corectă și că nu au uitat de tehnicile de supraviețuire pentru a juca jocul. Dar nu asta a fost interesant.

Evident că s-au făcut alianțe. Asta ne așteptam și ne doream. Deși echipele au fost făcute pe prietenii, ele s-au aliat la început două câte două, în funcție de resursele pe care și le doreau. Din aceste patru alianțe create (dintre care unele absolut atipice pentru istoria războiului, cum ar fi Marea Brtianie aliată cu Germania), s-a evidențiat una – Japonia și Franța – alianță bazată primordial pe confortul emoțional al membrilor ei. La terminarea jocului, la debriefing, ei povesteau la foc cât de bine s-au simțit împreună, cât de mult confort le-a adus faptul că știau că nimeni din echipă nu urma să trădeze și cât de bucuroși au fost să vadă că oricând unul dintre ei era obosit și nu putea să facă un anumit lucru, se găsea întotdeauna cineva care să îl ajute și să îl protejeze. Japonia și Franța, practic, de la începutul jocului nu au mai fost două țări, două echipe, ci una singură, iar rezultatele nu au întârziat să apară: această alianță a dominat zdrobitor probele câștigând majoritatea punctelor de victorie din probe tocmai datorită unui moral puternic și a unei organizări foarte cerebrale și analitice.

Interesant a fost răspunsul celorlalte echipe: Ele s-au coalizat împotriva Japoniei și Franței și au format o alianță mare, de 19 persoane. În această alianță era haos deși, după prima noapte, s-au mutat în aceeași tabără și ar fi trebuit să se descurce mai ușor. Se țipa mult, nimeni nu voia să-și asume mai nimic și aștepta ca alții să facă treburile grele. Erau multe certuri, multe discuții și prea puțin consens. Interesul a scăzut pentru probele ce generau puncte de victorie, iar echipele care se simțeau mai slabe nici nu se mai chinuiau să se implice. Liderul echipei Americii –  o fată mai mare ca vârstă și mai vocală –   a reușit să-i organizeze prin tabără, dar a uitat de coechipierele sale, două fete care s-au bucurat să stea pasive și să nu se mai implice deloc în eforturile alianței și nici ale țării lor.

La final, înainte să se termine jocul, în alianța mare erau trei echipe care se puteau înfrunta pentru câștig și bineînțeles că se certau între ele. America nu era printre ele. Plănuiau să pună toți banii alianței la comun pentru a da cele mai multe șanse de câștig unei echipe din alianța lor. Astfel, întrucât nu au putut ajunge la un consens, au dat toți banii echipei Americii pe motiv că liderul american i-a ajutat cel mai mult în organizarea taberei. La fel au pus banii la comun și cei din alianța mică dar nu au putut contrabalansa resursele a 19 persoane. Japonia a pierdut la un singur punct de victorie diferență.

Și iată că, astfel, a fost desemnată câștigătoare America cu două fete pasive ce au stat tot jocul ”la remorcă” și un lider vocal, bun gospodar și organizator, dar neimplicat în strategia jocului și mediocru la probe.

Pentru noi, organizatorii, a urmat un debriefing tare greu de ținut. În orice program Academia 1,61 ne dorim să existe o morală, o lecție, ceva de învățat. Până la urmă, suntem un program educațional. Totuși, morala ”Așa e în viață: Câștigă ăia mulți, care țipă tare și nu neapărat cei mai competenți” ni s-a părut prea dură și cinică.

Așa că am folosit acest prilej să povestim mult despre ”ingroup/outgroup”: Evident că am respectat regulile jocului, am desemnat câștigătoare echipa Americii, și apoi am pus grupului următoarea întrebare: ”Acum, că jocul s-a terminat, dacă ar trebui să desemnați subiectiv o echipă care v-ați dori să câștige, care echipă ar fi aceea?”. Din 26 de participanți, majoritatea covârșitoare i-a nominalizat pe japonezi și francezi, doar câțiva au menționat Germania și nimeni pe americani.

”Și atunci, de ce câștigă America? ”

”Pentru că așa vrea mușchii noștri!!!” mi-a răspuns râzând nepăsător un băiat creț și la fel de neimplicat în echipa sa ca cele două mici americance.

”Ca să câștige cineva din alianța noastră!”, mi-a spus altcineva.

Și exact ăsta este mecanismul, le-am explicat. Suntem mult mai înclinați către a lua decizii bazate pe emoții și instinct de trib dacât bazate pe logică și simț etic. Așa este cablat creierul nostru pentru a ne ajuta să supraviețuim. Vom avea tendința de a fi de acord cu grupul din care facem parte doar din frica (inconștientă în acest caz) de a nu fi excluși din el. Totodată, suntem inerent părtinitori cu cei cu care ne simțim ca făcând parte din același grup.

Mai mult, apartenența la un grup, rasă, echipă, alianță, ne face instinctiv mult mai puțin empatici către membrii altor grupuri. Și astfel, inconștient, sunt mult mai înclinat să angajez un alb decât un negru sau un arab, îmi este și greu să le înțeleg valorile, suntem suspicioși cu cei de alte naționalități și, în wide-game, câștigă America doar ca sa nu câștige cineva din altă alianță.

În plus, deși alianța Japonia-Franța a funcționat excelent: s-au simțit bine împreună, au aplicat excelent tehnicile de foc, adăpost, supraviețuire și au dominat în probe, au făcut o gravă eroare: i-au ignorat pe cei mulți. Iar, indiferent dacă ne place sau nu, cei mulți nu trebuie ignorați căci ei ne vor decide viitorul.

  

Un filmuleț drăguț care vorbește cam despre același lucru:

Nevoia de a lovi

Sunt în stagiul de aikido din această vară și mă uit la doi copii cum se luptă pe saltea. Amândoi sunt încrâncenați și caută gâfâind o soluție să își fixeze adversarul.

În stagiile noastre, în plus față de antrenamentele specifice de aikido, avem și alte activități amuzante: lecții de karate ținute de instructori care au practicat acest sport în trecut, jocuri, dueluri cu săbii de burete, meciuri pe terenul de fotbal, activități la piscină, sau (în acest caz) lupte libere atent supravegheate.

Acum mă uit la un băiețel foarte competitiv, care (deși corect și cinstit de fel) se supără tare rău când pierde și la o fetiță cu ochii negri, inteligentă, mândră, bătăioasă și tare agitată. Se luptă și se tăvălesc pe saltea căutând să găsească o priză cu care să câștige meciul. Este 1-0 pentru băiețel, dar în acest al doilea meci, se pare că nu mai găsește o soluție de fixare. Au înțeles că nu au voie să lovească ci doar să fixeze, dar îmi dau seama că este acolo o mare înfruntare de orgolii chiar dacă au doar șapte ani și ceva.

Ultimul meci rămâne indecis, fără ca niciunul să reușească să îl facă pe adversar să bată, așa că îi opresc. Se ridică în picioare și fetița îi spune satisfăcută băiețelului:

”Ha! Nu ai reușit să mă faci să bat.”

”Ba am reușit mai devreme!” răspunde băiețelul cu vocea gâtuită de draci.

”Ba nu! Nu m-ai învins!” îi aruncă sfidător fetița.

”SENSEI! Nu am învins eu în primul meci?” mă întreabă cel mic cu ochii mari și fața vânătă de frustrare că fetița nu îi recunoaște victoria.

”Ba da” răspund eu. ”În primul meci tu ai câștigat…”

”Vezi?!! Am reușit să te pun jos! Tu nu ai reușit deloc să mă pui jos!” îi spune triumfător fetiței.

”Lasă că te pun eu jos acum! Na!” și fetița îl împinge brutal.

Băiețelul nu cade, stă bine pe picioare, dar acum este rândul meu să mă fac vânăt la față. Se lasă cu flotări, supărări și, cu această ocazie, îmi pun problema să explic nevoia (si dorința) de a lovi.

Eu fac o diferență foarte clară între violența controlată de pe saltea, o lovitură, împingere sau fixare  ca parte a unui antrenament și gestul de a lovi cu intenție, pentru a cauza rău cuiva, oricui, în afara antrenamentului. Totuși, până la acest incident, nu m-am simțit nevoit să exprim exact care este diferența dintre cele două situații.

De ce un pumn bine plasat în plexul adversarului într-un meci din ring este OK iar după terminarea înfruntării oponenții se duc să bea o bere împreună, iar același pumn plasat în plexul dobitocului care mă tot claxonează și mă înjură de două străzi va genera o excursie la spital și/sau la poliție. Care este, de fapt, diferența? De ce apreciez o atitudine asertivă și hotărâtă pe saltea, dar un gest violent mult mai mic ca intensitate, făcut ca răzbunare, mi se pare condamnabil și generator de multe flotări?

Cumva, tot întorcând problema pe toate părțile, îmi pare că ajung de fiecare dată la nevoia de identitate, la ”Cine sunt eu?” și la ”De ce (și dacă) îmi place de cine sunt eu?”. (Am mai scris despre asta aici, aplicabilă pe alt domeniu.)

Cred că mecanismul este de multe ori de genul: Cel din fața mea mă insultă, nu îmi recunoaște valoarea, deci îmi neagă identitatea, nu îmi recunoaște valoarea. Îmi spune că sunt ”un bou”, ”un prost”, că sunt slab. Deci sunt neimportant, sunt neglijabil, de evitat, de ignorat. Iar atunci îmi doresc să îi demonstrez că nu sunt de ignorat, că am putere, că ar trebui să țină cont de mine și de părerile mele, că ar trebui să fie atent la mine, că am o identitate pe care ar trebui să o recunoască. De aici este simplu, căci ce identitate este mai greu de negat sau ignorat decât cea a celui care îți storcește nasul de planetă în timp ce te calcă pe cap? Este cel mai de bază limbaj și mod de a explica cuiva că exiști și că ar trebui să țină cont de tine: o bâtă în cap.

Sigur, este animalic, grobian și necivilizat, dar acest mecanism cred că s-a transmis chiar de la omul cavernelor și a rămas adânc înscris în natura noastră. Și mai cred și că acest mecanism poate fi evitat printr-o înțelegere cât mai bună a problemei identității. Pentru că dacă știu cine sunt, care este ”valoarea” mea, la ce sunt bun și la ce nu, insulta nu mă va atinge, va fi ușor de ignorat și va trece pe lângă mine ca o frunză în vânt, transmițând doar un mesaj despre nesiguranța și neîncrederea în sine a celui ce o emite și câtuși de puțin despre cel căruia îi este destinată. Altfel spus, degeaba îmi spune cineva că sunt ”prost” pentru că știu deja ce IQ am și știu că se înșeală.

Așa am raționat eu, după înfruntarea celor doi copii, cu o înghețată în mână, ajungând chiar la concluzia că, atunci când spun ”a lovi”, se poate înțelege (și aplica pe) orice agresiune fizică, verbală, prin gesturi sau atitudine ce este generată de mecanismul de mai sus. Deci chiar și în politică 🙂   Acum, deși știu că procesul este unul predominant instinctiv și că este o parte necesară în dezvoltarea celor mici, mă tot întreb cum poate fi explicat mai clar pe înțelesul copiilor (și al multor adulți) astfel încât să putem să îl controlăm și nu să ne lăsăm noi controlați de el.

 

Photo credit

Tabletă, sex, Woogie și ”noua generație”

“In București, este o strada mai specială. Mașinile nu pot circula pe ea, este singura stradă din oraș la care s-a aplicat (sau ar fi trebuit să se aplice) formula lui Blondel, în anotimpul cald devine operă de artă, iar numele ei sună a instrument muzical.”

Acesta este unul dintre cele șapte indicii primite de copii (10-12 ani), în cadrul unui eveniment pe care noi l-am numit ”Puzzle Urban”. Era vorba de un fel de escape-room urban în care echipe de câte cinci copii (supravegheate de câte un instructor), trebuiau sa dezlege astfel de indicii și să găsească obiectivele din București folosindu-se de orice ajutor tehnologic (Google, Maps, Waze etc. dar fără să ceară ajutor altor persoane).

Înainte de a lansa programul, l-am testat pe adulți și mă temeam că va fi mult prea greu pentru cei mici. Adulții se prinseseră foarte greu, așa că am introdus multe indicii ajutătoare. La sfârșit, urma să  câștige echipa care parcursese traseul folosind cât mai puține indicii ajutătoare.

Nu mică mi-a fost uimirea când, la sosire, au ajuns aproape toate echipele de copii cu un scor perfect, fără niciun indiciu adițional. Cei mici au știut rapid și fără ezitare să caute în Google exact cuvintele cheie esențiale. Astfel, s-au prins imediat că Blondel a creat o formulă pentru calculul treptelor și contratreptelor la scări, că este o singură stradă în trepte în București (care mai este și pictată) și nu a mai rămas decât să meargă cât mai repede (ghidați de Google Maps) pe str. Xenofon. Aproape nu am avut suficiente premii.

Am avut impresia că am întrezărit o sclipire a viitorului, iar acesta nu este a celor dispuși să facă docili operații repetitive sau să memoreze pagini întregi de text pe care să le recite apoi fără greșeală, ci a celor ce știu să facă sinteză, a celor care știu să caute informația și înțeleg cum să o facă.

Înțelegând asta, am auzit ecoul vocii mamei mele care mă certa că mă uit prea mult la televizor și m-am gândit la eterna problemă a părinților cu dependența copiilor de ecranele telefoanelor, tabletelor și a calculatoarelor. Poate că sunt și părți bune în faptul că cei mici sunt atât de conectați la device-uri și atât de obișnuiți să interacționeze cu ele. Cred că această afinitate a celor mici pentru ecrane colorate și mișcătoare are și părți bune, ca și multe rele.

Sigur, știu de studiile care arată că în rândul copiilor care au fost expuși îndelung la televizor până la vârsta de trei ani, recurența  ADHD este mai mare cu până la 60%. Înțeleg (și încerc să urmez) recomandările pediatrilor și psihologilor reputați, ca Berry Brazleton, cum că ar trebui să nu fie expus copilul la ecrane până la vârsta de 3 ani, iar apoi numai câte 30 de minute pe zi până la vârsta de 6 ani, ulterior urmând să se poată crește la o oră. Dar mai cred și că ar trebui pregătit micuțul pentru conținutul disponibil. Iar asta este exclusiv responsabilitatea părintelui.

Nu cred că este suficient să impunem doar o perioadă de timp în care copilul are voie pe tabletă, cred că ar trebui să discutăm cu el și despre ce face cu ea și la ce se uită. Nu spun asta în sens de interzicere a anumitor domenii ci în sensul în care putem fi acolo să i le explicăm pentru că el oricum va ajunge să se intereseze despre ele, indiferent de ce îi vom interzice noi.

La polul opus al problemei, anul trecut am fost la o conferință a lui Meg Hickling cu titlul ”Ce le spunem copiilor și adolescenților  despre sex. A fost tare interesant și exact asta ne povestea Meg, că tot ajunge în contact cu copii care învață despre sex de pe net și nu de la părinți sau profesori, cum ar fi normal. Și astfel, tot aude opinii de genul: ”Când se naște, copilul iese prin fund” sau, mai drăguț: ”Fetelor le place când sunt legate și lovite la fund.” Și asta se va întâmpla de fiecare dată când vom lăsa copiii și adolescenții să acceseze conținut liber pe net sau TV, să învețe doar din Google, fără să le explicăm la ce se uită.

Sigur, uneori copiii pot afla unde este strada Xenofon, sau vor putea să facă un eseu genial la biologie, cu referințe foarte bine documentate, mult mai bun decât puteam să facem noi la vârsta lor, dar alteori vor afla despre tuneluri extraterestre pe sub Babele (și poate vor pleca să le caute), se vor teme de șerpilieni și arahnoizi masonici, sau poate doar vor învăța tehnici BDSM de pe paginile cu pornache. Sunt și părți bune, dar și multe rele. Ține de noi să-i învățăm să le distingă.

Ca o potriveală, zilele astea, în timp ce mă gândeam la cele de mai sus, niște prieteni frumoși lansează WOOGIE – extraterestrul prietenos care este un device deștept, cu inteligență artificială (pe bune), un mini-asistent pentru copii (fără ecran). Un fel de SIRI mai deșteaptă, pentru cei mici, care răspunde la orice întrebare într-un limbaj accesibil și, cel mai important, poate fi configurat de părinți cu privire la modul în care abordează diverse subiecte.

Astfel, mă gândesc că poate nu este bine nici să interzicem cu desăvârșire ecranele și tehnologia, cred că ar trebui să le acceptăm ca parte a dezvoltării celor mici, dar, în schimb, am putea să fim atenți la uneltele pe care le lăsăm la dispoziția copiilor (indiferent dacă este vorba de Google, Clash Royale, Minecraft sau WOOGIE) și la a fi lângă ei pentru a-i ghida și a-i îndruma prin muntele de informații la care au acum acces.

Tragedia din Retezat. Dragilor, sunteți ipocriți!

Doi copii au murit într-o tragedie regretabilă și toată lumea a început să își dea cu părerea.

Probabil este nevoia națională a gloatei pentru pâine și circ, iar avalanșa unui sfârșit atipic de aprilie a dat subiecte de comentat celor amatori de sânge vărsat în arenă: ”Cine a fost de vină?”, ”Pe cine tragem la răspundere?”, ”Au făcut prost! Trebuia să fi făcut altfel!”, ”Trebuia să fi fost echipați altfel”, ”Gladiatorul trebuia să fi mușcat leul de gât, nu să se lase sfâșiat atât de ușor!” și, cea mai tare, ”Trebuia ca părinții să-și fi crescut copiii altfel!”. Parcă uităm de tragedie și ne concentrăm mai tare pe a găsi și a arăta vinovați.

Părera mea este că majoritatea comentatorilor postaci, a mamelor isterico-blogosferice și a știriștilor de senzație este extrem de ipocrită. Bănuiam deja asta, dar parcă s-a trecut aici o limită.

Am calificările necesare pentru a avea o părere despre accident și despre cele întâmplate pe munte, dar mă voi abține. Voi face asta dintr-un motiv foarte simplu: nu am fost acolo. În schimb, am o părere despre cei ce habar nu au care este diferența dintre un piton și un pinion, sau nu au văzut în viața lor un piolet și cred că este târnăcop, dar scriu articole în presă și pe bloguri pe acest subiect: Dragilor, sunteți ipocriți. Și proști.

Era un proverb care arăta că logoreea este invers proporțională cu inteligența. La fel și apetența noastră pentru opinii în domenii despre care cunoaștem prea puțin, cred că arată ceva.

Înțeleg nevoia unora pentru senzațional, pentru emoție, sânge și lacrimi, pentru a găsi un țap ispășitor pe care să îl condamni și să îl urăști din toată inima, ba chiar să îl faci vinovat pentru tot răul din lume. Dar, de la această nevoie, până la a acuza părinții loviți de tragedie, până la ”copil-trofeu” și alte aberații, este cale lungă.

Și acum, să îmi explic opinia. Conform DEX, ipocrit însemnă asta:

IPOCRÍT, -Ă, ipocriți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care se arată altfel de cum este; (om) prefăcut, fățarnic. 2. Adj. (Despre manifestări ale oamenilor, fizionomie etc.) Care trădează, arată ipocrizie. – Din fr. hypocrite.

Deci, nu vă place că Ovidiu le-a încurajat, împins, antrenat pe Coco și pe Geta să facă performanță în alpinism, să cațere munți înalți și periculoși. Spuneți că a fost iresponsabil, că s-a lăsat mânat de orgoliu și le-a transformat pe fete în ”copii-trofeu”, că le-a furat copilăria.

Dar de Nadia Comăneci vă place? De Hagi? De Szabo? De Halep? De orice gimnast sau sportiv român care aduce acasă medalii olimpice vă place? Sigur că vă place! Măcar pentru scurtă perioadă, cât are rezultate. Vă mândriți cu ei. Dar vă inflamați când vă gândiți la ce copilărie au avut sau ce sacrificii au făcut? Nu, nu vă gândiți, că doare. Vă place când turcu, aflând că sunteți din România, vă spune zâmbind: ”Haaaaaagi!”. Vă simțiți flatați că știe ceva despre ”valorile țării”, că aceste valori au ajuns atât de departe. De parcă asta vă face mai buni. Dar nu vă închipuți ce este în spatele acestor valori.

De cele mai multe ori, în spatele lor sunt niște oameni ca Ovidiu. Performanța, astăzi, vine cu astfel de sacrificii. Unul din primele lucruri pe care ni l-au spus la Școala de Antrenori a fost că avem o responsabilitate foarte mare dacă vrem să facem performanță cu sportivii noștri. Asta pentru că ei vin la noi copii și își sacrifică toată copilăria și uneori viața pe altarul disciplinei pe care și-o aleg. Și da, este o alegere pe care o fac ei, părinții lor și toți cei ce îi susțin. Este o alegere grea, pe care uneori o iau alții pentru ei, dar ”așa-i în sport”. Asta înseamnă astăzi performanță.

Tot la Școala de Antrenori am avut doi colegi frați care făcuseră canotaj de performanță. Ei povesteau că în fiecare zi erau nevoiți să înghită câte un pahar de pastile, iar înainte de competiție câte două pahare fiecare. Nimic ilegal, toate permise, suplimente și alte bălării care la acel moment nu se regăseau pe lista substanțelor interzise. Păi asta este copilărie? Unde este parentingul modern? Unde sunt antivaxerii isterici?

Astfel, dacă ne plac rezultatele sportive, ar trebui să acceptăm și drumul care conduce la ele, precum și riscurile aferente. Altfel, suntem doar ipocriți. Dacă mai și trâmbițăm sus și tare cât de ipocriți suntem, atunci suntem chiar fuduli. Și mai era un alt proverb cu prostul fudul. Când vrei să faci performanță în orice domeniu, performanța vine cu sacrificii, cu costuri și cu riscuri. Mai ales în domeniul sportiv.

Mai cred și că a greși este omenește, oricât ne-am dori noi să nu o facem, dar cred că, înainte să judecăm pe cineva, ar trebui să fim siguri că am fost și noi în locul lui sau măcar într-o situație similară. Cred că prea puțini pot spune asta despre Ovidiu și despre fetele lui. Altfel, cred că ar trebui să trăim fiecare cu greșelile noastre și mai puțin atenți la greșelile altora.

Geta, Erik, drum bun!

.

.

OBS: Vor fi publicate doar comentariile argumentate și cu un limbaj decent.

”Eu nu am scoala!”

”Eu nu am scoala!” Și, cu această atitudine, nici nu o să ai!

Acum mai mult timp, am luat parte la organizarea unui eveniment de orientare prin pădure, cu copii instituționalizați. Ca parte a evenimentului, grupuri mixte de copii și adulți voluntari erau învățate să folosească harta și busola pentru a parcurge un traseu în pădure. Se urmărea ca adulții să colaboreze cu copiii, să îi ajute să învețe, să creeze relații și să împărtășească o experiență nouă pentru toți. Teoretic, nici adulții și nici copiii nu știau să se orienteze în pădure și urmau să învețe împreună.

Asta era ideea programului: adulții să interacționeze cu copiii, iar cei mici să simtă apropierea și disponibilitatea altor adulți decât cei cu care erau obișnuiți din centre.

Am făcut echipele, am trimis instructorii supraveghetori pe traseu și am început să facem briefingul. Am ajuns la o echipă care avea doi copii mici, vreo trei adolescenți și o doamnă dezorientată. Am scos harta și busola și am început să explic în timp ce colega mea se asigura că toată lumea are hărți și busole. Când ajung la ea, doamna  spune zâmbind, ”Eu nu am școală, nu știu să citesc.” O asigur cât de cald și empatic pot că nu este nicio problemă, că este foarte simplu și că nu trebuie să știe să citească ca să se poată orienta cu harta.

Explic tehnica de orientare, dau câteva exemple, toți copiii prind repede, chiar și cei mici, dar văd că doamna nu este deloc atentă sau interesată ci se uită aiurea, așa că decid să însoțesc echipa ca să mă asigur că se descurcă pe traseu. Până la urmă, ideea de a avea și un adult în echipă este ca să ne asigurăm că nu se pierde nimeni și că nu ajungem noi să alergăm după echipe prin pădure.

La început copiii merg bine, se descurcă, dar la al treilea punct o cotesc aiurea. Doamna nu spune nimic, doar merge dupa ei așa că opresc grupul și îi pun să verifice. Haos. Întreb încotro să mergem și văd multe mâini, fiecare îndreptată către altă direcție. Îmi amintesc de The Pointed Man din ”The Point!” (Oblio) și cum spunea el prețios că ”A point in every direction is the same as no point at all”. Așa că decid să mai explic o dată.

Nu îmi doresc să fiu directiv sau să o fac pe doamnă să se simtă prost așa că îi invit pe toți să vină lângă mine și să mai fie atenți o dată. Doamna îmi spune, insă, că ”Eu nu am școală, eu nu știu cu astea!” și o văd că din nou nu baga în seamă ce explic copiilor. O las în pace.

A doua oară, copiii au înțeles definitiv și nu se mai încurcă până la sfârșitul traseului de zece puncte, iar eu nu mai încerc să conving femeia să mai înțeleagă de ce o luăm la stânga și nu la dreapta. În schimb, cu acea ocazie am înțeles eu ceva:

Dacă, de fiecare dată când suntem puși în situația de a ne lovi de o limitare a noastră, ne vom găsi o scuză și o explicație în cauza apariției acestei limitări, este foarte probabil să nu găsim niciodată energia de a o depăși.

Altfel spus, dacă de fiecare dată când vom ajunge să ne certăm cu cei din jur, ne vom spune ridicând din umeri ”Ei, așa sunt eu, mai irascibil, nu am ce să fac!”, nu vom găsi motivația de a ne strădui să devenim mai diplomați.

Dacă, ne vom mulțumi să spunem ”Da, eu nu pot să fac sport, nu am talent la sporturi, am două picioare stângi!”, probabil ne vor crește numai alte picioare, tot stângi și nu ne vom apuca niciodată de exerciții fizice.

Cel ce spune, ”Mie mi-e frică de înălțime, eu nu pot merge la cățărare”, nu va cățăra niciodată, deși, în mod paradoxal, una nu are nicio legătură cu alta.

Mi se pare foarte interesant acest mecanism prin care, dacă enunțăm cauzele unei carențe, ea devine brusc justificată și tragem automat concluzia că nu are sens să încercăm să o schimbăm sau să lucrăm la ea. De parcă ar fi o fatalitate. Este ca și cum, dacă mi-aș strâmba janta într-o groapă, ar fi normal să merg cu roata dezumflată, fără să mă opresc la vulcanizare, că doar a fost strâmbată janta de către groapă. Deci este justificat!

Sigur, cred că este util să înțelegem cauzalitatea particularităților și, în special, a limitărilor noastre, dar mai cred că nu ar trebui să ne oprim aici ci ar trebui, cu această înțelegere, să ne facem un plan de bătaie și să luptăm cu ele. Ar trebui să ne forțăm să facem sport, să, fim diplomați, să cățărăm și să încercăm să învățăm să ne orientăm cu harta.

De curând mi-am (mai) descoperit o frică: frica de înălțime. Am descoperit-o sărind cu parașuta. Încă nu am scăpat de ea. Este acolo, o simt de fiecare dată când sunt în ușa avionului și de fiecare dată când cațăr cap de coardă. Este acolo, durează două secunde, îi dau doi pumni în gură și îmi fac treaba mai departe. Altfel, o să ajungă frica să îmi spună că nu pot să cațăr sau să sar din avion…

Page 1 of 12

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén