Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Page 2 of 11

De ce nu voi lucra cu cel care spune că este ”cel mai bun”

Mi-am amintit zilele trecute de un moment din primul an cand am deschis dojo-ul de aikido, când, în sală, a intrat un bărbat grăsuț, cu niște ochi ageri și scrutători. Mi-a spus că nu a mai făcut arte marțiale și că ar dori să se apuce de aikido. I-am spus că este binevenit. Totuși, înainte să decidă dacă va veni, mi-a spus că ar dori să știe dacă eu sunt cel mai bun, pentru că el voia să practice numai cu cei mai buni și să obțină grade cât mai repede. Nu cred că am reușit să îmi ascund un mic zâmbet și i-am spus că sunt departe de a fi cel mai bun și că nu prea înțeleg ce înseamnă ”cel mai bun” în aikido. I-am spus ce grad aveam la acel moment și i-am recomandat o sală și un sensei cu un grad semnificativ mai mare decât al meu. Mi-a mai spus o dată că dorește să lucreze cu cel mai bun pentru că numai așa își va asigura cel mai rapid progres. Ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit fiind amândoi convinși că dojo-ul meu nu este potrivit pentru el.

Acest episod mi-a arătat ceva ce aveam să pot explica în cuvinte câțiva ani mai târziu, cam după ce l-am citit pe Kahneman și după ce l-am rugat pe Mihai Barbu să vină ca profesor de fotografie într-una din taberele noastre. Mihai m-a refuzat elegant și mi-a spus ceva cu foarte mult sens: ”Andrei, te voi refuza pentru că nu sunt un profesor bun. Poți fi un fotograf bun, dar un profesor execrabil, sau poți fi un fotograf mediocru, dar un profesor excelent. Eu știu că sunt un profesor foarte prost.”

Daniel Kahneman, în cartea sa ”Gândire rapidă, gândire lentă” numea acest gen de judecată ”bias”. Este o judecată ce își are originea în presupunerea că cel mai bun într-un domeniu va fi automat și cel mai bun profesor în acel domeniu. Evident, această presupunere poate fi și adevărată dar și falsă, după caz, deci cu siguranță nu poate deveni o regulă.

Problema și motivul pentru care am ajuns să fiu foarte sceptic cu privire la cei ce se proclamă ”cei mai buni” este că de cele mai multe ori această declarație demonstrează exact contrariul. Ca și cum acest ”wishfull thinking” arată exact frustrarea de a nu fi cel mai tare, cel mai șmecher, cel mai minunat. Cumva, statutul de ”cel mai bun” implică o aroganță de a nu mai avea ce învăța de la cei mai puțin buni. Iar eu am convingerea că suficientul, cel ce nu mai are ce învăța, nu este și nu are cum să fie niciodată cel mai bun. Am mai scris despre asta aici: Aroganța implică suficiență și este semn de prostie. Cred că cei ce sunt cu adevărat ”cei mai buni”, de cele mai multe ori nici nu își dau seama de asta și cu siguranță nu o declară.

Acum câteva luni, m-am nimerit la un eveniment profund corporatist unde, în fața a câteva sute de oameni, persoana de pe scenă, cu microfonul în mână, spunea ”Suntem cei mai buni, știm asta, ne-am obișnuit cu asta.” Declarația mi-a aprins câteva beculețe și toate în sens negativ: Ori era o aroganță, ori era o minciună, ori era o încercare de motivare a maselor de zeloți, ori era o tehnică de vânzare, dar niciuna din variantele de mai sus nu era etică. Astfel, mesajul care a ajuns la mine a fost unul profund negativ. Nu mai spun că acest statut este și va fi prin esență unul peren și o etichetă extrem de superficială și ușor de dezlipit.

Interesant mi se pare, însă, a înțelege procesul motivațional. Un antrenor de atletism își întreba sportivul de ce aleargă. ”Alergi ca să ajungi pe cineva, alergi pentru că ești urmărit de cineva, sau alergi către ceva?” Evident, răspunsul corect (și cel mai bun atlet) este cel care aleargă către ceva, către linia de sosire, căutând să fie cât de bun poate, mai bun decât a fost ieri, și fără să se uite la ceilalți alergători. Ceilalți sunt sortiți să rămână fără motivație când statutul cu care sunt obișnuiți se va schimba.

Astfel, am ajuns să consider eticheta de ”cel mai bun” un motiv serios de a fi suspicios:

  • În primul rând, din cauza biasului de a nu fi neapărat același lucru performanța într-un anumit domeniu și așteptările mele de la acel om sau entitate. Nu am nevoie de cel mai bun zugrav dacă fură și nu vine la timp. Mă mulțumesc cu unul bun, dar serios.
  • În al doilea rând, declarația demonstrează o aroganță care nu poate fi sănătoasă și indică de cele mai multe ori ceva negativ. Sau pur și simplu arată că cel ce o face este mincinos.
  • Iar în al treilea rând, arată că motivația celui ce își pune singur această etichetă este una fragilă și neconstructivă, bazată doar pe competiție și mai puțin pe progres.

Să fie, sau să nu fie, competiție?

Aveam zilelele trecute o discuție cu Anca despre dacă este bună sau nu competiția la copii. În special la cei mici, din grupa 7 – 10 ani. Discutam despre niște programe ale Academiei 1,61 și încercam să ne hotărâm dacă are sau nu sens să introducem o latură competițională în programul cu pricina.

Înainte de a intra în fondul subiectului, însă, amândoi remarcam inflexibilitatea punctelor de vedere a multor părinți care de cele mai multe ori se situează în două tabere opuse. Ori sunt adepți ai noilor teorii de ”parenting”, le înțeleg greșit sau incomplet și descurajează orice formă de competiție, ori sunt ei atât de competitivi încât au impresia ca odorul lor trebuie să fie primul întotdeauna, cel mai tare și să iasă câștigător indiferent dacă era sau nu întrecere.

Auzim ambele variante de extremism, din ce în ce mai des: ”Este oribil să pui copiii să se întreacă pentru că cineva pleacă întotdeauna dezamăgit!” sau opusul ”Trebuie să iasă câștigător! Trebuie să câștige și el ceva acolo. Măcar pentru efort.”

Eu cred că ambele puncte de vedere sunt greșite. Nu total, ci sunt eronate prin faptul că ambele sunt duse la extrem. De multe ori, oamenii tind să își formeze (pre)judecăți extreme din lipsă de informații, ca urmare a aprofundării insuficiente a unui subiect, sau creditând prea mult o singură sursă. Cred că nuanțele sunt importante, iar părerile universal valabile sunt calea spre o periculoasă suficiență.

Classroom_Competition_Arm_WrestlingRevenind, cred că ideea de competiție este bună la copii în anumite cazuri și neinspirată în altele. Depinde de context, de obiectivele de învățare ale exercițiului (da, trebuie să plecăm de la ele), de vârstă și de modul de prezentare. Competiția este o unealtă ce ar trebui să servească unui scop clar definit. Uneori această unealtă este bună și se potrivește, motivează, crează frustrarea necesară creșterii și dezvoltării sau pur și simplu dă un feedback cuantificabil, în timp ce, în alte ocazii, această unealtă este total inutilă și strică mai mult decât să ajute. Ca un ciocan sau o șurubelniță care se potrivește doar cu anumite tipuri de reparații. Cine a încercat să desfacă un șurub fără șurubelniță știe despre ce vorbesc. Pe de altă parte, nu poți să tencuiești un perete cu șurubelnița. Sau să bați un cui.

Spre exemplu, noi, în taberele tematice (pentru copii între 6 și 9 ani), nu promovăm ideea de competiție (cu atât mai mult nu cu premii) deși mulți dintre cei mici o au deja în sânge. Acolo toată lumea primește la sfârșit o diplomă de participare și, cel mult, în cadrul unui exercițiu, la debriefing, copiii spun cu cine s-au înțeles cel mai bine. Ca un fel de feedback infantil.

La sala de aikido, în dojo, nici nu vreau să aud de competiție între practicanți pentru că asta este filosofia din spatele acestei arte marțiale: Obiectivul este să te armonizezi cu partenerul tău și mai puțin să fii primul care îi rupe capul (deși ai și această opțiune). Acolo, pentru copii, avem examene și atât. Ai făcut ce trebuia, ai luat. Nu ai făcut, ai picat. Tu cu tine însuți. Matematic, în baza unui feedback coerent.

Vara, în taberele de la munte (mai puțin în cea de speologie) avem obligatoriu competiție, dar este exclusiv una între echipe. Aici competiția este foarte utilă pentru că așa ne atingem cel puțin două obiective: copiii și adolescenții se concentrează pe a lucra eficient în echipă și sunt motivați să depună efort și energie pentru a face față programului și exercițiilor. Aici, competiția devine un factor motivațional care ne susține obiectivele de învățare. Dacă îi explic celui mic că este bine să învețe să se orienteze cu busola ca să se descurce el pe munte într-un viitor îndepărtat, nu o să vizualizeze acest viitor îndepărtat și își va pierde interesul (de cele mai multe ori). Pe de altă parte, dacă îi spun că este util să învețe cum să se orienteze cu busola pentru ca echipa lui să fie cea mai rapidă la traseul de orientare, în majoritatea cazurilor va fi foarte motivat și atent, iar noi ne vom fi îndeplinit două obiective de învățare: tehnica de orientare și lucrul în echipă. Iar dacă unul din cele două a scârțâit și nu a mers bine, cel mic sigur va fi curios ulterior să afle ce nu a funcționat și cum va putea remedia acest lucru pe viitor. Deci ne-am apropiat de a ne atinge obiectivele de învățare.

În taberele de schi, este mai complicat. Este un melanj de competiție indviduală și pe echipe. Clasamentul este format de scoruri și puncte obținute la exerciții, concursuri pe pârtie, jocuri de echipă în cabană, iar ponderea cea mai mare o are progresul făcut pe pârtie. Altfel spus, stilul de a schia a participanților este evaluat la începutul taberei, iar aceștia primesc un scor de la 1 la 100. La finalul taberei mai facem o evaluare, iar diferența dintre cele două valori determină progresul. Aici, competiția asigură motivația participanților de a progresa cât mai mult și cât mai repede, deci ne ajută.

Așa cum le spun multor părinți, noi, la Academia 1,61 nu suntem agenție de turism și nu avem ca unică prioritate distracția participanților, ci suntem un program educațional. Deci, dacă unii vor fi dezamăgiți că nu au câștigat, tocmai bine acest lucru ne va susține obiectivele de învățare. Deci ne-am făcut treaba. De cele mai multe ori, cel ce doar se distrează, la fel ca și cel care iese pe primul loc, nu învață nimic.

De asemenea, cred că este total greșit înțeleasă și interpretată ideea de ”nimeni să nu se supere” sau ”toată lumea să câștige”. Sigur, nu are sens să stresezi copilul degeaba și să îl supui unor dezamăgiri gratuite sau, mai rău, nedrepte. Totuși, ideea că toată lumea primește câte o medalie este proastă pentru toți. Cel ce a câștigat și a tras cel mai tare își vede efortul anulat de lipsa unei departajări, iar cel ce nu a câștigat și a ieșit ultimul, primește premiul cu jenă și vinovăție, conștient că nu îl merită. Deci așa toată lumea se simte prost, toată lumea pleacă dezamăgită.

Personal, cred într-o cale de mijloc, în care competiția este prezentă, dar nu este dusă la extrem, este aplicată în funcție de context, vârstă și obiective, iar rezultatele sunt discutate și disecate exhaustiv pentru a trage concluzii cât mai aproape de adevăr și cât mai constructive. Altfel, oricare din cele două extreme va ajunge să facă pe termen lung mai mult rău decât bine.

Nu am învățat nimic.

Nu am aer. Sunt pe spate, mâinile îmi sunt prinse deasupra capului în amestecătura de lemne și moloz, iar o grindă mare mă apasă pe piept. Ceva mă înțeapă la interior. Cred că mi-am rupt câteva coaste. Ochii mă ustură de la praf și am moloz în gură. Fiecare repirație doare și ustură pe gât, dar cel mai rău este că bucata mare de lemn de pe piept nu mă lasă să îmi umplu plămânii cu aer cât aș avea nevoie. Lângă mine a fost aruncat și strivit un semn de la ieșirea de urgență, iar în lumina sa verde văd lemnul mare de deasupra mea. Bucăți mici de moloz se rostogolesc pe lângă mine cu fiecare mișcare pe care o fac.

Am ieșit la o bere într-un bar din Centrul Vechi. Nu am mai fost acolo de ani de zile, dar prietenii mei au zis că știu un loc drăguț cu bere bună. M-am gândit că nu se va întâmpla nimic nasol tocmai acum. Cât puteam să stăm la o bere?

Am impresia că, de fiecare dată când expir, grinda coboară încă puțin și nu mai reușesc să îmi umplu plămânii la fel ca înainte. Simt disperarea claustrofobică urcând în mine ca un val pe care nu îl pot opri. Trebuie să ies de aici! Încep să mă zbat tare. Gâfâi dar îmi eliberez mâna stangă. Ceva nu e bine. Îmi aduc brațul în fața ochilor și văd că este rupt. Nici nu am simțit. Parcă mai am o articulație între cot și încheietură iar degetele sunt inerte. Mă sufoc. Grinda coboară mai jos.  Încă o gură de aer. Împing în lemn. Împing cu orice pot, cu pieptul, cu brațul ciung. Nu se mișcă. Privirea mi se împăienjenește. Poate o să vină cineva să mă salveze. Încă o gură de aer. Nu este suficient. Nu am aer.

Dacă până acum am fost mai ponderat, am scris mai tehnic, sau am povestit doar experiențe reale, trăite de mine și am postat sfaturi (zic eu) utile, au fost puțini interesați de ce povesteam despre situația clădirilor vechi din București (fie ele din Centrul Vechi sau nu). Poate, dacă postez o ficțiune macabră despre cum moare un amărât sub dărâmături, asta ridică câteva fire de păr de pe spatele cuiva. Poate cineva își imaginează cum ar fi să fie el strivit de grinda sub care își bea berea și iese din local. Poate, dacă scriu ”pâine și circ”, prinde mai bine și aud mai mulți.

dead-man-hand-rubble-earthquake-disaster-16898831După Colectiv nu am învățat nimic. Nu s-a schimbat aproape nimic. Localurile tot așa sunt, atitudinea pentru elementele de siguranță tot aia este, controalele tot de mântuială sunt făcute, iar păsuirea autorităților pentru ca patronii să ”intre în legalitate” este exact un naiv ”nu se va întâmpla nimic nasol tocmai acum”.

Înainte de Colectiv, prietenii mei mă luau peste picior când povesteam despre riscurile clădirilor vechi din București, sau, în cel mai bun caz, îmi dădeau dreptate, ridicau din umeri și își beau berea în continuare. Acum, după Colectiv, nu mai ridică din umeri, dar își beau berea în continuare, ca struțul care își vâră adânc capul în nisip. ”Nu se va întâmpla nimic nasol tocmai acum”.

O poveste reală: Acum mai mulți ani, eram cu un client ce avea un spațiu mare în Centrul Vechi, într-o clădire tip plombă, din 1931 (când nu se folosea beton armat ci doar cărămidă portantă cu planșeu din lemn). Spațiul său era la etaj, iar la parter era aproape gata un bar ce urma să se deschidă în următoarele zile. Clădirea avea trei inimi principale, portante, perpendiculare pe fațadă. În plus, mai avea un labirint de pereți de cărămidă, cu rol de compartimentare. Mergând prin clădirea veche, cu planurile în mână, îi spuneam beneficiarului ce ar putea să lărgească pentru a face loc meselor, barului, sau ringului de dans pe care voia să le amenajeze. Nu avea multe opțiuni și, oricum, îi explicasem că se va lăsa cu consolidări și cu o expertiză structurală temeinică. Dezamăgiți, dăm să plecăm când beneficiarul propune să vedem ce fac vecinii de sub el care mai aveau puțin și terminau amenajarea. Batem la ușă, muncitorii ne deschid larg ușile cu ziare în geam și ne intreabă mândri dacă ne place. Acolo, exact sub labirintul de pereți de cărămidă de la etajul susținut de un vechi planșeu cu grinzi de lemn, era un superb ”open-space generos” din care lipsea și o bucată semnificativă din peretele portant. Aproape am scăpat planurile din mână.

Le-am atras atenția că au dărâmat ziduri de rezistență. Mi-au răspuns senini ”Cum?! Noi nu am demolat nimic de rezistență, că nu am dat jos nimic din beton!” Le-am spus că puteau să dea jos toată casa că nu ar fi găsit beton.

Beneficiarul meu s-a făcut foc și pară, a amenințat cu cerul și pământul, a zis că, dacă nu consolidează structura, jar mănâncă,  iar proiectul  spațiului de la etaj a rămas în aer. Astăzi, barul de jos funcționează în continuare, iar eu nu am văzut consolidări la acea clădire.

 Când am scris acest articol despre Colectiv, cineva îmi bătea obrazul și îmi spunea că ar trebui să numesc public clădirile despre care știu că au probleme. Nevrând să încep să mă uit des peste umăr pentru că am stricat afacerea vreunui mafiot, sau să dau doar într-unii în timp ce despre alții nu știu, voi face chiar mai bine decât să numesc clădirile cu probleme: Voi explica după ce ar trebui să ne uităm noi, clienții, înainte să ieșim naibii din crâșma nesigură. Deci, iată:

Dacă bei bere și dansezi în Centrul Vechi, pe un planșeu cu structură din lemn, probabil că acesta are vreo 90 de ani, este uscat bine, iar la cutremur cade cu tine. La incendiu arde și apoi cade cu tine. (Iar clădirea nu are cum să aibă actele în ordine.)

Dacă stai în bar, la subsol, într-o clădire veche, și nu ai deasupra ta niște grinzi mari (imense) metalice, cel mai probabil că structura nu a fost consolidată, iar la un cutremur mai serios ai șanse mari să sfârșești strivit între casă și planetă.

Dacă, atunci când ai urcat la etaj să îți bei berea, ai folosit o scara îngustă, de lemn, nu este în regulă. Vezi dacă poți sări pe geam pentru că scara nu va mai fi o opțiune în caz de calamitate.

Dacă bei bere într-un spațiu mare cam cât apartamentul tău și nu vezi un loc unde, dacă întinzi mâinile în lateral și te rotești repede, nu lovești pe cineva, iar în acest spațiu nu este decât o singură cale de evacuare (lată cât o ușă normală), cel mai probabil spațiul este prea aglomerat. Ieși singur sau poți sta să te calce în picioare gloata panicată.

Dacă bei bere la subsol, într-o clădire veche și nu vezi nici tubulatură de ventilație ”d`aia mare și urâtă” și nici geamuri către exterior, atunci înseamnă că cel mai probabil nu există trape de desfumare și vei muri asfixiat de fumul unui eventual incendiu.

Am mai scris asta: Cadrele medicale care ne țin anual cursurile de prim-ajutor (la Academia 1,61) ne-au spus deschis că există un plan de intervenție în caz de cutremur peste 7.5 Richter cu spitale mobile la Universitate și în Parcul Izvor, pentru că din Centrul Vechi al Bucureștiului vor ieși victime de numărul zecilor de mii sau mai rău dacă este weekend.

Păi, nu ar fi mai simplu să prevenim decât să plănuim cum triem zeci de mii de victime?

Am avut prieteni și cunoștințe în Colectiv. Unii au scăpat, alții nu. Ar fi păcat să nu fi învățat chiar nimic după tragedia lor.

”Superman ar trebui să se mute în România pentru că poartă culorile tricolorului” – o poveste despre 1,61

”Superman ar trebui să se mute în România pentru că poartă culorile tricolorului!” Acesta este motivul pentru care am decis să pornesc un proiect educațional. Nu că ne poartă Superman tricolorul, ci genul acesta de răspunsuri.

20161201_150907Atunci când am decis să pun pe roate programul Academia 1,61, ajungeam la concluzia că tare mult mi-ar plăcea să îmi aduc și eu o minimă contribuție la o schimbare în bine a lumii în care trăiesc, iar pentru a face asta, cred că educația este un domeniu mult mai puternic decât arhitectura. Este suficient să ne uităm la răsunătorul eșec al lui Le Corbusier în Chandigarh ca să înțelegem că arhitectura este complementară, modificându-se în funcție de nivelul de educație al populației beneficiare. Invers, este tare greu de făcut educație prin arhitectură. Așa că m-am dus la sursă, am ales cea mai potrivită unealtă pentru a fi cât mai eficient în demersul generat de dorința de a îmbunătăți lumea din jurul meu: un program educațional.

Asta am încercat să inspire și numele. Mulți au întrebat de unde vine 1,61. Am auzit tot felul de variante:

”Este înălțimea ta?” Nu, eu am puțin mai mult…

”Este înălțimea media a copiilor care vin în tabere?” Nu, având în vedere că avem programe pentru copii începând de la cinci ani, cred că această cifră este semnificativ mai mică.

”Este adresa unde este sediul?” Nu, pentru că are virgulă, nu suntem în Harry Potter ca să existe peronul 9 și 3/4, iar sediul nostru este, de fapt, cam peste tot. Sediul social este la numărul 179, deci, nu.

”Este numărul participanților din tabără”. Nu, ne-ar fi destul de greu să plecăm la drum cu un copil și puțin peste jumătate din altul. De obicei, plecăm cu aproximativ 20 de participanți. Niciodată cu mai mulți.

Nicidecum. 1,61 este Phi, sau Numărul de Aur, sau Proporția de Aur. De fapt este 1,6103398874989484…..

Această proporție este unul din acele lucruri care parcă îți arată că tot universul are o profundă logică interioară. Practic, această proporție, studiată încă din antichitate, a fost identificată și folosită într-o multitudine de domenii, fiind asociată cu frumosul și echilibrul. Phi se regăsește în natură, în ritmul de creștere și de dispunere a semințelor pe plante, a crengilor copacilor, în ritmul înmulțirii unor animale, sau în proporția volutelor melcilor, în ritmul de creștere a cristalelor, a fost folosit intens în artă, arhitectură și muzică și a fost găsit chiar în proporția ADN-ului uman. Unii i-au atribuit chiar conotații divine.

Interpretarea mea este mai pragmatică și puțin mai tehnică: (Pentru cei care își pierd răbdarea ușor, săriți peste scrisul cu italice)

Deși nu există un algoritm universal pentru a dispune puncte echidistante pe o suprafață curbă, riglată sau sferică (cum ar fi o frunză), aplicarea Proporției de Aur dă o aproximare foarte bună. Astfel, planta care trebuie să dispună cât mai multe semințe pe frunza sa va aplica Proporția de Aur. La fel face și copacul și la fel fac multe animale. De aceea regăsim acest număr atât de des în natură. Tot de aceea ne-am învățat să îl recunoaștem la nivel inconștient și am început să îl integrăm în creațiile noastre. De aceea cărțile au (în majoritatea lor) o anumită proporție, foile de hârtie au o anumită proporție, ferestrele renașterii au o anumită formă, la fel ca ecranele televizoarelor, fotografiile sau picturile celebre. Unii s-au aventurat chiar să avanseze teoria cum  că ne plac fizionomiile în care regăsim Proporția de Aur.

Alții încercă să demonteze aceste teorii arătând că niciunul din aceste rapoarte nu este exact 1,61 ci doar se apropie destul de mult. Părerea mea este că, la fel cum termodinamica operează pe presupunerea existenței unui ”gaz ideal”, aplicând cu o marjă de eroare comportamentul acestuia la celelalte gaze, la fel ar trebui să vedem și Proporția de Aur, ca un raport natural spre care să tindem.

Și de aceea ne numim 1,61.

Spunem noi că suntem ”academie” pentru că suntem un proiect educațional și suntem ”1,61” pentru că încercăm să găsim Raportul de Aur în oricine. Sau măcar în cei care își doresc să și-l descopere.

Clubul Phi l-am creat având aceleași obiective, încercând să oferim ceva de făcut comunității care s-a filtrat și s-a strâns în jurul acestui proiect chiar și în lunile ploioase și nămoloase de primăvară și toamnă când nu putem nici merge la schi și nici merge la cățărat, la munte, la scufundări, la peșteri, sau cu bicicleta.

Sezonul acesta, la clubul Phi, am vorbit despre tehnici pe corzi, autoapărare, astronomie și dezbateri academice, în mai multe ateliere. La atelierul de dezbateri, unde am învățat despre argumente, sofisme, reguli de argumentație și retorică, ne-am gândit să nu propunem o temă plictisitoare de genul ”pro sau contra uniformei în școli” sau ”pro sau contra telefoanelor mobile la școală” ci una mai haioasă și mai pe gustul participanților: ”Batman vs Superman – cine să se mute în România”. Unii îl susțineau pe Batman și ceilalți pe Superman. Am auzit argumente din cele mai crețe, la care puțin probabil să mă fi gândit:

”Batman are mulți bani, o să intre în politică și va face ordine. O va face cu banii, ca politician, sau cu forța, daca va fi nevoie. El trebuie să se mute în România.” – copil de 10 ani

”Superman zboară și este mai rapid decât Batman care trebuie să se bazeze pe multe mijloace de transport (batmobil, batsub, batwing). Și mai consumă și benzină și poluează” – băiețel de 11 ani

”Da, dar Batman va cumpăra benzina și va ajuta economia.” – raspuns dat de o fată de 12 ani

”Superman face haos de fiecare dată când se luptă cu cineva. Batman mai puțin.”

”Pe Superman o să îl urmărească inamicii lui care sunt mai puternici decât ai lui Batman și o să ne facă orașele varză”.

”Superman este singur, pe când Batman are bani și poate să-și facă o echipă cu care să acopere toată țara” – copil de 10 ani

”Este nedrept să vină Superman în România pentru că el poate avea grijă de tot globul, nu doar de noi. Batman are grijă de câte un oraș și este mai potrivit să vină la noi” – fetiță de 12 ani

”Superman ne poartă deja tricolorul!”

Astea sunt răspunsuri 1,61.

Legat de mâini, pe muchie de cuțit

30% din cazurile de infertilitate au cauze necunoscute. Noi acolo suntem.

Primăvara abia a început, dar pe malul Bosforului este mai cald decât sunt eu obișnuit. Alerg, am căștile în urechi și multe gânduri în cap. Tocmai am trecut de kilometrul doisprezece. Ioana este la hotel și se odihnește. Cu o zi înainte, doctorii i-au implantat ultimul embrion. Aparent, ultima șansă. Mi-e frică să sper, dar îmi propun să mă relaxez și să iau fiecare zi pe rând. Nu îmi iese. Mă simt de parcă am mâinile legate. Măcar durerea alergării îmi mai atenuează anxietatea.

Încă am proaspătă în minte experiența de anul trecut. Eram stresat cu filmările, pe șantier, când Ioana m-a sunat să îmi spună că se prinsese unul din cei doi embrioni implantați. Apoi, eram stresat, pe șantier, când Ioana m-a sunat plângând, să vin acasă că ceva nu era în regulă. Apoi, eram la spital, telefonul meu suna isteric, iar oamenii de la celălalt capăt mă întrebau când vin cu planurile. Ioana a pierdut acea sarcină, eu am adus planurile la timp. Nu am întârziat nicio predare, încă din primii ani de facultate, dar atunci mi-am tras concluziile.

Ne-am adunat foarte greu curajul să mai încercăm o dată și mi-am propus ca de această dată să nu las munca să mă țină departe de Ioana și de a-i fi alături.

icsi-male-infertility-spermCâteva săptămâni mai târziu după alergarea mea pe malul Bosforului, stăteam amândoi pe canapea și ne logam în aplicația spitalului căutând emoționați rezultatul analizei hCG. Se deschide pagina, văd o cifră, cu roșu, din care nu înțeleg nimic, iar Ioana izbucnește brusc în lacrimi. ”Este bine!” Sperăm la tot ce e mai bine…

Alte câteva săptămâni mai târziu, gonesc spre spital, pe autostradă, cu 150 km/h. Ioana este întinsă în spate, schimonosită, cu contracții. Știu că la 16 săptămâni, fătul nu are nicio șansă. Din nou, mă simt legat de mâini, uitându-mă neputincios la un film pe care nu doresc să îl văd. La spital, Ioanei i se face un cerclaj și medicamente puternice reușesc să-i oprească contracțiile. Pentru moment.

Următoarele luni sunt grele. Ioana este, alternativ, ori țintuită la pat, ori internată în spital iar eu mă transform în asistentă personală, valet și bucătar. Învăț medicamente, doze, termeni medicali mai mult decât mi-aș fi dorit, monitorizez simptome și trebuie să iau decizii dificile. Orice zi plecat de acasă este cu mari emoții, care uneori declanșează contracții.

Promit să nu mai spun niciodată superior că o anumită problemă fizică ”este de la cap”, de parcă ar fi atât de simplu să o schimbăm și astfel nu ar exista, fiind doar în capul și în mintea posesorului. Nu pot să nu văd cum starea mentală influențează puternic fizicul. Și stăm cu frică, pe muchie de cuțit.

Încet, dozele cresc și, deși visam la început la o sarcină curată și fără medicamente, trebuie să accept că nu suntem nici măcar aproape de final și am ajuns la dozele maxime din prospect. Cum putem fi împăcați să luăm un medicament pe prospectul căruia scrie ”se va administra în sarcină dupa evaluarea raportului beneficiu matern/ risc fetal”? Sunt gelos pe cei care au parte de sarcini ușoare, pe bărbații care nici nu știu prea bine cu ce se mănâncă sarcina soției, pe femeile care își vântură burțile imense în parc și se plimbă aparent nepăsătoare.

La sfatul medicului, medicația începe să depășească ușor dozele de pe prospect.

Un coleg parașutist mă întreabă dacă merg la un stagiu. Îi spun că nu pot, că soția mea este însărcinată. Mă întreabă zâmbind arogant ”Așa, și tu ce faci? Tu cum contribui la asta?” Mă întreb atunci cam ce se va întâmpla dacă îi scot vreo trei dinți. Îi explic în două vorbe, dar mi-e clar că nu înțelege.

Pe 15 noiembrie stau și aștept pe un hol de spital. Ioana a intrat în operație. Mi-aș dori să pot face ceva dar sunt din nou cu mâinile legate și nu găsesc butonul de fast-forward pentru acest film.

Vine să mă caute o doctoriță drăguța și spune că vrea să-mi prezinte pe cineva. O întreb gâfâind și cu ochii mari dacă ”Este bine”. Abia câteva ore mai târziu îmi dau seama cât de imbecilă era întrebarea. Îmi povestește cu calm, în timp ce mă duce spre secția de neonatologie. Mă echipez din cap până în picioare, trec prin mai multe filtre, mă spăl pe mâini ca doctorii înainte de operație. Măcar aici este curat. Nici nu mă gândesc la cât de aberant este că am cumpărat acest gen de curățenie cu o grămadă de bani.

Intru printre incubatoare și îl văd prima dată pe Victor. Este bine! Nu va sta aici decât câteva zile. Respiră, mănâncă, este activ, este suficient de mare și de greu, este normal. Și apoi ridic ochii și văd copiii din celelalte incubatoare. Mi se pune un nod în stomac, îmi îngheață cuvintele pe buze și sunt convins că m-am schimbat la față. Mânuțele străvezii, abdomenele mici, multitudinea de tuburi și fire ce se termină într-un ghem de carne.

Am un prieten bun care are un copil născut la 800 de grame. Au stat două luni în spital, optimiști, curajoși, copilul a recuperat și acum e bine. Tocmai s-a înscris la Aikido. Deși am vorbit cu el în acea perioadă, până acum nu am înțeles prin ce a trecut. Nu aveam cum. Pentru mine erau doar niște cifre, doar o poveste. Oricât de aproape mi-aș fi dorit să-i fiu, nu l-am înțeles cu adevărat. Nici colegul meu care mă invita la stagiu nu avea de unde să înțeleagă.

Dacă am învățat ceva de aici este că poveștile sunt bune, sunt frumos de spus și de ascultat, dar empatia este altceva și de cele mai multe ori nu poate apărea fără a fi avut experiența în prealabil. Când am terminat cu emoțiile, mi-am sunat prietenul și mi-am cerut scuze.

Acum mă simt deja plecat la drum, cu biberoane, tetine, scutece și landouri după noi, având grijă de ghemotocul nostru, în noua noastră aventură, căutând un echilibru, legați de mâini, pe muchia noastră.

Răcnetul de lebădă mutantă al școlii românești

De ceva timp mi-am tot propus să scriu un articol despre școală. Prea tot bat eu monedă pe blog că educația este panaceul universal și că dacă vom avea mințile deschise și urechile destupate către educație, vom putea depăși orice problemă, dar m-am ferit să emit vreo părere despre educația de pe meleagurile noastre.

Am început de două ori să scriu articolul și de fiecare dată mi-am dat seama că o luam pe câmpii povestind despre ”de ce” este ”nașpa” școala românească. Sunt un produs al sistemului de învățământ românesc. Sunt PRO școală. Cred că ”școala vieții” nu este suficientă. Sunt PENTRU ideea de a face o facultate și pentru continuarea studiilor cât mai mult, în orice formă, dar nu simt că pot avea o părere suficent de argumentată și universal valabilă despre ”de ce” e nasoală școala la noi.

Așa că voi scrie despre ”ce” este nasol la școală la noi. Dacă am identificat problema, teoretic ar trebui să fim la jumătatea drumului spre a găsi o soluție.

creepyschoolÎn primul rând este mică cererea pentru acest produs în forma sa calitativă. Adică toată lumea dorește o hârtie, o diplomă care să le permită să facă ce vor ei și prea puțini doresc cu adevărat să afle ceva de dragul de a afla sau de dragul de a deveni mai instruiți. Când fac analize de tipologie comportamentală, de multe ori testele au un segment de valori motivaționale (adică ce lucruri îl motivează pe individul respectiv). Foarte puțini adulți au un factor motivațional teoretic mare. Cei mai mulți au un factor motivațional politic, economic sau regulator mult mai mare, în dauna celui teoretic. De aici și apetența pentru hârtiile care să confirme că am fost la cursurile de la care de fapt am chiulit și tot de aici și fabricile de diplome. Tot aici cred că este vorba și despre suficiența noastră caracteristică – inamicul de moarte al educației. Pe principiul pierdutului nostru proverb ”Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. Despre asta am scris mult aici, aici și mai ales aici.

Prea multe studii și experimente au arătat că durata de concentrare medie la adulți nu trece de 20 de minute. La copii, această durată este mult mai scurtă. În aceste condiții, nu înțeleg de ce mai există profesori care mâzgălesc 50 de minute pe tabla, sau dictează continuu și se așteaptă ca elevii să rețină ceva. Dacă tot avem studii coerente, de ce păstrăm aceeași metodologie ca în anii 1900 toamna? Acum ceva timp, trecând (ca și cursant adult) printr-o altă instistuție educațională (de stat), observând metodele medievale și bășcălia de autobază, i-am propus șefului instituției să îi organizez gratuit cursuri serioase de formatori pentru corpul de instructori. A rămas că mă sună el…

Sunt prea multe teme. Am impresia că unii profesori își fac un punct de glorie din a da tone de teme și a nu ține cont de faptul că temele de la o materie se înmulțesc cu numărul materiilor, iar copilul devine instant corporatist ce stă după program, pontând zilnic șapte ore de școală și încă patru de teme. Eu văd în volumul temelor pentru acasă un indicator pentru impotența profesională a profesorului. Cred că rolul profesorului (presupunând că își cunoaște meseria) este să îi facă pe elevi să înțeleagă principiile materiei sale în timpul orei de curs, prin diversele metode de care dispune. Cred că pentru acasă sunt proiectele ce necesită sinteză dar asta este ceva destul de diferit de temele pe care le primesc azi copiii.

Programa este prea stufoasă la clase prea mici. Dintre toți prietenii mei, cred că sunt singurul pentru care a ajuns să aibă sens exercițiul de la matematică în care scriam ecuația de gradul trei ce se reprezenta grafic sub forma unui hiperboloid parabolic. Pentru restul, a fost o totală pierdere de timp. La polul opus, pentru mine, relațiile complicate de la chimie organică au rămas un tărâm ezoteric, căruia nu i-am găsit niciun sens sau aplicație până acum. Ideea este că este prea densă informația pentru nivelul general al elevilor și astfel se încurajează memorarea mecanică în dauna înțelegerii calitative.

Prea mulți oameni (adulți) ajung să spună lucruri de genul ”Mie mi-a plăcut româna pentru că am avut un profesor tare mișto.”; ”Eu am înțeles fizica pentru că tata este fizician și a știut cum să îmi explice”; ”Eu am urât istoria pentru că am avut o vită pe post de profesoară la gimnaziu”. Deci apetența elevilor pentru o materie sau alta ajunge să depindă de caracterul profesorului. De parcă ar fi o loterie: Ai noroc să dai peste un profesor bun, vei crește îndrăgind subiectul predat de el. Ai parte de un bou, vei ajunge să urăști acea materie deși poate că altfel ți s-ar fi potrivit mănușă. Înțeleg sistemul dar mi se pare profund nedrept și anormal.

Prea puțini oameni au noțiuni de cultură generală fundamentate în cele învățate în școală, ceea ce arată ineficiența sistemului. Nu este admisibil să fi terminat facultatea de arhitectură și să nu știi cum se montează un perete de gips-carton, să fii regizor, editor sau producător din media și să nu fi văzut ”Citizen Kane” sau ”Star Wars”, să fii economist și să nu fi citit Taleb sau Kahneman, să fii absolvent de geografie și să nu știi cum arată o crevasă sau o morenă . Mai degrabă, cultura noastră generală este creată de experiențele pe care le-am avut și de pasiunile pe care le avem, ceea ce indică o eficiență mult mai mare a educației nonformale în dauna celei formale. Totodată, indică o carență profundă a sistemului prin lipsa aplicațiilor practice din sistemul convențional de învățământ.

Prea mulți oameni ajung să lucreze în alte domenii decât cele în care s-au format, ceea ce indică inexistența sau ineficianța sistemului organizat de orientare profesională. Dacă ești economist și ai ajuns să faci mobilă, absolvent de litere și ai ajuns să faci montaj TV, zilier și ai ajuns să ai o firmă de construcții, sau arhitect și ai ajuns să păstorești un program educațional, înseamnă că făgașul pe care te-a așezat sistemul nu ți s-a potrivit. Bravo că ai avut norocul și puterea să alegi să ieși din acest făgaș și să faci ceva ce ți s-a potrivit mai bine, dar, totodată, trebuie remarcat că sistemul nu prea te-a ajutat să îți găsești drumul ce ți se potrivea ție. Eu, cel puțin, a trebuit să reiau ciclul de formare care să se potrivească cu noua direcție aleasă.

Deci, sistemul de învățământ românesc este ”nașpa”. Este pe moarte, se zvârcolește în agonie și răcnește oribil. Nu știu la ce altceva ne-am fi putut aștepta după ce ani la rând l-am sufocat strângându-l din ce în ce mai tare de gât, tăind salarii, legând profesorii de mâini și de picioare, umilindu-i cu atitudini de părinți supraprotectori dar cu tupeu, lăsând loc pentru lepre, invitând copiii la ”meditații”și având grijă să-l curățăm cât mai bine de oamenii valoroși.

Asta cred eu că este problema. De aici, încotro?

Page 2 of 11

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén