Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Category: Blog Page 1 of 16

Cu capul în nisip sau zvârcolindu-ne să ne reinventăm

Am plecat pe 11 martie, seara. De ziua mamei mele. Am fost la părinții mei să îi dau mamei un cadou și apoi am plecat. În mod normal, am fi stat la masă, sau am fi ieșit la un restaurant. Îi spuneam mamei că încă nu îmi vine să cred că am ajuns să trăiesc așa ceva. I-am spus să vină cu noi. Nu a vrut. Trebuie să aibă grijă de bunici, iar ei nu vor și nu pot veni unde mergem noi, la altitudine.

Am plecat cu restul familiei la o cabană izolată, undeva la munte. Ni s-a părut mai sigur așa. Perspectiva petrecerii unei perioade lungi de izolare într-un apartament din București, cu Victor agitat cățărându-se pe pereți, părea mai grea decât să tai lemne și să mă gospodăresc, izolat, la munte. Mă simt vinovat că eu am această opțiune, iar alții nu.

Sunt îngândurat tot drumul. Parcă trăiesc într-un film prost. Ajungem la cabană, tai lemne, fac focul, pornesc apa, ne instalăm, îl culcăm pe Victor și, noaptea, târziu îmi pun un pahar de vin și pornesc o conexiune slabă la internet ca să mai aflu niște știri. Și atunci, privind peste ecranul laptopului la șura vecinului, la uliță, la munții și copacii care se zbat în vânt în lumina lunii, mă lovește:

Acesta este un punct de cotitură. După asta, lumea nu va mai fi niciodată la fel. PANICĂ. Simt că sunt în cădere liberă. Îmi fuge pământul de sub picioare. Tot ce am clădit se clatină: economiile noastre, dojo-ul de aikido, proiectul meu de suflet – Academia 1,61, echipa de instructori și angajați, sănătatea noastră, familia separată.

Oare dacă stau, îmi mănânc proviziile, mă îmbăt în fiecare seara și mă uit la toate serialele de pe Netflix, o să treacă? O să fie ca un vis urât? Dacă îmi sap o groapă cât să-mi vâr capul adânc în ea, o să treacă? Ar trebui să găsesc o soluție! Repede! Să revin la viața mea de acum câteva luni! Mă zbat. Vreau să mă agăț de ceva.

Decid să mă las în voia căderii… Oricum, nu am ce altceva să fac. Nu am control pe această situație și asta mă sperie. Îmi amintesc de un banc cu doi alpiniști care cațără un perete. Unul din ei cade în hău și dispare din raza vizuală a celui ce a rămas pe stâncă. Colegul său se apleacă și urlă: ”Băăăăă, ești bine? Te-ai lovit?” Iar din genune răsună răspunsul: ”Nu știu! Încă nu am ajuns la fund!”

Macabru. Dar așa mă simt, de parcă sunt în cădere și nu am ajuns la fund. Apoi, parcă ies din peșteră la lumină: Am făcut ce am știut, cît de bine am știut. M-am pregătit cât de bine am putut. Anii de predat tehnici de supraviețuire și reacție în situații de urgență și-au spus cuvântul. Am respectat algoritmii, am urmat regulile, am procedat corect și precaut. Mi-aș dori să lucrez în sistemul sanitar ca să pot să ajut mai mult, dar nu sunt cadru medical. Vreau să încerc să ajut altfel…

Identific în mine însumi etapele suferinței. Îmi propun să-mi las mintea să se obișnuiască și să ajungă în starea de ACCEPTARE. Aștept. Nu ajung la fund, dar nu mai sunt în vrie. Ca un parașutist care se echilibrează și se așează ”în stil”, pe burtă, pe curentul de aer. Acum am control. E mai bine.

Trebuie să mă reinventez. Toți trebuie să o facem. Viața nu va mai fi la fel… Mă gândesc că am pornit Academia 1,61 din dorința de a-mi aduce o contribuție cît de semnificativă la a imbunătăți lumea din jur. Îmi amintesc că scopul principal al Academiei 1,61 este educația. Dar nu orice fel de educație, ci una nonformală, amuzantă, prin joc, prin exerciții, prin discuții în grup, prin povești, prin debriefing și prin cât mai multă interacțiune umană. Timpul a adus rezultate mult peste așteptări, care au confirmat valoarea proiectului. Nu am spus-o noi, o spun părinții și, de fiecare dată, nu știu cum să primesc elegant remarcile pozitive. Dar ele sunt. E plin siteul nostru de testimoniale.

Deci, zic, să continuăm! Ok, așteptăm puțin cu taberele, dar putem să găsim alte metode pentru a ne îndeplini scopul. Convoc o ședință online cu angajații. Scriu mailuri cu sfaturi către toți instructorii, facem un brainstorming și ne punem pe treabă. Ideile încep să curgă. O să am timp să mă panichez când sunt mort. Până atunci, la luptă! De ce au nevoie copiii acum? De ce au nevoie părinții? Toți văd același film, toți sunt în izolare, stresați, plictisiți, cu copiii urcându-se pe pereți și o frică depresivă așteptând la ușă. Mulți duc dorul interacțiunii sociale veritabile. Păi să le dăm asta! Începe să curgă un alt val de idei: Webinarii gratuite, jocuri de echipă, club de filme cu discuții, alergătură online după indicii în familie. Cum făceam prin București, sau în pădure. Sau, și mai bine, în echipe de adolescenți. Cu mistere. Cu povești. Cu provocări șmechere, ca Balena Albastră dar safe, în casă.

Simt cum echipa se entuziasmează. E mai bine. Pare că am un oarecare control. Caut mânerul de comandă al parașutei. Japonezii au același cuvânt pentru criză și pentru oportunitate. Diferența o face doar contextul. La muncă! Să facem toți ce putem mai bine ca să ajutăm și ca să supraviețuim.

O să am timp să mă panichez când o să fiu mort!

Fundul meu sau imaginea de ansamblu? – Requiem pentru educație

În mijlocul nebuniei, pandemiei și distanțării sociale, privind (uneori consternat) reacțiile și pozițiile unora dintre concetățenii mei, mi-am adus aminte de celaltă viață. Mi-am adus aminte de perioada în care, în postura de arhitect, mergeam la ședințe pe șantier. Și apoi, totul a avut sens.

Se făcea atunci că mergeam destul de des prin praf, materiale de constucție, scule și zoaiele specifice unui șantier, în echipă, cu beneficiarul, constructorul, proiectanții de specialități, dirigintele de șantier și alții, urmărind să verificăm construcția și să găsim soluții la problemele ce apăreau pe parcurs. Și apăreau. Multe. Și trebuia să luăm decizii.

În acest context, invariabil ajungeam să deranjăm cu ședința noastră pe vreo doi Dorei soioși care voiau să bârâie cu o percutantă exact în spațiul în care discutam noi. Invariabil, îi rugam să aștepte puțin, iar în 70% din cazuri primeam un răspuns impertinent: ”Bă, șăfu’, da’ noi tre’ să lucrăm, n’avem ce să facem? BÂRRRRRRRR”. Iar uneori chiar se enervau că îi ținem din treabă. Uneori munceau exact la ce urma noi să schimbăm sau să adaptăm în urma discuției. Adică munceau chiar degeba. Dar aveau ton.

De cele mai multe ori, îmi înghițeam nervii și le explicam frumos că, dacă nu ne lasă să ne terminăm discuția, nu vor avea la ce să lucreze, sau vor munci degeaba și apoi îi vom pune să desfacă ceea ce tocmai au făcut. Doreii se opreau, se uitau la mine și, privind adânc în ochii lor, puteam să văd cum caută disperați să găsească o replică ce le-ar alina orgolul lezat ireparabil de logica enervantă și rece a argumentului meu. Apoi aveam liniște, Doreii lăsau jos bormașina și plecau bolborosind.

Până de curând nu i-am înțeles pe deplin.

sursa

Înțeleg că este frustrant să te întrerupă cineva din ce faci. Înțeleg că este super frustrant să te pună cineva să-ți schimbi planurile fără ca tu să ai mare lucru de zis despre asta. Dar nu înțeleg cum poți să fii atât de lipsit de viziune de ansamblu încât să nu vezi această foarte simplă relație cauzală: Nu mă lași să iau decizii despre proiect, atunci o să îți fie și ție mai greu în implementarea proiectului.

Dar asta este simptomatic pentru o mare parte din societatea noastră și, cred eu, de asta ne va fi foarte greu în perioada care urmează. Îmi este greu de înțeles și de acceptat că, în mijlocul acestei pandemii, oamenii în putere închid afaceri, fac sacrificii, se chinuie, se frământă sau, ca noi, se dau peste cap să se reinventeze pentru a putea sta pe linia de plutire, pentru a nu dezamăgi angajați, colaboratori și clienți, ca să fie luați la mișto și ignorați de adolescenți care se duc relaxați la fotbal, de pensionari care se plimbă nepăsători prin parc, sau de ”diaspora” (sau măcar de o parte a ei, mai oportunistă și tupeistă) care se întoarce în țară dar este nepăsătoare cu privire la carantine, reguli și precauții pe care încearcă să le evite mințind.

Iar totul pleacă de la educație, sau de la lipsa ei:

Dacă nu am fost educați să gândim critic, analitic și să privim lucurile în ansamblu, atunci o pondere foarte mare în judecățile noastre instinctive o preia propria persoană, orgoliul și satisfacția noastră de moment: ”Eu nu știu ce va fi mâine, eu mă imbăt azi”, ”Azi am bani că mi-a intrat alocația copilului, mâine o să văd eu ce o să fac. Azi nu mă angajez, că n-am nevoie”, ”Eu am valoare! Toți maneliștii sunt ca mine și ei zic că au valoare!”, ”Eu fur azi, și oi vedea ce fac mâine!”, ”Eu mint ca să scap de carantină și m-oi descurca eu apoi”, ”Eu mint ca să nu mi se afle amantlâcul și nu îmi pasă că imbolnăvesc un spital”, ”Eu mă plimb azi, că eu am treabă, nu oi păți nimic. Cine sunt ăștia să-mi spună mie ce să fac?” Eu, eu, eu, eu, eu sunt cel mai tare, eu știu cel mai bine. Pe mine nu mă întrerupe nimeni din ce vreau eu să fac.

Deci, dacă nu am fost educați să vedem și să înțelegem imaginea de ansamblu, sau să avem bunul simț de a recunoaște că nu o putem vedea, atunci ne vedem doar propriul fund și ni se pare că, dacă asta este cea mai mare parte din ceea ce vedem, ăsta trebuie să fie și cel mai important lucru. Și ne plimbăm, ieșim la grătar, mințim, facem mișto, nu ne pregătim, nu ne ferim, dar avem ton, impertinență, pretenții și critici. Că doar este fundul nostru și este cel mai important.

Specialiștii numesc asta ”suficiență”. Și este invers-proporțională cu educația și direct-proporțională cu aroganța. De aceea, cei mai predispuși la a deveni suficienți (blazați și aroganți) sunt adolescenții care sunt în căutarea unei identități, bătrânii care cred că experiența de viață îi face atotștiutori (și se uită de sus la cei mai tineri plecând de la premisa a priori că ei știu cel mai bine) și cei ce, din diverse motive regretabile, nu au beneficiat de suficientă educație formală (gândire critică) sau informală (bun-simțul celor ”7 ani de acasă”). Cam cei care se plimbă acum nepăsători pe stradă.

Acum, pentru a nu face excepție, trebuie spus că nu am pretenția de a deține adevărul absolut, a soluției salvatoare sau, măcar, că văd lucrurile foarte clar. Și eu plutesc în aceeași nesiguranță și dezorientare ca toată lumea. Însă, ce încerc să fac este să-mi protejez familia izolându-ne, să salvez și să reinventez proiectul meu de suflet – Academia 1,61 și să încerc să înțeleg cât mai mult din imaginea de ansamblu. Încerc să DUBITO, ca să pot să COGITO, ca să reușesc să SUM.

 O cunoștință mi-a spus acum mai mulți ani o treabă foarte tare: ”Trebuie să fii deștept ca să te prinzi că ești prost”. Brutală, dar adevărată. În cursurile de formatori, când vorbim despre etapele învățării, numim asta ”incompetența inconștientă”. Ca să ajungi la ”incompetența conștientă” sau mai sus, trebuie să parcurgi deja câteva etape (deci să devii mai deștept).

Deci, practic, acum nu vom suferi această criză pentru că sunt unii suficinți și nesimțiți. Vom suferi acum pentru că nivelul educațional românesc (formal dar mai ales informal) este foarte jos și a fost prea mult timp foarte jos.

Este deja prea târziu?

Nu mi-e frică de virus cât mi-e frică de gloată

OK, deci a ajuns virusul chinezesc pe plaiurile mioritice.

Panică! Vine apocalipsa! O să murim, așa că să fugim, să ne pregătim! Să cumpărăm cât mai multe, să ne baricadăm în casă și să supraviețuim armatelor de zombie. Clar, morcovul proctologic a intrat cu tot cu frunze, pădure și pădurar. Sperăm ca măcar pădurarul să nu fie infectat și să nu stea în carantină în culcușul din rectul nostru. Și mie mi-a intrat puțin morcovul, dar pădurarul a rămas afară, din motivele pe care le voi explica mai jos.

Rețelele sociale s-au împânzit de posturi de toate felurile. Publicul s-a scindat din nou în două tabere: Pe de o parte sunt cei panicați, care își fac provizii de apă plată, iar pe de alta sunt cei ce râd aroganți de cei de mai sus și fac mișto de panica stârnită de ”o simplă gripă cu nume mai complicat”. Eu cred că nu fac bine nici unii, nici ceilalți.

sursa foto

Cred că, la fel ca în multe alte situații, o cale de mijloc este mult mai prudentă și mai utilă. Am auzit multe glume și sfaturi în ultima perioadă. Unele sunt bune, unele mă sperie, iar unele sunt direct nocive.

În ultimii zece ani trăiesc din organizarea de cursuri și tabere de supraviețuire (printre altele). Asta include obligatoriu și partea de pregătire psihologică pentru a ne asigura că, într-o situație de criză, într-o situație limită, mintea noastră rațională este pregătită și suficient de lucidă pentru a lua cele mai bune decizii. În acele situații, atitudinea și gândirea clară este mult mai importantă decât echipamentul pe care îl avem, proviziile și chiar antrenamentul anterior.

Astfel, concret, astăzi nu mă sperie virusul cât mă îngrijorează masele de oameni panicați și unele idei promovate de media și de rețelele sociale. O să încep cu hipsterii aroganți și ”relaxați”:

”Este o simplă gripă! Mortaliatea gripei este doar puțin mai mică decât a noului coronavirus. Gripa are mortalitate 2,1%, iar noul virus este undeva pe la 2,3%” – Nu chiar. CDC (SUA) și WHO (World Health Organisation) au publicat puțin alte valori: De gripă, în SUA, se estimează că în acest sezon s-au îmbolnăvit 41.000.000, au fost spitalizați 19.000.000 și au murit 41.000 de persoane. Asta înseamnă că au murit 0,1% din cei presupus infectați și 0,21% din cei ce au vizitat un spital. Nu 2,1%! (sursa)

WHO estimează rata de mortaliate a COVID-19 undeva la 3,4% din totalul cazurilor dar, întrucât nu sunt decât 36.872 de persoane ce s-au recuperat din totalul de 83.907 de bolnavi, procentul poate crește. În prezent, dintre cei ce au scăpat de boală într-un fel sau altul, 7,2% au murit. (sursa)

Deci nu este chiar ca o gripă. Riscul de deces este mai mare (de douăzeci de ori). Da, nu mult mai mare, nu ca la SARS (aprox. 10%) sau Ebola, dar totuși semnificativ mai mare. Ce ți-e și cu cifrele astea…

”Cum mă feresc de gripă, mă feresc și de coronavirus.” – Poate ar trebui să ne ferim puțin mai tare. Cred asta pentru că este ceva mai contagios decât gripa sezonieră. Tot WHO estimează indicele de contagiozitate (R0) ca fiind între 2 și 3. Asta înseamnă că un om infectează în medie alți doi sau trei. Gripa are în medie R0 de 1,3, iar SARS a avut 2,0. (Atunci când R0 scade sub 1, epidemia este în declin.) (sursa – in partea de jos a paginii) Deci este ceva mai virulent decât gripa și cred că ar trebui să fim puțin mai grijulii cu privire la ce măsuri de protecție luăm. Aici sunt recomandările de igienă emise de autoritățile române.

”Eu nu îmi fac provizii ca alți proști, să-mi expire mâncarea în dulap, să mă bat pe la cozi. Eu îmi iau un somon mic și mâine o să vedeți că nu se întâmplă nimic.” – Da, tentant, dar deja s-a întâmplat ceva. Deja nu mai găsești diverse chestii prin magazine sau le găsești greu și stai la cozi. Aici simt nevoia să sparg problema în două: virusul este un aspect, panica mulțimii este altul. Ele sunt legate într-o oarecare măsură, dar nu în totalitate. Magazinele s-au golit de făină înainte de a fi apărut primul caz confirmat în România. Deci panica forțează masele să reacționeze independent de datele virusului și, uneori, ilogic, dar gloata tot va reacționa. Și tu, hipstere, dacă voiai să-ți surprinzi iubita de 1 martie și să-i faci niște paste șmechere, s-ar putea să le găsești foarte greu.

Să te pregătești pentru virus mi se pare exagerat. Să te pregătești pentru panica gloatei mi se pare de bun simț. Degeaba te plângi pe Facebook de cât de proști sunt oamenii, degeaba pui glumițe și îi ironizezi, ei tot așa vor reacționa și tot vor fi făina și pastele greu de găsit. Statistic, în spațiile aglomerate, în caz de explozie, incendiu, cutremur sau bombă pusă de șerpilienii masonici, mor mai mulți oameni călcați în picioare în busculada dezorganizată decât în calamitatea în sine. Gloata este mai periculoasă. În orașe este la fel: sunt multe suflete pe metru pătrat.

Sigur, este tentant să ne ducem viețile obișnuite și să râdem de disperații panicoși care se pregătesc de apocalipsă, dar parcă nici să ignorăm o serie de scenarii plauzibile, care au avut loc în alte zone ale lumii: Oameni au fost trimiși în carantină și s-au aprovizionat mai greu, orașe au fost închise și s-au aprovizionat mai greu, transportul a fost perturbat în unele zone. Toate astea s-au întâmplat. Nu este sigur că se vor întâmpla și la noi, dar nici imposibil.

Atunci când mă pregătesc pentru o tură la munte sau în sălbăticie, îmi pun în rucsac unele lucruri (grele, pe care trebuie să le car) pe care sper că nu le voi folosi, dar nici nu îmi dă mâna să plec fără ele (telefon prin satelit, spray pentru urși, sondă de avalanșă, cască, trusă de supraviețuire, folie de urgență, bandaje etc.). Cam așa ar trebui să fie și cu pregătirile pentru această infodemie (panică) care este clar că a ajuns să ne afecteze independent de evoluția virusului. Sper că nu ne va afecta prea tare, dar aș fi iresponsabil să o ignor.

”Dacă mă molipsesc, nu spun la nimeni, să nu mă ia în carantină, mint dacă trebuie, mă duc acasă și o duc pe picioare. Se simte ca o gripă și o să mă imunizez fără să risc să ajung prin spitalele noastre jegoase.” – Da, știu, nimeni nu mai are încredere in sistemul sanitar de pe meleagurile noastre. Este foarte greu să ai încredere după ce am văzut toți mizeriile din ultimii ani. Și mie mi-e frică să calc în spitalele de stat, nu am încredere în procedurile lor și nici în personalul medical, dar, pentru numele lui Dumnezeu, anunță dacă suspectezi o astfel de infecție! Spuneam mai sus că WHO estimează o rată de transmisie a virusului (R0) destul de mare. Dacă te duci acasă și nu spui, sau spui târziu, nu știi pe cine mai infectezi și cine ajunge să se chinuie (sau să moară) ca urmare a deciziilor tale. Da, știu, ”decât să plângă mama…” dar chiar așa nesimțit și antisocial nu poți fi! Scutură-ți bine capul că a rămas neuronul blocat într-un colț. Dacă te simți rău, anunță doctorul de familie și apoi luptă-te cu sistemul. Nu îi expune pe alții.

Dar să nu uit și de cei din cealaltă extremă:

”O să închidă Firea orașul și o să murim aici de foame!” – Deși nu este imposibil, este foarte puțin probabil. Nici măcar în China orașele nu s-au închis ermetic și nimeni nu a murit de foame ca urmare a epidemiei. În scenariile cele mai sumbre, va fi probabil mai greu, cu siguranță va fi incomod, dar nu va fi o apocalipsă zombie sau stare de război. Poate nu este o idee rea de a face niște provizii de siguranță, la fel cum nu este o idee rea de a avea o trusă de prim ajutor în mașină în caz de accident, sau în casă în caz de cutremur, dar chiar să devalizăm panicați supermarketurile cred că nu este cazul.

Apropo, am văzut foarte mulți oameni zilele astea care făceau hernie ridicând grămezi de baxuri de apă. Asta chiar este degeaba. Într-adevăr, în situațiile de supraviețuire este importantă ”Regula Celor Trei” pentru a înțelege ordinea de priorități: Corpul uman funcționează 3 minute fără aer, 3 ore fără căldură, 3 zile fără apă și 3 săptămâni fără mâncare. Apa este pe prioritatea trei din patru, dar este foarte ușor să găsiți soluții pentru sterilizarea apei. Aducerea la fierbere este doar una dintre ele și printre cele mai simple.

”O să mă îmbolnăvesc! Mai bine stau în casă, cu ușile ferecate, până trece nebunia. Nu mai merg nicăieri!” – Da, asta este tentația și este primul instinct emoțional pe care îl avem. Dar cifrele nu sunt atât de sumbre. În China sunt aproximativ 1.386.000.000 de persoane. Cazurile de infectare cu COVID-19 din China sunt astăzi 78,832 și nu mai cresc atât de repede. Deci procentul de infectați este de 0,0056% din totalul chinezilor. Dacă se păstrează procentul și în alte țări, s-ar putea să trebuiască să ne îngrijoreze mai tare infecțiile cu TBC (de care nu se îngrijorează mai nimeni) decât noul coronavirus. Șansa de a ne infecta este, totuși, destul de mică. Este mai probabil să ne rănim într-un accident rutier. Totuși, ne suim zilnic în mașini. Nu cred că este cazul să ne fortificăm casele sau să nu ne mai plimbăm prin parc.

Chiar dacă aplicăm procentul doar la populația orașului Wuhan (11.000.000 de locuitori), ar fi fost infectată 0,7% din populație (deși numărul de cazuri din China este răspândit pe mai toată suprafața țării). Tot mică este, încă, probabilitatea de a fi infectat. Mai bine luăm lucrurile pe rând, nu ne precipităm și ne continuăm viața obișnuită manifestând o decentă prudență.

În analiza acestei situații și în încercarea de a-mi face un plan care să țină cont atât de epidemie cât și de infodemia și panica generată, am încercat să introduc doar date din surse oficiale. Altfel, mi s-a părut foarte greu să-mi formez o imagine de ansamblu cu tot zgomotul mediatic și panicos de breaking news din jur. În continuare nu sunt sigur că pot vedea lucrurile clar sau că pot anticipa ce se va întâmpla, dar, la fel ca în situațiile de supraviețuire sau de criză despre care vorbesc și uneori le simulez în evenimentele noastre, tehnica reperelor apropiate și a unei corecte ordini de priorități par a fi cele mai sigure.

Soluții împotriva bullying-ului?

Am o discuție în autocar cu o adolescentă drăguță, la finalul uneia din taberele noastre de schi. Mergem spre aeroport și suntem amândoi bucuroși și încărcați cu amintiri plăcute din tabără. Este inteligentă, determinată, articulată dar uneori retrasă. Este acel gen de copil care înflorește atunci când se simte în largul ei și nu ține morțiș să iasă în evidență. Acum este unul din acele momente și nu îi mai tace gura. Îmi povestește despre cât de stresată era înainte de tabără pentru că nu cunoștea pe nimeni, și cât de bucuroasă este acum că i-a plăcut tare mult grupul, activitățile și atmosfera din excursie. Apoi se schimbă la față, se poticnește puțin și spune:

”Știi, Andrei, nu e întotdeauna așa. Mi-este foarte greu la școală. Mi-e frică… Este un grup de copii care mă tot chinuie și mulți se iau de mine. Nu prea găsesc grupuri ca cel de acum, așa că prefer să stau singură, să citesc și să mă ocup de ce-mi place. Să citesc, să programez, stau mult singură. Mi-e frică. La școală tot fac mișto de mine, pun poze modificate cu mine pe whatsapp… ”

O întreb dacă a spus cuiva și îmi răspunde că a încercat să le zică și părinților și profesorilor dar a fost mult mai rău apoi.

Câteva săptămâni mai târziu, o fetiță mică, de la aikido, îmi spune, de lângă tatăl ei, lăsând privirea în jos, că niște copii de la școală o tot împing, o lovesc și râd de ea. Îi apare o lacrimă în colțul ochilor și zice că nici nu poate să folosească tehnicile pe care le predau în dojo pentru că le-am pus o regulă fermă că nu au voie să aplice pe alții (prieteni, colegi sau cunoscuți) prizele articulare și proiectările pe care învață la sală. Tatăl îmi spune că a vorbit chiar cu părinții copiilor agresori și nu s-a schimbat nimic.

Mă umplu de spume. Mă gândesc la ce aș face eu, dacă aș fi în locul lor.

Să le spun să le rupă capul? Să spele cu ei pe jos? Cred că ar fi iresponsabil. Conflictul ar putea escalada și cineva ar putea fi rănit. Dar oricum cineva este rănit. Cele două fetițe care mi-au împărtășit problemele lor suferă chiar acum. Deja se poate citi frica și crisparea în comportamentul lor. Deja le este foarte greu să vorbească despre asta.

Să le spun să vorbească profesorilor despre problemele lor? Poate ar ajuta. De cele mai multe ori, statistica zice că nu ajută. Mai mult de a-i certa pe agresori în fața clasei, profesorii de la noi de obicei nu fac. Iar asta, într-adevăr, face mai rău. Copiii-agresori simt să se răzbune după acest gen de observație care, să fim serioși, nu îi sperie prea tare.

Să le spun să îi ignore? Ar face-o dacă ar putea… Este cam greu să ignori o poză cu tine, cu un șobolan pe cap, mâncând un emoji de forma unui rahat cu ochi și gură. Chiar este greu de ignorat când poza circulă pe rețelele sociale, pe grupurile închise ale colegilor ”populari” din clasa ta.

Știu, avem de ceva timp o lege antibullying. Dar nu are încă norme de aplicare. Practic, da, este ilegal, dar nu există pedepse pentru cei ce o încalcă. Oricum, conform legii, cam toată treaba și răspunderea este pusă în cârca unităților de învățământ care ar trebui să organizeze consiliere cu toți cei implicați.

Eu le-am recomandat să facă un drum la poliție. Poate am făcut bine, poate am făcut rău… Nu știu. M-am gândit că, dacă ar face o plângere prealabilă (plângere penală) acuzând încălcarea legii ce face referire la ”lovirea sau alte violențe”, la ”hărțuirea cibernetică”, la ”rele tratamente aplicate minorului” sau chiar la ”încăierare” (toate din Noul Cod Penal), poate lucrurile ar căpăta o gravitate aparte care ar descuraja copiii agresori să o comită din nou. Probabil nu o să se lase cu nimic. Probabil nu se va lăsa cu școală de corecție sau cu cine știe ce despăgubiri. Dar, cu siguranță, după formularea unei plângeri prealabile, organele de poliție sunt obligate să audieze copiii-agresori la un loc cu tutorii lor. Mă gândesc că acesta poate fi un semnal de alarmă destul de puternic pentru familiile celor ce găsesc postura de bully ca fiind amuzantă. Poate au loc niste discuții de familie ulterior. Poate chiar niște terapie. Sau poate apare doar o oarecare teamă de a nu mai încălca legea din nou.

Mai jos, poziția poliției:

https://www.politiaromana.ro/ro/stiri-si-media/stiri/nu-ignorati-semnele-cyber-bullying-ului

https://legestart.ro/tot-ce-trebuie-sa-stim-despre-legea-anti-bullying-care-intrat-vigoare-pe-22-noiembrie-2019/

Indiferent dacă asta ar merge sau nu, și aș fi în situația să fie fiul meu supus unui astfel de tratament, cred că l-aș sfătui să caute, să descopere și să-și dezvolte în el însuși abilitatea de a nu se înfuria când alții sunt răi cu el. Asta ar putea debalansa jocul de putere dintre bully și victimă făcându-l mai puțin amuzant pentru agresor. Altfel, dacă se ajunge la agresiuni fizice și nimic din cele de mai sus nu funcționează, până la urmă cred că l-aș lăsa (și învăța) să spargă nasul cuiva sau chiar să îi rupă mâna. Dar doar în ultimă instanță și având demersul legal deja început.

Nu știu dacă gândesc bine sau nu.

Când eram eu mic, era și atunci bullying. Dar cred că nu îl luam atât de în piept cum o face generația de copii de astăzi. Nu aveam atunci rețele sociale, eram mai brutali, mai combativi și eram mult mai puțin conștienți de trăirile și de latura noastră emoțională decât este generația de astăzi. Astfel, chiar cred că pe ei îi doare ceva mai tare decât ne durea pe noi când ne puneau piedici elevii din anii mai mari.

Altfel, cred că, pentru început, abordarea din filmulețul de mai jos poate fi o soluție foarte bună.

Sunt tare curios alții ce cred.

De fapt, ce putem învăța într-o tabără de schi?

Chiar așa! Trimitem copilul în tabără, plătim niște bani, stăm acasă cu frică, speriați că este singur, că poate nu se descurcă, sperăm să nu se accidenteze, dar cel mic cu ce ar trebui să se întoarcă? Ce este de învățat într-o tabără de schi?

Să schieze, evident, dar numai atât? Și, oricum,  cum se măsoară acest ”a învățat să schieze”? De unde știm noi dacă tabăra a fost una bună, una utilă? Cum măsurăm rezultatele programului?

Este incredibil cât de greu ne este să comunicăm, să transmitem sau să povestim exact ce facem în taberele noastre. În special în cele de schi. Accepțiunea generală este că cei mici (și de multe ori nu foarte mici) pleacă în tabără, stau pe pârtie, se distrează și vin acasă. Mulți părinți nu au nevoie să știe mai mult. Dar, deși accepțiunea de mai sus este perfect adevărată, este și (uneori) superficială.

Nu știu alții cum organizează tabere de schi, dar, la noi, taberele de schi (și snowboard) nu sunt despre schi și nici despre snowboard. Da, așa este, cum am scris mai sus: Nu prea ne interesează ce performanțe au participanții noștri la schi. Pentru că nu ne interesează decât în secundar să îi învățăm să schieze. În schimb ne interesează să îi învățăm despre virtuți, să le cultivăm dorința de a urmări valori, să îi ajutăm să crească, să se dezvolte și să devină mai puternici.

Da, știu, multe cuvinte pompoase și limbaj de lemn. Poate pot exprima ceva mai clar așa: În taberele organizate de noi nu ne interesează performanța pe pârtie la finalul programului, dar ne interesează progresul. Nu ne interesează dacă, la sfârșit, participantul se înscrie în șabloanele ”începător”, ”intermediar” sau ”avansat”, ci ne interesează câte puncte de progres a acumulat. La începutul programului, toți participanții sunt evaluați și primesc un scor, de la 1 la 100 de puncte. În ultima zi pe pârtie, participanții sunt evaluați din nou și primesc alt scor. Diferența dintre cele doua arată progresul și doar acela este important și se transformă în puncte de clasament. Astfel, dacă participanții caută progres, caută să învețe, atunci ei caută automat să învețe să învețe, învață să explice, să fie determinați, să caute perfecționarea, să devină mai buni (nu doar să se distreze) și să se autoevalueze. Acestea credem că sunt cu adevărat valoroase, iar schiul, ca activitate, este doar o unealtă folosită pentru deprinderea acestora.

Dacă motivul pentru care cel mic pleacă în tabără este unul social, să învețe să interacționeze în grup, cred că și aici este nevoie de ghidare. În loc să lăsăm participanții să-și ocupe timpul liber cum cred ei, să lăsăm dinamica de grup să evolueze liber, găsim mult mai eficient (și distractiv) să îi lăsăm să se împartă în echipe și să propunem jocuri, ateliere, exerciții și concursuri de grup din care să învețe despre gestionarea timpului, despre tipologii comportamentale, argumentație și dezbateri, etică, virtuți, logică, sinergie, imaginație, leadership, comunicare și multe altele. Întotdeauna încercăm să nu facem taberele doar despre pârtie și cristiane ci să mai aducem o componentă adițională. Anii trecuți am avut tabere despre cum spunem povești grupurilor mari de ascultători, ghidați de ”Micul Prinț”. Am mai vorbit despre virtuți, ghidați de Yeti – un personaj imaginar care avea toate virtuțile din lume, dar nu reușea să se integreze în societatea capitalisto-consumeristă din secolul nostru. Altă dată am vorbit despre acceptare și mecanisme ingroup-outgroup privind modelul replicanților din Blade Runner, iar una din cele mai puternice programe organizate a fost când, analizând situații de supraviețuire, am conștientizat mentalitățile fixe și pe cele de creștere (mindset), așa cum au fost explicate în studiul lui Carol Dweck. Niciodată nu a fost doar despre schi și snowboard, dar de fiecare dată s-a lăsat cu momente de conștientizare și de ”aha” prin schi, snowboard și exerciții pe pârtie.

Astfel, cred că este important să învățăm prin schi și altceva decât cum să facem întoarceri eficient și rapid. Până la urmă, obiectivul unei tabere nu ar trebui să fie să scoată profesioniști și performeri care să participe la olimpiadă. Pentru asta, sunt bune stagiile sportive de pregătire, dar asta este o cu totul altă mâncare de pește.

Până la urmă, o săptămână de distracție pe pârtii poate fi doar despre asta, despre distracție, dar poate fi și mult mai mult, fără a o exclude pe prima. Voi ce alegeți?  

Ești puternic? Atunci probabil nu mai înveți mare lucru.

”La vârsta mea, nu mai ai tu ce să mă înveți!”

În fața mea stă contestatar, bățos și arogant, un bărbat de vreo 50 de ani care, după ce mi-a aruncat replica se uită zeflemitor să vadă dacă m-a destabilizat. Țin un scurt atelier de orientare și tehnici de supraviețuire pentru adulți, ca parte dintr-un program pe care îl desfășuram cu un partener și prieten. Povestesc despre adăpostul de urgență și folia de supraviețuire dar, aparent, acest bărbat din grupul ce asistă simte nevoia să mă încerce.

Zâmbesc, îi spun ”Tot ce este posibil…” și îmi continui explicația neperturbat.

Văd că insistă. Nu știu ce are, dar nu-mi doresc să-l las ”să-mi ia grupul”.

”Pe vremea mea, ne puneam foile militare de cort în cap și ne rezolvam foarte bine problema așa”

Zâmbesc cu toată gura și spun relaxat și curios:

”Nu exista plastic pe atunci?”

Dă să răspundă, se prinde că l-am luat peste picior, dar atenția îi este imediat distrasă de râsetele și chicotelile grupului. A pierdut. Am ținut grupul, am câștigat, dar pe el l-am pierdut. Mi-e clar că, deși s-a potolit, de aici în colo nu va mai fi atent.

Continui explicațiile despre avantajele greutății mici ale unei folii de urgență (supraviețuire), a laminării metalice și a modului de folosire, închei atelierul și plec acasă.

Mi-aș fi dorit să-i schimb percepția, să-l ajut să se deschidă și să-l fac receptiv la informația pe care o transmiteam. Situația nu-mi este sub nicio formă nouă sau nemaiîntâlnită, dar, de fiecare dată, ajung să-mi doresc să am o metodă să ajung și la cel mai opac, contestatar și aricit interlocutor. Știu, sunt călare pe Rocinante și șarjez spre o moară de vânt.

Dar, de fapt, de ce se întâmplă asta? Și, mai ales, de ce asta nu se întâmplă aproape niciodată la copii?

Nu predau directiv (nici la copii, nici la adulți), nu există măsuri punitive sau coercitive în metoda de predare și nu fac aproape niciodată apel la vârstă sau autoritate. Deci, teoretic, nu ar trebui să ciufulesc orgoliile adulților. Și totuși? De ce copiii învață mai repede și sunt atât de mult mai deschiși decât adulții?

O teorie pe care mi-am format-o de curând este că puterea, experiența și competența de multe ori ne opacizează și ne fac să învățăm mai greu. Cred că funcționează așa: Ești slab sau vulnerabil și devii puternic, sau ești novice, ținta miștourilor veteranilor și devii experimentat, sau ești prost și devii deștept. Acum este momentul să te bucuri de obstacolul depășit. Și o facem. Ne bucurăm că am devenit capabili, ne place că acum putem întoarce miștourile și să criticăm cu superioritate începătorii, ne lăfăim în gloria puterii nou obținute (de orice natură ar fi ea) și căutăm de multe ori metode de a o arăta, de a o confirma și de a plăti polițele acumulate în perioada în care eram slabi și neștiutori. Chiar dacă le plătim către alte persoane. Nu contează, le plătim către lumea și universul care ne-a rănit mândria.

Dar asta vine de cele mai multe ori cu un preț. De multe ori ajungem să ne preocupăm (instinctiv) mai mult de polițele personale decât să ne îndreptăm atenția către ceea ce este de învățat din contextul în care suntem. Și atunci ne opacizăm și, uneori, devenim chiar suficienți. Iar informația nu mai ajunge la noi. Asta, cred, este o mare barieră în învățare. Iar omul care nu mai învață, în opinia mea, nu mai are decât să aștepte să moară. Ca un copac bătrân, uscat și rigid care numără furtunile, așteptând să fie doborât.

Anul acesta, pentru prima dată, ne-am luat inima în dinți și am decis să organizăm o tabără de supraviețuire pentru adulți. Am făcut un program tehnic, dar mult mai ușor decât  cele pentru copii și adolescenți. Dar am mari emoții. Cel mai probabil, grupul va fi cald, matur și orientat către învățare și acumularea de experiențe, dar, cum spuneam mai sus, cu adulții nu știi niciodată. Oricum, vor fi grămezi de lucruri de învățat (atât ca tehnici de supraviețuire cât și despre dinamica de grup sau leadership), dar sunt tare curios dacă adulții vor avea maturitatea, deschiderea, sinceritatea și puterea de analiză a copiilor. Sper.

Cu siguranță, bărbatul cu foaia militară de cort nu va dori să vină pentru că probabil nu va reuși să treacă peste bariera confortabilă a dorinței de poziționare superioară bazată pe vârstă și experiență. Probabil că nu va vedea niciun beneficiu și, astfel, nici nu va învăța nimic. Nu pot spune că mă deranjează asta, dar este păcat. Pentru el. Spuneam aici (destul de apăsat și puțin acru) că am convingerea că putem găsi ceva de învățat din interacțiunea cu ORICINE, oricât de prost ar fi acela.

Interesant este că trebuie să facem din ce în ce mai mult efort pentru a depăși această barieră în învățare pe măsură ce devenim mai mari, mai puternici și mai deștepți. Parcă ar trebui să fie invers, nu?

Page 1 of 16

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén