Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Category: Blog Page 1 of 18

Ce pot învăța copiii și adolescenții de la ucraineni ?

În ultimii ani am tot promovat ideea că orice criză poate fi percepută ca fiind o oportunitate. Astfel, cred că în orice criză poate fi identificată cel puțin o lecție, ceva de învățat, iar asta poate fi o primă oportunitate oferită de acea situație.

Am construit sistemul pedagogic al Academiei 1,61 pe acest principiu, simulând participanților diverse situații neprevăzute, aparent de criză, dar în joacă (având o plasă de siguranță solidă oferită de instructori), situații din care cu toții găsesc fantastic de multe lucruri de învățat și de descoperit.

Acum, urmărind cu îngrijorare războiul din Ucraina, mă tot gândesc la oportunitățile de învățare pe care ni le oferă acesta. Mai ales copiilor și adolescenților.

Sigur, aparent tragedia unui război este incompatibilă cu ceva despre care ar trebui să vorbim cu copiii noștri. Este un subiect ce generează frică, nesiguranță, anxietate, o grămadă de emoții negative. Dar, de fapt, nu este ca și când am putea să-i ferim la nesfârșit de un subiect care este pe buzele tuturor. Deci, ce ar fi de învățat de aici?

Astăzi, în timp ce scriu acest articol, forțele rusești par că se retrag din anumite zone atacate anterior, iar armata ucraineană pare că a oferit o rezistență mult mai puternică decât se așteptau rușii. Oare de ce? Oare la noi, românii, forțele armate (recrutate sau profesioniste) ar fi rezistat la fel? Oare ne-am dori să o facă următoarele generații? Personal, nu știu să răspund cu siguranță la niciuna din întrebările de mai sus, dar știu că mi-aș dori ca noile generații să aibă puterea și determinarea să reziste precum ucrainenii dacă ar considera necesar să o facă. Mi-aș dori să aibă măcar această opțiune.

Și atunci, oare care sunt abilitățile care le-au permis forțelor ucrainene să reziste până astăzi mai mult decât se așteptau alții?

Încercând să ignor jocurile politice și propaganda (care există în ambele tabere), am de gând să analizez doar abilitățile individuale care i-ar permite unui adolescent și viitor adult să poată rezista așa unui invadator care vine să-i atace casa:

În primul rând, cred că ar trebui să poată (și să-și dorească) să facă parte dintr-un grup de semeni cu care împărtășește aceleași valori, aceleași idealuri, oameni care își doresc același lucru. Toți avem păreri și convingeri individuale dar vocile și acțiunile noastre se pierd în mulțime. Avem forță atunci când putem colabora, atunci când ne găsim locul într-un grup, într-o echipă. Asta numim astăzi leadership. Singurătatea poate fi comodă și (uneori) mai sigură. Dar, într-o situație de criză, statistica arată că doar în grup avem cele mai mari șanse de a depăși greutățile.

La fel de important este să ne definim idealurile și valorile. Știu, pentru mulți asta sună prea pretențios, iar mulți dintre cei mai în vârstă vor spune că pentru generațiile de adolescenți valorile se referă la calitatea cafelei de la Starbucks, iar idealul suprem este să aibă wi-fi gratis peste tot. Nu cred, însă, că este chiar așa. Mulți tineri apără cu înverșunare principii despre identitatea de gen, reciclare, alimentație sănătoasă,  educație (și acestea sunt doar câteva exemple), deci și cei mai tineri caută și formulează idealuri în care să creadă și pentru care militează. Cred, însă, că nu ar strica să fie ajutați să le definească pe cele cu adevărat importante pentru ei.

Gândirea critică și flexibilă cred ca este esențial de format și antrenat. Forțele ucrainene au rezistat până acum pentru că s-au regrupat rapid, au gândit creativ, au aplicat strategii fluide, flexibile și s-au folosit la maxim de faptul că luptau pe teritoriul familiar. La fel au făcut spartanii la Termopile, la fel a făcut și Viet Cong, la fel am făcut noi la Posada și nu numai. Abilitatea de a analiza și de a te adapta repede la o situație neprevăzută de criză este foarte importantă. La fel este și abilitatea de a gândi limpede sub stres, frică și presiune.

Curajul și determinarea sunt și ele importante, dar aici sunt foarte multe de spus. Personal aș fi bucuros să văd că noile generații au abilitatea de a-și abandona căldura vieții cotidiene pentru a se lăsa scoși din sfera lor de confort și a putea realiza ceva ce-și doresc sau ceva în care cred. Îi admir atunci când sar să-și ajute prietenii, când militează pentru o idee, când își urmăresc cu tenacitate calea pe care și-au ales-o. Dar a porni la drum, a face primul pas, necesită un efort semnificativ.

În final, pentru fiecare dintre cei tineri cred că ar fi esențială definirea propriei etici și a principiilor morale în care cred sau care sunt importante pentru ei. Nimeni nu ne învață etica. Cei mai mulți dintre noi o învățăm intuitiv și informal, de la grupul nostru de prieteni și de la familie. Dar puțini se opresc și se apucă să o analizeze sau să și-o definească. Apoi, din analiza propriei viziuni asupra eticii, vor rezulta și alte valori cum ar fi loialitatea, dreptatea sau altruismul.

Făcând această analiză am realizat că, într-un fel, asta încercăm și noi să facem prin programele noastre, deși niciodată nu ne-am propus să transformăm participanții în luptători, revoluționari sau dizidenți. Ne-am propus, în schimb, să le dăm opțiunea de a fi stabili și de a putea depăși o criză pe picioare. Poate chiar a-i rezista, sau măcar a se putea adapta rapid astfel încât să-i facă față. Asta facem în taberele de Bootcamp – vorbim despre echipă, grup și ”esprit de corps”. La Supraviețuire dezvoltăm gândirea critică, abilitatea de adaptare și mentalitatea flexibilă. La Movie Debate dezbatem filme și ne definim valorile, la Cățărare discutăm despre curaj și gestiunea fricii, iar în taberele de Schi din Austria în mod tradițional punem accent pe înțelegerea conceptelor de etică.

Nu știu cât am reușit să ajutăm, dar privind copiii și adolescenții care au participat la programele noastre, sunt destul de sigur să spun că tare mult m-ar liniști să-i am alături într-o situație de criză. Sper să nu testez asta niciodată.

Acum fix doi ani, lumea noastră se întorcea cu fundul în sus. Acum fix doi ani, când de abia lovise Pandemia, nu existau teste, nu se cunoștea tratamentul, nu existau vaccinuri iar în Italia oamenii mureau pe capete în spitalele neîncăpătoare, s-a instalat o panică distrugătoare care a generat o frică perpetuă.

Atunci scriam așa: Cu capul în nisip sau zvârcolindu-ne să ne reinventăm

”Am plecat cu restul familiei la o cabană izolată, undeva la munte. Ni s-a părut mai sigur așa. Perspectiva petrecerii unei perioade lungi de izolare într-un apartament din București, cu Victor agitat cățărându-se pe pereți, părea mai grea decât să tai lemne și să mă gospodăresc, izolat, la munte. Mă simt vinovat că eu am această opțiune, iar alții nu.

Sunt îngândurat tot drumul. Parcă trăiesc într-un film prost. Ajungem la cabană, tai lemne, fac focul, pornesc apa, ne instalăm, îl culcăm pe Victor și, noaptea, târziu îmi pun un pahar de vin și pornesc o conexiune slabă la internet ca să mai aflu niște știri. Și atunci, privind peste ecranul laptopului la șura vecinului, la uliță, la munții și copacii care se zbat în vânt în lumina lunii, mă lovește:

Acesta este un punct de cotitură. După asta, lumea nu va mai fi niciodată la fel. PANICĂ. Simt că sunt în cădere liberă. Îmi fuge pământul de sub picioare. Tot ce am clădit se clatină: economiile noastre, dojo-ul de aikido, proiectul meu de suflet – Academia 1,61, echipa de instructori și angajați, sănătatea noastră, familia separată.

Oare dacă stau, îmi mănânc proviziile, mă îmbăt în fiecare seara și mă uit la toate serialele de pe Netflix, o să treacă? O să fie ca un vis urât? Dacă îmi sap o groapă cât să-mi vâr capul adânc în ea, o să treacă? Ar trebui să găsesc o soluție! Repede! Să revin la viața mea de acum câteva luni! Mă zbat. Vreau să mă agăț de ceva.”

Apoi m-am mobilizat, am început să ne zvârcolim, să căutăm să ne adaptăm, să căutăm soluții. Spuneam eu atunci că ”O să am timp să mă panichez când o să fiu mort!” Până atunci, la treabă!

Am încercat, am eșuat uneori dar am încercat din nou, am pierdut mulți instructori, am pierdut oameni importanți din echipă. Ne-am ridicat din nou, am refăcut echipa după zece luni de pauză totală, am încercat să gestionăm incompatibilități în noul grup, am eșuat din nou, ne-am ridicat iarăși, am refăcut a patra oară echipa de birou și acum pare că lucrurile merg, în sfârșit, cum trebuie. Atitudinea și mentalitatea noii echipe sunt mai bune ca oricând. Rezultatele se văd deja crescând liniar, sănătos și încurajator.

Între timp, au apărut teste, vaccinuri, tratamente. Apoi virusul a suferit o mutație și a devenit mai contagios și mai agresiv, a apărut Delta. Apoi a mutat din nou, a devenit și mai contagios, dar pare că s-a îmblânzit și este mai ușor de tolerat.

Băga-mi-aș picioarele în rollercoaster-ul ăsta! Parcă sunt într-o mașinuță blestemată dintr-un parc de distracții și mă poartă mizeria asta când în sus, când mă aruncă urlând în cădere liberă. Cine naiba a pornit-o? Am plătit bilet la chestia asta? Dacă ajung jos și îl găsesc pe ăla care stă la butoane să vezi ce palme peste ceafă îi dau!

Apoi, încet, au început să se ridice restricțiile. Pare că ne putem relaxa în sfârșit… NOT! A început un război lângă noi! Tancuri distrug orașe, mor oameni, alții fug, alții ajută cu ce pot, este o tragedie generală, prețurile sar în aer și un deștept pendulează rânjind macabru arme atomice. Mama ei de mașinuță! Are cineva iod?…

Acum pare că virusul nu mai este atât de amenințător. S-a mai atenuat sau/și ne-am mai obișnuit cu el. Războiul pare că se localizează în câteva zone și probabilitatea să apară o ciupercă atomică în zonă pare că s-a redus simțitor (sau sperăm).

Astfel, acum mă gândesc la mașinuța asta care mă tot smucește pe șine și ba mă urcă sus, ba o ia cu viteză pe o pantă abruptă. De fapt, am plătit bilet… De fapt, aparent, ăsta este traseul ei. Eu m-am urcat în ea, nu spune nimeni că nu mă pot bucura de experiență, nu? Ok, o să am grijă să nu mănânc șaorma înainte de următoare pantă, dar, dacă acum mașinuța începe să urce, cred că pot să mă bucur de priveliște, de aer, de vânt, de tabere. Sigur, există varianta în care îmi țin ochii strâns închiși pe toată perioada cât se mișcă mașinuța. Dar, oare, ajută? Nu mai bine mă bucur de priveliște?

Așa că, precum spune americanul, ”Fuck it!”. Ce o să urmeze? Foamete? Haideți în tabere! Sunt fun și învățați și ce să mâncați sau cum să vă descurcați cu puțin.

Fuck it! Carpe diem!

Artele marțiale de contact câștigă lupta, Aikido câștigă războiul

”Sunt curios ce părere ai despre Aikido…”

Unul dintre interlocutorii mei, cu experiență mare în kickboxing, ridică o sprânceană anticipând conflictul și, probabil, aceeași luptă fără rezultat în care două părți se bat pentru a demonstra că arta marțială pe care o practică fiecare este cea mai tare și eficientă. De data asta este Aikido vs. Kickbox

”Păi, nu este real. Aikido nu este real!” Îmi răspunde hotarât, așteptând să retaliez și să-i contrazic atacul. Antrenorul său urmărește discuția atent dar relaxat din scaunul de lângă mine. Tibi are și mai multă experiență, este un antrenor extrem de dedicat, pluridisciplinar, competent și cu rezultate foarte bune.

”Așa este! Aikido nu este real. Aikido este o metaforă.” Răspund eu.

Dezechilibru total. Interlocutorul meu ezită. Se aștepta să atac și, în loc de asta, i-am dat dreptate. Tibi zâmbește.  Îmi aleg cu grijă cuvintele (și strategia) ca să câștig războiul:

”Personal nu consider că au dreptate cei ce susțin că Aikido este aplicabil ca atare într-o luptă reală, poate pe stradă, sau chiar în ring. Eu consider că aikido este o metaforă fantastic de puternică despre managementul de conflict. La fel ca jocul de Go (considerat artă marțială) sau jocul de Șah (considerat sport), Aikido este o artă marțială care este extrem de puternică și de eficientă atunci când vine vorba de gestionarea conflictului.

Ca să dau  un exemplu: Dintre țările implicate în Al Doilea Război Mondial, ce țară a ieșit cel mai bine din punct de vedere al raportului dintre resursele investite versus câștigurile și beneficiile obținute la sfârșitul conflictului?”

”Rusia…”

”După ce Hitler a invadat cam un sfert din țară și au investit atâtea resurse ajungând să se lupte un an de zile pe Stalingrad? Greu de crezut…”

Tibi continuă să zâmbească și intră în joc. Deja nu mai este o luptă, este un joc. De Go. Sau de Aikido.

”Statele Unite” Răspunde Tibi.

”Acesta este cel mai comun răspuns la care ne gândim. SUA a investit fantastic de multe resurse. A și câștigat multe după Război, dar raportul dintre investiții și beneficii nu este nici pe departe la fel de bun ca al Elveției.

Elveția a investit relativ puține resurse, a rămas neutră iar la sfârșit avea banii tuturor. Până atunci, Elveția a stat aproape de adversar, s-a ferit, a fost fermă atunci când trebuia, și-a păstrat echilibrul, a fost flexibilă, s-a repoziționat repede, a dansat și a rămas în picioare. Elveția a aplicat un Aikido fenomenal. Kickboxul cel mai probabil câștigă o bătălie, iar Aikido cel mai probabil câștigă războiul”.

Interlocutorul meu inițial s-a dus să-și ia o bere și am rămas cu Tibi să am o discuție superbă, prietenească, despre diversele obiective ale diferitelor stiluri de arte marțiale și cum putem învăța cât mai mult din acestea. Războiul s-a terminat.

Tim Minchin – un comediant și poet extrem de bine titrat spunea că ”Most of society is kept alive by a failure to acknowledge nuance. We tend to generate false dichotomies and then try to argue one point using two entirely different sets of assumptions. Like two tennis players trying to win a match by hitting beautifully executed shots from either end of separate tennis courts.”

Exact așa decurg cele mai multe discuții despre ”Care artă marțială este cea mai bună?”. De parcă este o întrebare binară ce necesită aplicarea uneia dintre doar două etichete disponibile: BUNĂ sau PROASTĂ. Nuanța constă în a continua întrebarea cu o alta: ”Bună la ce?” Și chiar și atunci vor exista o puzderie de răspunsuri și nuanțe pentru că diversele stiluri de luptă și arte marțiale se dispun pe câte o plajă neliniară pe fiecare dintre valențele căutate. 

Mai mult, genul acesta de întrebare, de demers, de luptă pe care am văzut-o de atâtea ori între cei ce dezbat și argumentează că arta marțială (sau sportul, mașina, profesia, casa etc.) pe care o practică sau o susțin este cea mai tare este poate una dintre cele mai mari bariere în calea progresului și înțelegerii noastre. Sursa războaielor. Și totul pleacă de la orgoliu și de la individualitate:

Ce unealtă este mai bună, o șurubelniță sau un ciocan? Răspunsul ține de obiectivul pe care îl urmărim, care poate fi diferit în funcție de fiecare dintre noi. La fel este și în cazul sportului preferat, a mașinii, a profesiei etc. la fel este și în cazul artei marțiale pe care alegem să o practicăm. Vrem cupe și medalii? Vrem să știm cum să ne batem cu bodyguarzii din club? Vrem să devenim soldați? Vrem să învățăm cum să gestionăm eficient un conflict? Sunt obiective diferite, potrivite pentru oameni diferiți, cu dorințe diferite.

Și, de fapt, aici este Cuiul lui Pepelea: Suntem diferiți și este OK. Ne dorim lucruri diferite, și este OK. Avem obiective diferite și nu trebuie decât să ni le definim corect și rațional. Apoi, ca să ne înțelegem și să nu trebuiască să luptăm din nou și din nou în același război, ar trebui să acceptăm că alții au alte obiective decât noi. Și este OK.

Asta pentru că într-un război, de fapt, nu există câștigători. Doar perdanți pe diferite niveluri.

Educația la supraviețuire

De ce ne ducem la școală? De ce vrem să mergem la facultate? Pare o întrebare tâmpită dar cred că ar trebui pusă. Altfel, dacă nu definim clar obiectivele înainte să ne avântăm să investim timp, bani și energie într-un demers, de unde știm că vom obține ce vrem din acesta?

Într-una din cărțile pe care le-am citit în ultima perioadă era o poveste drăguță despre o tradiție de familie a cărei origine nu o mai cunoștea nimeni. Se făcea că, de Ziua Recunoștinței, această familie avea o tradiție să masacreze într-un anumit fel săraca zburătoare (curcanul sau rața) înainte de a o pune la cuptor. Îi tăiau picioarele și le așezau la cap sau în altă parte a corpului, într-un mod unic și contraintuitiv din punct de vedere biologic. Faza tare era că nimeni nu mai știa de ce există această tradiție în familia lor: Fata, care abia învăța tradiția (și să gătească), o întreabă pe mamă, mama ridică din umeri și întreabă bunica, iar bunica ajunge să se prindă că nu a mânat-o niciodată curiozitatea să afle originea tradiției așa că se duce la străbunică și o întreabă de ce au în familie acest obicei care s-a păstrat atâția ani. Străbunica ridică ochii apăsați de zecile de ani trăiți și răspunde senină ”Păi, când eram tânără aveam o singură tavă pentru cuptor și era prea mică pentru ca să încapă toată pasărea în ea. Așa că-i tăiam picioarele.” Evident, familia avea de mulți ani tăvi suficient de mari, dar nimeni nu s-a obosit să întrebe dacă mai are sens să masacreze păsăroiul.

Așa că mă obosesc eu acum să întreb:

Oare de ce mergem în aceste vremuri la școală? Ce obiectiv urmărim? Vrem o diplomă? Vrem oportunitatea de a accesa o slujbă bine plătită? Vrem să învățăm ceva anume? Dacă da, ce? Vrem educație?

Știm cu toții de ce mergeam acum 50 de ani la școală: ne deschidea mintea, ne forma tenacitatea, abilitatea de a învăța, gândirea critică, memoria, cultura generală, educația și ne deschidea o grămadă de oportunități care erau altfel inaccesibile.

Dar astăzi lucrurile nu mai stau la fel:

Vrem o diplomă? La câte cursuri superficiale, facultăți dubioase și fabrici de diplome sunt pe toate drumurile, mai apreciază vreun angajator doar o diplomă? În ultima vreme criteriile de angajare au migrat din ce în ce mai mult pe referințe, experiență, atitudine și altele asemenea. Diploma rămâne din ce în ce mai mult o cerință legală sau un motiv de a o înrăma frumos și a te lăuda. Cerința legală este legitimă de altfel, dar pare din ce în ce mai mult golită de conținut. Fără această cerință am avea mulți ”dentiști” care ar repara dinți după ureche… deși… nu a fost un astfel de scandal destul de recent?

Deci angajatorii se uită din ce în ce mai puțin la diplomă și mai mult pe Linkedin, și nu prea mai avem unde să ne lăudăm cu diplome înrămate. Mie mai degrabă îmi vine să mă laud cu poze din călătorii, cu echipa de instructori sau cu practicanții de la Aikido decât cu teancul meu de diplome ce stă și adună praf într-un biblioraft.

Atunci, poate investim în educație pentru că vrem să dobândim abilități de memorare, cultură generală, determinare și gândire critică. Prima poate fi destul de perimată în momentul în care avem Google și Wikipedia în buzunar. Celelalte sunt competențe încă importante dar, oare, sunt acestea competențe susținute suficient de sistemul educațional actual? Se regăsesc acestea printre obiectivele principale ale actualului sistem de învățământ? Simțiți că ar fi? Sau, poate, încă tăiem picioarele curcanului pentru că așa ne-a spus mama?

Sistemul educațional finlandez a descoperit printre primele că nonformal, experiențial, complementar sistemului educațional formal, afară, în curte, în tabără, copiii își dezvoltă mai repede gândirea critică, abilitatea de a face strategii și ceea ce numim astăzi soft-skills. Mai mult, din punct de vedere al procesului de învățare și al beneficiilor educaționale, nu este o foarte mare diferență între o săptămână de matematică sau una de alpinism și tehnici montane de iarnă. Știu, comparația este extremă dar, dacă ne gândim, creierul copilului operează cu formulele matematice la fel cum operează cu echipamentul tehnic de alpinism: se aplică pe rând o formulă, un algoritm, un calcul, la fel ca atunci când înțelegem ce ham să folosim, ce coborâtor să folosim, ce nod și care este algoritmul de asigurare. Este același proces, același principiu. Mai mult, în ambele cazuri se testează și dezvoltă determinarea, răbdarea, imaginația, abilitatea de memorare sau capacitatea de a face sinteză și gândirea critică. Există și diferențe evidente: matematica se dă la Bac, iar săptămâna de alpinism este distractivă și o faci alături de prieteni care se distrează alături de tine.

Acum, dacă sisteme educaționale de top din toată lumea au descoperit că tava de cuptor nonformală este mai eficientă, oare nu ar trebui să ne întrebăm de ce încă tăiem picioarele curcanului? Acum, că avem grămezi de opțiuni educaționale în jurul nostru, ce fel de tavă de cuptor ar trebui (sau avem nevoie) să cumpărăm?

(Dacă ați ajuns să citiți până aici, probabil vă întrebați dacă am innebunit și am ajuns să sugerez că ar trebui să renunțăm la școală pentru a sta numai în tabere, făcând alpinism de iarnă, de vară, învățând supraviețuire și lăsând ”școala vieții” și a muntelui să substituie o facultate bună. Dacă nu ați ajuns să vă întrebați asta, atunci vă felicit pentru că ați detectat nuanța din acest articol. Dacă vă pregătiți să aruncați cu ouă, atunci ar trebui să precizez că aceste soluții aplicate, nonformale și experiențiale ar trebui să vină complementar celor formale, care aduc structură, analiză și înțelegerea profundă a principiilor învățate. Discuția este despre ponderea acestora în alegerile educaționale pe care le facem și nu, nu este o alegere binară. Dar puteți arunca oricum și cu ouă.)

Deci, voi de ce vă duceți la școală?

Ce nu (prea) știm despre cum va fi școala după sărbători

Din nou a venit acea perioadă a anului. Sărbătorile vin și, ca de obicei, înaintea acestora stresul urcă la cote maxime. Trebuie să cumpărăm cadouri, să facem planuri, să cumpărăm brad, să facem curat în casă, să terminăm ce avem de făcut la birou, mai este și pandemie, trebuie să și gătim, este aglomerat peste tot, este frig afară și vremea este mizerabilă. Parcă ne-am dori să aibă ziua mai mult de 24 de ore.

Da, știu, Crăciunul este despre familie și despre a fi împreună, să cântăm colinde în jurul bradului, să mergem la biserică, să dăm cadouri și să ne amețim cu băuturi fine. Sau așa ar trebui să fie. Dar, pe bune, care adult responsabil, cu familie și toate grijile astea pe cap nu se stresează în această perioadă? Au făcut chiar și o reclamă la KFC în care toată familia halește grobian o găleată cu pui în jurul schimbătorului de viteze al mașinii în care stau înghesuiți.

Pentru cei mai mulți dintre noi, în această perioadă, viața se termină cu beția de anul nou. Apoi, Dumnezeu cu mila. Este normal… Este perfect explicabil: Când mintea noastră operează cu atât de multe repere, orizontul de timp pe care îl percepem se restrânge până la ultimul reper important. Efectiv nu mai avem energie să planificăm ceva după acest moment.

Iar cu programul școlii copiilor se întâmplă exact același lucru. Sigur, nu ne ajută nici multele schimbări, reprogramări și răsuciri ale vacanțelor, nu ne ajută nici restricțiile, pandemia, jocul de-a alba-neagra  cu școala online sau valurile de infectări. Totul este difuz și greu de anticipat.

Așa că, iată, Academia 1,61 vă sare în ajutor: Vă vom spune exact când și care sunt perioadele în care copiii vor avea vacanță (dacă nu se mai schimbă din nou ceva între timp) și, poate, vă vom da niște idei de cadouri. Asta pentru că mulți dintre cei cu care am vorbit în ultima vreme nu păreau să fie la curent cu noile modificări ale vacanțelor.

Mai întâi, este important de remarcat că ultima zi de școală din acest an va fi 23 decembrie (adică chiar cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului). Este minunat, știu…

Apoi, copiii se vor întoarce la școală pe 3 ianuarie 2022, ușor obosiți și chiauni după petrecerile de anul nou. Tot atunci, cei care nu au făcut-o până acum, vor da tezele și li se vor închide mediile. La fel de minunat…

Iar primul semestru al acestui an se va încheia apoteotic pe 14 ianuarie… pentru două zile. Adică, practic, primul semestru se încheie pe 14 ianuarie iar cel de-al doilea începe după weekend, pe 17 ianuarie. Copiii au intre semestre o binemeritată vacanță de un weekend. Cel mai minunat…

Noi în această perioadă organizăm o nouă tabără de aventură, în zăpadă, la o cabană cochetă și tradițională, cum puține au mai rămas în România. Dacă încă nu știți ce să-i cereți lui Moș Crăciun, asta poate fi o soluție salvatoare. Facem chiar și un voucher festiv ca să arate bine sub brad.

Mai avem și două weekenduri la schi pentru copiii care vor să învețe tainele alunecării pe zăpadă. Sunt doar de weekend pentru că au școală și am ales o pârtie mai puțin cunoscută ca să nu avem parte de aglomerația și măcelul care va fi pe Valea Prahovei.

Apoi, copiii vor merge la școală (sperăm că chiar vor merge fizic la școală) până pe 15 aprilie. Adică trei luni… sperăm. Atunci vor lua vacanță de Paști, două săptămâni și puțin, până pe 1 mai. În această vacanță vom sărbători și Paștele Catolic și Paștele Ortodox.

Pentru această vacanță am pregătit patru tabere ca să fie pe toate gusturile. Avem o tabără de schi în Austria, pe ghețar, în Stubai, avem o tabără de gătit, una cu tematică Minecraft și una cu profil militar, Bootcamp de nivel 1.

După vacanța de Paști, copiii vor merge la școală încă aproape o lună și jumătate, până pe 11 iunie când va începe vacanța de vară. Asta dacă nu se mai schimbă altceva…

Astfel, lumea nu pare că se va termina pe 1 ianuarie, iar noi vă stăm în continuare alături ca să vă oferim experiențe memorabile, educative, în siguranță, care să vă facă să uitați de pandemie, de stres și de letargia care ne-a cuprins pe toți.

O proptea pentru Visuri

Uneori, o experiență lasă în noi o impresie mult mai valoroasă decât un teanc de cărți și teorii.

Acum câteva săptămâni am fost invitați de echipa Visuri la Cheie să facilităm o astfel de experiență pentru echipa de arhitecți conduși de Dragoș Bucur. Voiau să-i sfătuim și să-i ghidăm printr-o peșteră provocatoare, care să înceapă mai greu și să se termine satisfăcător, astfel încât să reușească să empatizeze mai bine cu greutățile prin care au trecut copiii din familia Vuzdugan. Era, desigur, o metaforă. Era, bineînțeles, un mod prin care echipa de arhitecți căuta să simtă (nu doar să înțeleagă) emoțiile, stresul și senzația de disperare pe care le avem atunci când suntem smulși din sfera noastră de confort. Totodată, urma să fie și o sursă de inspirație pentru arhitecți.

A ieșit fantastic de bine, chiar neașteptat de bine:

https://visurilacheie.protv.ro/stiri/video-arhitectii-de-la-visuri-la-cheie-cauta-inspiratie-pentru-renovare-intr-o-pestera.html?fbclid=IwAR0qt4R3DoI9XpOoLz5vMugmBHh-YfAMdyIDlXZT3hqNfL4Mn9sWgtlGA3g

Întrucât au trecut (deja) șase ani de când făceam la rândul meu parte din echipa de arhitecți a emisiunii, de această dată nu am avut cum să văd rezultatul final, apartamentul, sau să măsor impactul turei asupra echipei. Așa că am așteptat curios să văd emisiunea.

Noi am petrecut doar o jumătate de zi alături de Andra, Alex și Dragoș. Ne-am întâlnit, am făcut un briefing de siguranță, ne-am echipat, am parcurs peștera, am dat ”testimoniale” la cameră și am plecat mustind de curiozitate să văd, să simt, care a fost impactul asupra lor. Cu ce au rămas după aventura noastră din peșteră? Am văzut în emisiune și tare m-am bucurat.

M-am bucurat mult să îl aud pe Alex că spune despre Andra că simte că a marcat-o experiența prin peșteră și că parcă s-a transformat din omul tehnic în artist. Mi-a plăcut tare mult că Andra descria amenajarea camerei de care se ocupa folosind termeni și elemente din peșteră: ”Mai știi, Alex, ce textură aveau pereții?”, ”Hai să facem o stalagmită…”, ”Uite corpurile de iluminat… mai știi cum cădea lumina frontalei pe stâncă?” A fost fabulos cum Cristina a preluat motivul peșterii și parcursul ei în pictura de pe peretele din camera Anei. Iar cel mai mult mi-a plăcut să-i aud și să-i văd pe toți construind pe această metaforă bazată pe experiența avută în subteran. Dragoș îl descrie pe Andrei (fratele cel mare și ocrotitorul familiei) ca pe un ghid care le dă încredere și-i ajută pe cei din spatele său. Alex cară prin peșteră un bolovan pe care îl transformă în sculptură (sculptorul din el făcând o reverență în fața măiestriei artistice a naturii). Andra este însuflețită, iar Cristina simte și explică perfect metafora parcursului peșterii, de la zonele dificile, strâmte și ostile către sălile minunate, asemănătoare unei catedrale din subteran. La fel ca viața copiilor Vuzdugan. Oare se mai regăsește cineva în această comparație? Oare nu toți avem strâmtorile noastre?

O experiență simplă (în perfectă siguranță), pusă corect în context, transformată într-o metaforă, a devenit brusc transformatoare, memorabilă, educațională, o sursă de inspirație, de schimbare și premisa pentru mai multă empatie. Oare ultima dată când ați vizitat Peștera Muierii sau Peștera Urșilor (care sunt mult mai spectaculoase decât peștera în care am ghidat echipa de la Visuri le Cheie) ați rămas cu astfel de senzații? Oare de ce nu?

Astfel, acum, după ce am văzut cu drag și nostalgie emisiunea, mi-am confirmat din nou că sunt bucuros să fiu pe acest drum – cel al educației nonformale. Găsim cu toții o satisfacție imensă în a fi o proptea, niște facilitatori, pentru ca alții să poată avea experiențe și aventuri care să-i ajute să devină mai… buni. De fapt, asta înseamnă ceea ce aberam eu criptic – ”dezvoltare personală prin turism de aventură”.

Page 1 of 18

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén