Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Page 2 of 12

Tragedia din Retezat. Dragilor, sunteți ipocriți!

Doi copii au murit într-o tragedie regretabilă și toată lumea a început să își dea cu părerea.

Probabil este nevoia națională a gloatei pentru pâine și circ, iar avalanșa unui sfârșit atipic de aprilie a dat subiecte de comentat celor amatori de sânge vărsat în arenă: ”Cine a fost de vină?”, ”Pe cine tragem la răspundere?”, ”Au făcut prost! Trebuia să fi făcut altfel!”, ”Trebuia să fi fost echipați altfel”, ”Gladiatorul trebuia să fi mușcat leul de gât, nu să se lase sfâșiat atât de ușor!” și, cea mai tare, ”Trebuia ca părinții să-și fi crescut copiii altfel!”. Parcă uităm de tragedie și ne concentrăm mai tare pe a găsi și a arăta vinovați.

Părera mea este că majoritatea comentatorilor postaci, a mamelor isterico-blogosferice și a știriștilor de senzație este extrem de ipocrită. Bănuiam deja asta, dar parcă s-a trecut aici o limită.

Am calificările necesare pentru a avea o părere despre accident și despre cele întâmplate pe munte, dar mă voi abține. Voi face asta dintr-un motiv foarte simplu: nu am fost acolo. În schimb, am o părere despre cei ce habar nu au care este diferența dintre un piton și un pinion, sau nu au văzut în viața lor un piolet și cred că este târnăcop, dar scriu articole în presă și pe bloguri pe acest subiect: Dragilor, sunteți ipocriți. Și proști.

Era un proverb care arăta că logoreea este invers proporțională cu inteligența. La fel și apetența noastră pentru opinii în domenii despre care cunoaștem prea puțin, cred că arată ceva.

Înțeleg nevoia unora pentru senzațional, pentru emoție, sânge și lacrimi, pentru a găsi un țap ispășitor pe care să îl condamni și să îl urăști din toată inima, ba chiar să îl faci vinovat pentru tot răul din lume. Dar, de la această nevoie, până la a acuza părinții loviți de tragedie, până la ”copil-trofeu” și alte aberații, este cale lungă.

Și acum, să îmi explic opinia. Conform DEX, ipocrit însemnă asta:

IPOCRÍT, -Ă, ipocriți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care se arată altfel de cum este; (om) prefăcut, fățarnic. 2. Adj. (Despre manifestări ale oamenilor, fizionomie etc.) Care trădează, arată ipocrizie. – Din fr. hypocrite.

Deci, nu vă place că Ovidiu le-a încurajat, împins, antrenat pe Coco și pe Geta să facă performanță în alpinism, să cațere munți înalți și periculoși. Spuneți că a fost iresponsabil, că s-a lăsat mânat de orgoliu și le-a transformat pe fete în ”copii-trofeu”, că le-a furat copilăria.

Dar de Nadia Comăneci vă place? De Hagi? De Szabo? De Halep? De orice gimnast sau sportiv român care aduce acasă medalii olimpice vă place? Sigur că vă place! Măcar pentru scurtă perioadă, cât are rezultate. Vă mândriți cu ei. Dar vă inflamați când vă gândiți la ce copilărie au avut sau ce sacrificii au făcut? Nu, nu vă gândiți, că doare. Vă place când turcu, aflând că sunteți din România, vă spune zâmbind: ”Haaaaaagi!”. Vă simțiți flatați că știe ceva despre ”valorile țării”, că aceste valori au ajuns atât de departe. De parcă asta vă face mai buni. Dar nu vă închipuți ce este în spatele acestor valori.

De cele mai multe ori, în spatele lor sunt niște oameni ca Ovidiu. Performanța, astăzi, vine cu astfel de sacrificii. Unul din primele lucruri pe care ni l-au spus la Școala de Antrenori a fost că avem o responsabilitate foarte mare dacă vrem să facem performanță cu sportivii noștri. Asta pentru că ei vin la noi copii și își sacrifică toată copilăria și uneori viața pe altarul disciplinei pe care și-o aleg. Și da, este o alegere pe care o fac ei, părinții lor și toți cei ce îi susțin. Este o alegere grea, pe care uneori o iau alții pentru ei, dar ”așa-i în sport”. Asta înseamnă astăzi performanță.

Tot la Școala de Antrenori am avut doi colegi frați care făcuseră canotaj de performanță. Ei povesteau că în fiecare zi erau nevoiți să înghită câte un pahar de pastile, iar înainte de competiție câte două pahare fiecare. Nimic ilegal, toate permise, suplimente și alte bălării care la acel moment nu se regăseau pe lista substanțelor interzise. Păi asta este copilărie? Unde este parentingul modern? Unde sunt antivaxerii isterici?

Astfel, dacă ne plac rezultatele sportive, ar trebui să acceptăm și drumul care conduce la ele, precum și riscurile aferente. Altfel, suntem doar ipocriți. Dacă mai și trâmbițăm sus și tare cât de ipocriți suntem, atunci suntem chiar fuduli. Și mai era un alt proverb cu prostul fudul. Când vrei să faci performanță în orice domeniu, performanța vine cu sacrificii, cu costuri și cu riscuri. Mai ales în domeniul sportiv.

Mai cred și că a greși este omenește, oricât ne-am dori noi să nu o facem, dar cred că, înainte să judecăm pe cineva, ar trebui să fim siguri că am fost și noi în locul lui sau măcar într-o situație similară. Cred că prea puțini pot spune asta despre Ovidiu și despre fetele lui. Altfel, cred că ar trebui să trăim fiecare cu greșelile noastre și mai puțin atenți la greșelile altora.

Geta, Erik, drum bun!

.

.

OBS: Vor fi publicate doar comentariile argumentate și cu un limbaj decent.

”Eu nu am scoala!”

”Eu nu am scoala!” Și, cu această atitudine, nici nu o să ai!

Acum mai mult timp, am luat parte la organizarea unui eveniment de orientare prin pădure, cu copii instituționalizați. Ca parte a evenimentului, grupuri mixte de copii și adulți voluntari erau învățate să folosească harta și busola pentru a parcurge un traseu în pădure. Se urmărea ca adulții să colaboreze cu copiii, să îi ajute să învețe, să creeze relații și să împărtășească o experiență nouă pentru toți. Teoretic, nici adulții și nici copiii nu știau să se orienteze în pădure și urmau să învețe împreună.

Asta era ideea programului: adulții să interacționeze cu copiii, iar cei mici să simtă apropierea și disponibilitatea altor adulți decât cei cu care erau obișnuiți din centre.

Am făcut echipele, am trimis instructorii supraveghetori pe traseu și am început să facem briefingul. Am ajuns la o echipă care avea doi copii mici, vreo trei adolescenți și o doamnă dezorientată. Am scos harta și busola și am început să explic în timp ce colega mea se asigura că toată lumea are hărți și busole. Când ajung la ea, doamna  spune zâmbind, ”Eu nu am școală, nu știu să citesc.” O asigur cât de cald și empatic pot că nu este nicio problemă, că este foarte simplu și că nu trebuie să știe să citească ca să se poată orienta cu harta.

Explic tehnica de orientare, dau câteva exemple, toți copiii prind repede, chiar și cei mici, dar văd că doamna nu este deloc atentă sau interesată ci se uită aiurea, așa că decid să însoțesc echipa ca să mă asigur că se descurcă pe traseu. Până la urmă, ideea de a avea și un adult în echipă este ca să ne asigurăm că nu se pierde nimeni și că nu ajungem noi să alergăm după echipe prin pădure.

La început copiii merg bine, se descurcă, dar la al treilea punct o cotesc aiurea. Doamna nu spune nimic, doar merge dupa ei așa că opresc grupul și îi pun să verifice. Haos. Întreb încotro să mergem și văd multe mâini, fiecare îndreptată către altă direcție. Îmi amintesc de The Pointed Man din ”The Point!” (Oblio) și cum spunea el prețios că ”A point in every direction is the same as no point at all”. Așa că decid să mai explic o dată.

Nu îmi doresc să fiu directiv sau să o fac pe doamnă să se simtă prost așa că îi invit pe toți să vină lângă mine și să mai fie atenți o dată. Doamna îmi spune, insă, că ”Eu nu am școală, eu nu știu cu astea!” și o văd că din nou nu baga în seamă ce explic copiilor. O las în pace.

A doua oară, copiii au înțeles definitiv și nu se mai încurcă până la sfârșitul traseului de zece puncte, iar eu nu mai încerc să conving femeia să mai înțeleagă de ce o luăm la stânga și nu la dreapta. În schimb, cu acea ocazie am înțeles eu ceva:

Dacă, de fiecare dată când suntem puși în situația de a ne lovi de o limitare a noastră, ne vom găsi o scuză și o explicație în cauza apariției acestei limitări, este foarte probabil să nu găsim niciodată energia de a o depăși.

Altfel spus, dacă de fiecare dată când vom ajunge să ne certăm cu cei din jur, ne vom spune ridicând din umeri ”Ei, așa sunt eu, mai irascibil, nu am ce să fac!”, nu vom găsi motivația de a ne strădui să devenim mai diplomați.

Dacă, ne vom mulțumi să spunem ”Da, eu nu pot să fac sport, nu am talent la sporturi, am două picioare stângi!”, probabil ne vor crește numai alte picioare, tot stângi și nu ne vom apuca niciodată de exerciții fizice.

Cel ce spune, ”Mie mi-e frică de înălțime, eu nu pot merge la cățărare”, nu va cățăra niciodată, deși, în mod paradoxal, una nu are nicio legătură cu alta.

Mi se pare foarte interesant acest mecanism prin care, dacă enunțăm cauzele unei carențe, ea devine brusc justificată și tragem automat concluzia că nu are sens să încercăm să o schimbăm sau să lucrăm la ea. De parcă ar fi o fatalitate. Este ca și cum, dacă mi-aș strâmba janta într-o groapă, ar fi normal să merg cu roata dezumflată, fără să mă opresc la vulcanizare, că doar a fost strâmbată janta de către groapă. Deci este justificat!

Sigur, cred că este util să înțelegem cauzalitatea particularităților și, în special, a limitărilor noastre, dar mai cred că nu ar trebui să ne oprim aici ci ar trebui, cu această înțelegere, să ne facem un plan de bătaie și să luptăm cu ele. Ar trebui să ne forțăm să facem sport, să, fim diplomați, să cățărăm și să încercăm să învățăm să ne orientăm cu harta.

De curând mi-am (mai) descoperit o frică: frica de înălțime. Am descoperit-o sărind cu parașuta. Încă nu am scăpat de ea. Este acolo, o simt de fiecare dată când sunt în ușa avionului și de fiecare dată când cațăr cap de coardă. Este acolo, durează două secunde, îi dau doi pumni în gură și îmi fac treaba mai departe. Altfel, o să ajungă frica să îmi spună că nu pot să cațăr sau să sar din avion…

Inorogul

Afară este vânt, lapoviță și tot grupul stă lipit de soba cabanei ce păstrează căldura lemnelor ce au ars noaptea trecută. Stăm toți zâmbind și vorbim despre munte, etică, despre grup, despre oameni de echipă, iar căldura ce simt că vine de la participanții adolescenți este infinit mai puternică decât cea a focului din sobă. Aici am găsit un inorog.

Un inorog (în engleză ”unicorn”) este un animal mitologic, rar, ce arată ca un cal, alb, are un corn în frunte (ca un pește-spadă) și uneori are puteri magice. Cei mai mulți spun că este imaginar, că nu există, alții spun că ar exista, dar se ascunde bine. Eu am întâlnit unul.

La Academia 1,61, în unele tabere, dăm și premii, în funcție de profilul activității. Nu sunt cine știe ce premii, sunt mai mult simbolice, pentru a recompensa și a confirma o atitudine, un efort sau un rezultat muncit. Oricum ar fi ele, ne tot preocupăm să găsim premii și obiecte haioase, utile și dezirabile de participanți. Așa am ajuns sa facem buff-uri personalizate (sau, mai corect denumite, gulere tubulare) care pot fi folosite într-un milion de moduri, au zeci de întrebuințări utile și, cel mai important, sunt unice. Doar la noi se găsesc acele modele.

Așa că, fără să ne dorim inițial acest rezultat, buff-ul Academia 1,61 a devenit foarte rapid o confirmare a experienței și a reușitelor în programele noastre. Și toți participanții își doresc unul. Mai ales că acea eșarfă se câștigă, nu se primește sau se cumpără.

Divi nu făcea excepție. Un băiat tăcut, timid, muncitor și hotărât, Divi a tot venit în taberele noastre, dar nu a reușit să câștige niciun buff. Nu i s-a legat, deși de fiecare dată a fost aproape. Dar își dorea unul. Și-l dorea tare, dar, cum spunea el, ”nu să-l primească ci să-l câștige.”

Asta până la drumeția noastră prin zăpadă. Aici, cadrul imaginar a fost despre o ceată veselă de pitici ce (la fel ca în Hobbitul lui Tolkien) se avântă să găsească ”Inima muntelui” ascunsă în minele din Moria, pe versanții abruptului Erebor (care era de fapt masivul Piatra Craiului). Am fost găzduți la Cabana Garofița Pietrei Craiului de doi ”gnomi” (Gelu și Mihai) neașteptat de calzi, drăguți și primitori, așa cum erau odată cabanierii de munte și ne-am bucurat de cabana curată, organizată și foarte călduroasă din toate punctele de vedere.

În această tabără, participanții nu au avut un concurs propriu-zis. Ceata de hobbiti trebuia să găsească împreună Inima Muntelui (nestemata Arkenstone) – o stalagmită de gheață ce se formează iarna la intrarea în peșteri – și să o aducă gnomilor. Atât.

Numai că, aici am întins o capcană. Le-am spus participanților că va obține comoara (premiul) numai cel ce posedă piatra. Și doar el. Nimeni alticineva. Voiam să vedem dacă toate poveștile noastre despre grup, despre echipă, despre altruism pe munte și despre grijă pentru colegii de drumeție au avut vreun efect sau pălesc în fața unor premii.

Nu mică ne-a fost bucuria să vedem că cei mici nu au picat în capcana noastră ci, încă de la început, s-au organizat și au riscat convenind să împartă comoara egal între toți cei din cetă. Au riscat pentru că nu știau dacă poate fi împărțită comoara, dar și-au asumat acest risc și au păstrat convenția până la sfârșit. Nu s-au întrecut pe traseu spre peșteră, nu s-au alergat nici la coborâre, nu și-au furat ”nestemata”, au avut încredere unii în alții. Dar nu atunci am găsit inorogul.

La sfârșit, când grupul a primit ”comoara” (o pungă plină cu tricouri, buff-uri și alte obiecte care să ajungă la toată lumea), așa cum au convenit, au împărțit-o în mod egal. Dar după câteva minute, și-au dat seama că Divi nu luase nimic. Văzând că nu sunt suficiente buff-uri pentru toată lumea, Divi, deși își dorea cu ardoare unul, nu a vrut să emită pretenții asupra unuia și, mai mult, și-a donat obiectele ce îi reveneau lui în favoarea altora care ”se bucurau mai mult la ele”.

Văzând asta, mai mulți din grup s-au oferit să facă schimb sau să îi dea buff-urile lor, dar Divi era ferm pe poziție și le tot spunea că ei se bucură mai tare de ele și că el este OK.

Doar că eu știam mai bine. Îmi aminteam tabăra de spraviețuire de anul trecut când Divi îmi povestea că venise decis să câștige un buff și că ăsta era singurul său regret legat de experiența din tabără.

Așa că, de lângă soba ce se răcea încet, în podul cald al cabanei, am povestit grupului de pitici despre cât de prețios este acest gen de sacrificiu și, mai ales, mentalitatea ce stă la baza acestei atitudini. Le-am spus că alături de oameni care gândesc așa mi-aș dori eu să merg la munte (sau oriunde în lumea asta), alături de oameni în care pot să am încredere și care înțeleg ce înseamnă să ai grijă de grupul și de coechipierii tăi. Le-am spus că acesta este genul de om care se va opri să își ajute colegii chiar când lui îi este greu, care nu va abandona pe nimeni și pe care poți să te bazezi că te va ajuta dacă i-o vei cere. Și i-am dat buff-ul meu.

A comentat puțin, am insistat, mi-am cerut scuze că este scămoșat și folosit, i-am spus că îl mertă cu prisosință și l-a luat. A spus un ”Mulțumesc, Andrei!” apăsat, dar în care am citit mai mult decât cuvinte și l-a înfășurat în jurul mâinii. La fel de bine putea să și-l înfășoare pe cornul din frunte.

Arhitectură sau educație, oul sau găina

Când m-am hotărât să las în urmă arhitectura pentru domeniul educațional, mulți s-au mirat sau chiar mi-au reproșat că arunc la gunoi ani de studiu, pregatiri și stagiaturi (așa, cam 11) pentru ca să o iau de la capăt. Le-am dat ca argument povestea lui Le Corbusier și le-am zis că educația este mai importantă și este esențial ca arhitectura să se potrivească educației celor pentru care se proiectează.

Le Corbusier a fost un arhitect reputat și foarte titrat în anii `50, un important fondator al arhitecturii moderne, care era renumit pentru proiectele sale avangardiste, cu linii frumoase, simple, coerente și planuri eficiente, gândite pentru a fi potrivite tuturor nevoilor ”omului modern”. Deși sunt multe de învățat din cele create și proiectate de Le Corbusier, m-au inspirat în decizia mea două relative erori ale proiectelor sale.

În 1927, Le Corbusier a proiectat o serie de apartamente tip duplex, in Marsilia. A proiectat inclusiv mobilierul, a ales covoarele și le-a dat viitorilor locatari să aleagă culorile amenajarilor interioare. Aveau o singură opțiune: ca el, sau ca el. Oricum, apartamentele erau frumoase, cu supantă și două băi. Totusi, nu au fost primite cu bucurie, iar locatarii nu le-au luat ca un reper al arhitecturii moderniste (așa cum au ajuns ulterior să fie prezentate în școli). Locatarii voiau covoarele lor cu ”răpirea din serai”, iar în a doua baie a apartamentului țineau murăturile și teascul de vin. Pe principiul că poți să scoți țăranul de la țară, dar nu poți scoate țara din țăran doar punându-l într-un apartament modern.

Un alt exemplu pe aceeași linie, a fost orașul Chandigarh din India, în proiectarea căruia Le Corbusier a avut un cuvânt greu de spus începând cu 1953. Și a făcut el un oraș-grădină, modern, aerisit, mare, cu bulevarde largi, ca Champs-Elysees, cu spații verzi și clădiri suple, frumoase, cu linii drepte și curate. Și nu s-a mutat nimeni. Inițial, orașul a fost primit foarte prost. Indienii nu aveau nevoie de bulevarde cu șase benzi. Ei se deplasau predominant cu bicicleta. Indienii nu apreciau clădirile mari, cu suprafețe curate, drepte. Ei voiau acareturi, firlifanțuri, decorațiuni încărcate. Indienii nu aveau nevoie de parcuri între clădiri. Ei aveau nevoie să ajungă repede de la o clădire la alta. Așa că au angajat alți arhitecți care să ”indigenizeze” curățenia și aeriseala orașului modernist. Iar parcurile lui Le Corbusier s-au umplut de cocioabe și acareturi indiene.

De aici nu trebuie înțeles că este ceva rău cu țăranul (francez, român sau de orice altă nație) sau cu arhitectura vernaculară urbană indiană (dacă se poate numi așa). Problema este cu disonanța dintre arhitectură și educația beneficiarului. Cele două ar trebui să se poată întâlni pe un teren de mijloc. Arhitectul ar trebui să înțeleagă nevoile și cultura beneficiarului și să-și adapteze proiectul  aducându-l mai aproape de acestea, iar beneficiarul ar trebui să fie deschis și atent la sugestiile arhitectului prin care își poate îmbunătăți viața atât din punct de vedere practic cât și estetic. Problema este când beneficiarul îmi cere baluștri la casa lui din Dămăroaia, când soția beneficiarului impune balustradă de fier forjat cu floricele la scara interioară din locuința sa într-un curat stil post-modernist, sau când gherțoiul mă pune să îi demolez baia din apartamentul de două camere din blocul comunist de la Piața Muncii ca să îi încapă cada cu hidromasaj, marca Jacuzzi, pe care a dat 5500 de euro. La fel de mare este problema dacă, luându-mi un aer prețios, mă apuc să-i vorbesc despre influențe vernaculare, teoria spațiului și redarea formei prin lumină la casa de vacanță de la Râșnov a unui ghiolban care a făcut bani din bișniță și este mai intersat de cât de mare este grătarul.

Este clar că vorbim altă limbă. Eu nu insist să fiu ezoteric în exprimare (verbală sau arhitecturală), dar cred că ambele părți ar trebui să facă un efort.  Prea des, în ultimul timp, arhitectul a început să fie folosit doar ca o unealtă de confirmare a gusturilor beneficiarilor sau, mai rău, ca simplu posesor de ștampilă. Iar prăpastia se lărgește.

Astfel, în loc să fiu nemuritor și rece pe poziția mea de arhitect gomos, sau să mă transform în ștampilator pe bani, am ales să construiesc încet la capul de pod de pe cealaltă parte a prăpastiei. Poate, doar, doar, cele două maluri se vor mai apropia nițel.

De ce nu voi lucra cu cel care spune că este ”cel mai bun”

Mi-am amintit zilele trecute de un moment din primul an cand am deschis dojo-ul de aikido, când, în sală, a intrat un bărbat grăsuț, cu niște ochi ageri și scrutători. Mi-a spus că nu a mai făcut arte marțiale și că ar dori să se apuce de aikido. I-am spus că este binevenit. Totuși, înainte să decidă dacă va veni, mi-a spus că ar dori să știe dacă eu sunt cel mai bun, pentru că el voia să practice numai cu cei mai buni și să obțină grade cât mai repede. Nu cred că am reușit să îmi ascund un mic zâmbet și i-am spus că sunt departe de a fi cel mai bun și că nu prea înțeleg ce înseamnă ”cel mai bun” în aikido. I-am spus ce grad aveam la acel moment și i-am recomandat o sală și un sensei cu un grad semnificativ mai mare decât al meu. Mi-a mai spus o dată că dorește să lucreze cu cel mai bun pentru că numai așa își va asigura cel mai rapid progres. Ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit fiind amândoi convinși că dojo-ul meu nu este potrivit pentru el.

Acest episod mi-a arătat ceva ce aveam să pot explica în cuvinte câțiva ani mai târziu, cam după ce l-am citit pe Kahneman și după ce l-am rugat pe Mihai Barbu să vină ca profesor de fotografie într-una din taberele noastre. Mihai m-a refuzat elegant și mi-a spus ceva cu foarte mult sens: ”Andrei, te voi refuza pentru că nu sunt un profesor bun. Poți fi un fotograf bun, dar un profesor execrabil, sau poți fi un fotograf mediocru, dar un profesor excelent. Eu știu că sunt un profesor foarte prost.”

Daniel Kahneman, în cartea sa ”Gândire rapidă, gândire lentă” numea acest gen de judecată ”bias”. Este o judecată ce își are originea în presupunerea că cel mai bun într-un domeniu va fi automat și cel mai bun profesor în acel domeniu. Evident, această presupunere poate fi și adevărată dar și falsă, după caz, deci cu siguranță nu poate deveni o regulă.

Problema și motivul pentru care am ajuns să fiu foarte sceptic cu privire la cei ce se proclamă ”cei mai buni” este că de cele mai multe ori această declarație demonstrează exact contrariul. Ca și cum acest ”wishfull thinking” arată exact frustrarea de a nu fi cel mai tare, cel mai șmecher, cel mai minunat. Cumva, statutul de ”cel mai bun” implică o aroganță de a nu mai avea ce învăța de la cei mai puțin buni. Iar eu am convingerea că suficientul, cel ce nu mai are ce învăța, nu este și nu are cum să fie niciodată cel mai bun. Am mai scris despre asta aici: Aroganța implică suficiență și este semn de prostie. Cred că cei ce sunt cu adevărat ”cei mai buni”, de cele mai multe ori nici nu își dau seama de asta și cu siguranță nu o declară.

Acum câteva luni, m-am nimerit la un eveniment profund corporatist unde, în fața a câteva sute de oameni, persoana de pe scenă, cu microfonul în mână, spunea ”Suntem cei mai buni, știm asta, ne-am obișnuit cu asta.” Declarația mi-a aprins câteva beculețe și toate în sens negativ: Ori era o aroganță, ori era o minciună, ori era o încercare de motivare a maselor de zeloți, ori era o tehnică de vânzare, dar niciuna din variantele de mai sus nu era etică. Astfel, mesajul care a ajuns la mine a fost unul profund negativ. Nu mai spun că acest statut este și va fi prin esență unul peren și o etichetă extrem de superficială și ușor de dezlipit.

Interesant mi se pare, însă, a înțelege procesul motivațional. Un antrenor de atletism își întreba sportivul de ce aleargă. ”Alergi ca să ajungi pe cineva, alergi pentru că ești urmărit de cineva, sau alergi către ceva?” Evident, răspunsul corect (și cel mai bun atlet) este cel care aleargă către ceva, către linia de sosire, căutând să fie cât de bun poate, mai bun decât a fost ieri, și fără să se uite la ceilalți alergători. Ceilalți sunt sortiți să rămână fără motivație când statutul cu care sunt obișnuiți se va schimba.

Astfel, am ajuns să consider eticheta de ”cel mai bun” un motiv serios de a fi suspicios:

  • În primul rând, din cauza biasului de a nu fi neapărat același lucru performanța într-un anumit domeniu și așteptările mele de la acel om sau entitate. Nu am nevoie de cel mai bun zugrav dacă fură și nu vine la timp. Mă mulțumesc cu unul bun, dar serios.
  • În al doilea rând, declarația demonstrează o aroganță care nu poate fi sănătoasă și indică de cele mai multe ori ceva negativ. Sau pur și simplu arată că cel ce o face este mincinos.
  • Iar în al treilea rând, arată că motivația celui ce își pune singur această etichetă este una fragilă și neconstructivă, bazată doar pe competiție și mai puțin pe progres.

Să fie, sau să nu fie, competiție?

Aveam zilelele trecute o discuție cu Anca despre dacă este bună sau nu competiția la copii. În special la cei mici, din grupa 7 – 10 ani. Discutam despre niște programe ale Academiei 1,61 și încercam să ne hotărâm dacă are sau nu sens să introducem o latură competițională în programul cu pricina.

Înainte de a intra în fondul subiectului, însă, amândoi remarcam inflexibilitatea punctelor de vedere a multor părinți care de cele mai multe ori se situează în două tabere opuse. Ori sunt adepți ai noilor teorii de ”parenting”, le înțeleg greșit sau incomplet și descurajează orice formă de competiție, ori sunt ei atât de competitivi încât au impresia ca odorul lor trebuie să fie primul întotdeauna, cel mai tare și să iasă câștigător indiferent dacă era sau nu întrecere.

Auzim ambele variante de extremism, din ce în ce mai des: ”Este oribil să pui copiii să se întreacă pentru că cineva pleacă întotdeauna dezamăgit!” sau opusul ”Trebuie să iasă câștigător! Trebuie să câștige și el ceva acolo. Măcar pentru efort.”

Eu cred că ambele puncte de vedere sunt greșite. Nu total, ci sunt eronate prin faptul că ambele sunt duse la extrem. De multe ori, oamenii tind să își formeze (pre)judecăți extreme din lipsă de informații, ca urmare a aprofundării insuficiente a unui subiect, sau creditând prea mult o singură sursă. Cred că nuanțele sunt importante, iar părerile universal valabile sunt calea spre o periculoasă suficiență.

Classroom_Competition_Arm_WrestlingRevenind, cred că ideea de competiție este bună la copii în anumite cazuri și neinspirată în altele. Depinde de context, de obiectivele de învățare ale exercițiului (da, trebuie să plecăm de la ele), de vârstă și de modul de prezentare. Competiția este o unealtă ce ar trebui să servească unui scop clar definit. Uneori această unealtă este bună și se potrivește, motivează, crează frustrarea necesară creșterii și dezvoltării sau pur și simplu dă un feedback cuantificabil, în timp ce, în alte ocazii, această unealtă este total inutilă și strică mai mult decât să ajute. Ca un ciocan sau o șurubelniță care se potrivește doar cu anumite tipuri de reparații. Cine a încercat să desfacă un șurub fără șurubelniță știe despre ce vorbesc. Pe de altă parte, nu poți să tencuiești un perete cu șurubelnița. Sau să bați un cui.

Spre exemplu, noi, în taberele tematice (pentru copii între 6 și 9 ani), nu promovăm ideea de competiție (cu atât mai mult nu cu premii) deși mulți dintre cei mici o au deja în sânge. Acolo toată lumea primește la sfârșit o diplomă de participare și, cel mult, în cadrul unui exercițiu, la debriefing, copiii spun cu cine s-au înțeles cel mai bine. Ca un fel de feedback infantil.

La sala de aikido, în dojo, nici nu vreau să aud de competiție între practicanți pentru că asta este filosofia din spatele acestei arte marțiale: Obiectivul este să te armonizezi cu partenerul tău și mai puțin să fii primul care îi rupe capul (deși ai și această opțiune). Acolo, pentru copii, avem examene și atât. Ai făcut ce trebuia, ai luat. Nu ai făcut, ai picat. Tu cu tine însuți. Matematic, în baza unui feedback coerent.

Vara, în taberele de la munte (mai puțin în cea de speologie) avem obligatoriu competiție, dar este exclusiv una între echipe. Aici competiția este foarte utilă pentru că așa ne atingem cel puțin două obiective: copiii și adolescenții se concentrează pe a lucra eficient în echipă și sunt motivați să depună efort și energie pentru a face față programului și exercițiilor. Aici, competiția devine un factor motivațional care ne susține obiectivele de învățare. Dacă îi explic celui mic că este bine să învețe să se orienteze cu busola ca să se descurce el pe munte într-un viitor îndepărtat, nu o să vizualizeze acest viitor îndepărtat și își va pierde interesul (de cele mai multe ori). Pe de altă parte, dacă îi spun că este util să învețe cum să se orienteze cu busola pentru ca echipa lui să fie cea mai rapidă la traseul de orientare, în majoritatea cazurilor va fi foarte motivat și atent, iar noi ne vom fi îndeplinit două obiective de învățare: tehnica de orientare și lucrul în echipă. Iar dacă unul din cele două a scârțâit și nu a mers bine, cel mic sigur va fi curios ulterior să afle ce nu a funcționat și cum va putea remedia acest lucru pe viitor. Deci ne-am apropiat de a ne atinge obiectivele de învățare.

În taberele de schi, este mai complicat. Este un melanj de competiție indviduală și pe echipe. Clasamentul este format de scoruri și puncte obținute la exerciții, concursuri pe pârtie, jocuri de echipă în cabană, iar ponderea cea mai mare o are progresul făcut pe pârtie. Altfel spus, stilul de a schia a participanților este evaluat la începutul taberei, iar aceștia primesc un scor de la 1 la 100. La finalul taberei mai facem o evaluare, iar diferența dintre cele două valori determină progresul. Aici, competiția asigură motivația participanților de a progresa cât mai mult și cât mai repede, deci ne ajută.

Așa cum le spun multor părinți, noi, la Academia 1,61 nu suntem agenție de turism și nu avem ca unică prioritate distracția participanților, ci suntem un program educațional. Deci, dacă unii vor fi dezamăgiți că nu au câștigat, tocmai bine acest lucru ne va susține obiectivele de învățare. Deci ne-am făcut treaba. De cele mai multe ori, cel ce doar se distrează, la fel ca și cel care iese pe primul loc, nu învață nimic.

De asemenea, cred că este total greșit înțeleasă și interpretată ideea de ”nimeni să nu se supere” sau ”toată lumea să câștige”. Sigur, nu are sens să stresezi copilul degeaba și să îl supui unor dezamăgiri gratuite sau, mai rău, nedrepte. Totuși, ideea că toată lumea primește câte o medalie este proastă pentru toți. Cel ce a câștigat și a tras cel mai tare își vede efortul anulat de lipsa unei departajări, iar cel ce nu a câștigat și a ieșit ultimul, primește premiul cu jenă și vinovăție, conștient că nu îl merită. Deci așa toată lumea se simte prost, toată lumea pleacă dezamăgită.

Personal, cred într-o cale de mijloc, în care competiția este prezentă, dar nu este dusă la extrem, este aplicată în funcție de context, vârstă și obiective, iar rezultatele sunt discutate și disecate exhaustiv pentru a trage concluzii cât mai aproape de adevăr și cât mai constructive. Altfel, oricare din cele două extreme va ajunge să facă pe termen lung mai mult rău decât bine.

Page 2 of 12

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén