Deja de mai mulți ani tot vorbesc despre leadership. O fac cu mulți adolescenți, cu companii și cu echipe din diverse domenii. O făceam încă dinainte să se numească ”leadership” dar se referea același lucru: abilitatea unui individ sau a unui grup de indivizi de a-i ghida și de a-i influența pe alții.

De mic am fost preocupat de această dinamică socială, mai ales pentru că nu reușeam să o intuiesc instinctiv. Așa că am tot încercat să o descompun și să o raționalizez (cu toate că ține de domeniul psihologic care este în esență extrem de difuz și greu de descompus sau structurat). Asta, însă, mi-a permis să ajung să pot să explic ce am înțeles din aceste noțiuni din ce în ce mai clar și mai ușor de înțeles:
Prin natura noastră, fiind animale sociale, cam de la începutul istoriei umanității am urmărit să acumulăm două lucruri: resurse și putere. Resursele țin de economie. Puterea este intrinsec legată de ceea ce astăzi numim leadership.
Deci toți ne dorim sau măcar apreciem puterea. Aceasta poate arăta în multe feluri: putem fi regi, prinți, președinți, lideri, modele, politicieni, vedete, influenceri, șefi, conducători, profesori sau părinți. Dar ce se întâmplă după ce o obținem (de multe ori conjunctural)? Mai ales în ziua de astăzi, obținerea unei poziții de putere este din ce în ce mai ușoară. Dar, după ce am obținut-o și ne bucurăm de succesul nostru, câți dintre noi sunt conștienți de drama pe care o implică poziția de putere? Câți ne gândim la asta?
De multe ori filmul arată așa: Venim din blocurile de la periferia unui orășel mic, muncim pe brânci, învățăm, ne angajăm și vine o zi în care eforturile noastre sunt apreciate și ajungem să ni se ofere o poziție de conducere într-o organizație mare dintr-o capitală și mai mare. Începem cu a conduce o echipă mică, poate apoi un departament, poate ajungem chiar să avem un ”C” în titulatura de pe cartea de vizită (CEO, CFO, COO, CRO etc.). Sau apărem la televizor și devenim ”vedete”. Sau devenim influenceri. Sau devenim părinți. Pe scurt, ne batem cu greutățile vieții, facem față provocărilor, răzbim și apoi ajungem să îi conducem și să-i influențăm pe alții. Și apoi ce se întâmplă?
Filmele de la televizor ne tot învață că în acel moment ”am câștigat”. Apoi este o scenă emoționantă cu noi acoperiți de glorie și succes, în aplauze, pe un yacht sau într-o mașină scumpă, ecranul se face negru și apar titlurile de sfârșit.
De fapt, filmul vieții noastre cam acolo ar trebui să înceapă și să devină interesant. Din păcate, din acel punct apar toate premisele să o dăm de gard, poate chiar uneori să devenim penibili, să transformăm filmul într-o comedie sau chiar o dramă.
Din acel punct putem deveni aroganți, ne putem trezi că spunem ceva de genul ”Băi, tu știi cine sunt eu?”, ”Dacă nu-mi dai un discount, să vezi ce live fac despre afacerea ta. Ți-o fac varză!”, putem ajunge să nu ne mai uităm în ochii celui cu care dăm mâna, să ne credem superiori celor din jurul nostru, să credem că nouă ni se cuvine să beneficiem de un tratament preferențial, să începem să dăm tuturor ordine pe tonul asertiv de șef, să intrăm într-o cameră plină cu colegii noștri și să ne purtăm de parcă nu sunt importanți, de parcă ei sunt doar uneltele pe care mâinile noastre de zei le folosesc pentru a obține succesul.
Iar adevărul este că, de fapt, în acele momente, începem să ne sabotăm singuri succesul și puterea obținută. Ne-am dorit să-i ghidăm și să-i influențăm pe alții, ne-am dorit să fim admirați și ajungem să creăm o prăpastie între ei și noi. Ajungem să le transmitem mesajul că noi le suntem superiori, o rasă evoluată, lângă care ei nu merită să stea la aceeași masă. Ori nimeni nu-și dorește să fie condus de o persoană care-și pretinde superioritatea. Vrem să urmăm și să fim ghidați de oameni pe care îi admirăm, de oameni cu care empatizăm și pe care să-i luăm ca model.
Probabil acum mulți vor dori să argumenteze că aroganța (și uneori fițoșeala) oamenilor în poziții de putere este necesară în jocurile politice de la acel nivel înalt, că așa se construiește o imagine care invită alți oameni puternici să-i includă în jocul lor elitist. Cam ca la golf, unde trebuie să te afișezi cu marca potrivită de crose și haine ca să faci afaceri sau ca sa fii băgat în seamă. Da, așa este, politica și poziționarea goală de conținut sunt peste tot și uneori trebuie să jucăm rolul ca să jucăm jocul. Dar nu spune nimeni că rolul trebuie să ajungă să ne definească exclusiv – este doar un rol, este doar o haină, este doar o funcție sau un titlu. Nu spune nimeni că nu putem fi (și) umani. Nu spune nimeni că este nevoie să ne pierdem modestia, curiozitatea, empatia, sau dorința de a învăța de la oricine.
Iar aici apare drama: nimeni nu ne previne cu privire cu privire la această capcană care ne îndepărtează și ne izolează de cei din jurul nostru. Este normal, explicabil și previzibil să ne îmbătăm cu puterea obținută, mai ales dacă ne-am dorit-o cu ardoare toată viața. Este la fel de normal să ne fie foarte greu să conștientizăm acest gen de beție în noi înșine. Totodată, este foarte greu să săpăm atât de mult în mintea noastră până reușim să începem să răspundem cu modestie și autenticitate la întrebarea ”Cine sunt EU?”.
Totuși, cred că avem responsabilitatea să o facem înainte să ajungem într-o poziție de putere sau cât mai repede după ce am reușit.