Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Blestemul copilului rege

Am fost în parc, cu soție, cărucior și copil, să ne bucurăm de proaspăt venita și mult așteptata primăvară. Și era bine, era plăcut, era răcoare și ne-am așezat pe o bancă să se uite Victor după porumbei. El se uita la porumbei (și îi fugărea), iar eu mă uitam la oameni (și nu îi fugăream).

Și așa, uitându-mă la alții, am observat ceva foarte interesant: Am văzut ”familia regat”. Erau așa: mama, tatăl, bunica și copilul rege. Copilul fugărea o mașinuță mică legată de o sfoară, mama stătea în spatele lui având legat de burtă un port-bebe gol și cu toate cataramele desfăcute, tatăl impingea plictisit la un cărucior mare, iar bunica, în urma alaiului, împingea și ea un alt fel de cărucior, mai mic, ce avea forma unei mașinuțe roșii supradimensionate. Copilul răcnea, mama fugea panicată, tatăl își legăna apatic burta, iar bunica făcea tot posibilul să țină pasul.

Inițial m-am uitat să văd unde sunt ceilalți doi copii, dar m-am lămurit foarte repede că familia aceea avea un singur rege. I-am atras atenția Ioanei și ne-am uitat amândoi, încercând să înțelegem la ce sunt bune toate acele mijloace de transport pentru un singur copil.

Înțeleg că adulții au vrut să îi ofere celui mic opțiuni, să nu îl priveze de nimic, să fie pregătiți în orice situație. Dar, totodată, cred că această atitudine îi închide celui mic multe alte opțiuni și s-ar putea să-i facă rău pe viitor. Și asta cred că este o problemă demnă de luat în seamă.

Noi, cei ce acum avem copii, probabil că încă purtăm o serie de amintiri din Epoca de Aur, sau din perioada imediat de după Revoluție când opțiunile erau limitate, când nu aveam Internet, jocuri pe calculator și tabletă, nu aveam atât de multe jucării din plastic, iarna ne dădeam cu punga, vara făceam baie în ștrand și aveam doar treizeci de minute de desene pe zi (sau pe săptămână – depinde de ce vremuri am prins). Și nu aveam opțiuni dar ni le găseam sau le inventam. Ori acum copiii noștri trebuie să aibă tot ce nu am avut noi: să aibă și tabletă, și desene, și sanie din plastic, și lecții de inot într-o piscină fără clor, și lecții de engleză, de pian, de arte marțiale, de robotică, de gestionare a emoțiilor, trebuie să aibă și calculator, televizor, telefon mobil, toate jucăriile din lume, ultimul model de cărucior, port-bebe și, mai ales, cea mai inutilă și colorată târâietoare-mașinuță-cărucior. Doar pentru că cel mic o vrea. Și pentru că și noi le-am vrut dar nu le-am avut.

Și unde este problema? Doar nu este un lucru rău să-i dăm celui mic ce vrea. Nu asta înseamnă să avem grijă de el? Eu cred că nu.

Cred că răbdarea, imaginația, perseverența și puterea de a face sinteză se dezvoltă (ca și multe alte lucruri) atunci când le forțezi, atunci când ești nevoit să le folosești, atunci când ajungi în situația de a avea nevoie de ele. Cred că nu vei avea imaginație dacă te vei uita numai la televizor pentru că monstrulețul sau extraterestrul de acolo este deja prea bine desenat și nu mai ai nevoie să-ți folosești imaginația. Cred că mai bine citești. Atunci sigur îți vei stimula imaginația. Cred că nu vei avea răbdare dacă adulții din jurul tău se vor da peste cap să îți aducă ceea ce le ceri, cât de repede se poate. Ba mai mult, cred că așa vei învăța că toți cei din jur au obligația să răspundă așa la nevoile tale. Cred că nu vei ști ce este aia perseverență dacă va fi de ajuns să ceri și vei primi fără să fie nevoie să faci vreun efort.  Mai cred și că nu vei înțelege cum să faci sinteză dacă totul îți va fi livrat de-a gata.

Acum vreo doi ani, am avut într-o tabără un copil de nouă ani care nu înțelegea cuvântul ”nu”. Când vreun instructor îi spunea ”Nu putem face ceea ce vrei tu” sau ”Nu ai voie să faci asta”, își ținea (voluntar) respirația, se încorda tot tremurând și se făcea vânăt la față. I-am spus zâmbind că este foarte tare dacă poate să-și țină respirația mai mult de un minut (și că o să facă flotări dacă mai face așa și nu înțelege să respecte regulile). Următoarea dată a făcut la fel și a făcut flotări. După tabără ne-a sunat mama lui să ne reproșeze că nu am făcut ce voia odrasla, că i-am dat flotări și nu s-a distrat. I-am recomandat niște cărți despre educație și să-l trimită pentru distracție în tabere cu mai puțină emfază pe componenta educațională. Mi-a fost clar că cel mic nu avea nicio vină…

Tocmai m-am întors din tabăra de minioni. Acolo, un copil era supărat că racheta pe care o făcuse (la atelierul de tăiat-lipit) nu era la fel de frumoasă ca a instructorului. Îmi cerea să îi fac una la fel, dar care să fie a lui. M-am așezat lângă el și am făcut una, explicându-i (din nou), pas cu pas, ce fac. Apoi, spre surprinderea lui am desfăcut-o și i-am zis că poate și el să facă la fel. Nu i-a convenit, dar s-a apucat de treabă și următoarea lui rachetă arăta mult mai bine. Era chiar mândru de ea. Ce ar fi învățat dacă i-o dădeam pe a mea?

În tabăra de cățărare care urmează, facem la fel. Îi lăsăm pe cei mici să-și asume consecințele. Bine, nu-i lăsăm să-și rupă gâtul dacă nu își fac bine nodurile, dar nici nu îi lăsăm să se apropie de stâncă, oricât și-ar dori asta, până când nu vedem o atitudine determinată, atentă la detalii și constructivă. Asta și nodurile făcute perfect.

Demult, regii erau apreciați atunci când coborau incognito printre supuși și luau pulsul vieții oamenilor simpli din regatul lor. Poate metafora asta este mai aplicabilă decât credeam. Căci copilul rege, ajuns adult, nu va ști altfel cum să domnească, indiferent dacă o va face peste o firmă, peste o echipă, peste o familie sau doar peste el însuși.

Foto

Dacă vrei să vezi cum este un om de fapt, fă-l șef!

Pune un om într-o poziție de forță și o să-i vezi adevăratul caracter.

Demult voiam să scriu un articol despre Maria, dar nu am avut ocazia până acum. Nu am avut ocazia, nu pentru că nu era nimic de spus, dimpotrivă, ci pentru că ar fi fost un articol enervant. Dar, să explic:

Maria este genul de adolescentă deșteaptă, capabilă, curioasă, curajoasă și muncitoare, căreia îi iese totul ușor. Puțin enervantă. Cel puțin când vine vorba de ceva fizic, totul îi este foarte facil:

”Trebuie să cățărăm.” – țuști, în vârf!

”Trebuie să trecem printr-o peșteră grea și să ne târâm.” – ”Imediat!”;

”Trebuie să învățăm să facem scufundări.” – bâldâbâc!

”Trebuie să învățăm la aikido o proiectare complicată peste șold”  – ”Cum, așa?”

Și nici în alte domenii nu face excepții: devorează cărți în engleză, desenează frumos, scrie foarte interesant, la școală îi merge bine. Cum spuneam, puțin enervantă Maria. De admirat, dar cum invidia este o altă formă de admirație, pentru mulți, Maria ridică ștacheta foarte sus.

Deși Maria a fost alături de noi, prezentă în aproape toate taberele încă de când lansam primele proiecte sub umbrela Academia 1,61, deși ne-am uitat toți la ea cum crește atât de frumos, nu mi-a venit să scriu despre ea pentru că nu voiam să am ca subiect un set de abilități înnăscute, ci un efort al eului interior, o strădanie care să arate autodepășire și dezvoltare frumoasă, nu doar noroc genetic.

Deci, iată:

Acum câteva săptămâni o luam pe Maria într-o tabăra de schi pentru începători, ca ajutor pentru instructorii și monitorii din tabără. Pentru că schiază deja foarte bine și a fost cu noi într-o grămadă de programe i-am propus să vină ca instructor asistent. Acesta este un post prin care trebuie să treacă toți cei care vor să devină instructori în echipa noastră, un post care nu presupune răspunderea supravegherii participanților sau a instruirii lor ci suport pentru ceilalți instructori și pentru instructorii seniori. Dar, totuși, este un post în staff, ceea ce poate da un ascendent celui care a ajuns să poarte un ticou inscripționat cu logo-ul nostru.

Înainte de acest moment, ca participant în taberele noastre, Maria s-a luptat destul de tare să înțeleagă cum să fie lider și cum să conducă o echipă. Venea la mine și se plângea că este grea poziția de lider de echipă pentru că ea știe cum să rezolve problemele, dar cei din echipa sa nu vor să o asculte. Spunea ”Mie mi se pare evident, dar pe ei pare că nu îi interesează! O să ne descurcăm greu la proba următoare, știu asta și o să fie vina mea pentru că nu știu cum să-i motivez și cum să le explic. Ei vor doar să facă mișto și să se joace.” Încă de atunci mi s-a părut o chestie foarte tare să spună o “adolescentă dezorientată” așa ceva. Atunci și-a tras concluziile și următoarele dăți când s-a mai lovit de această problemă a mai învățat de fiecare dată câte ceva despre cum să fii lider.

Ca să mă întorc la tabăra de schi din acest an, Maria a venit fără niciun tricou inscripționat, s-a așezat în spatele autocarului, pe locurile participanților, la fiecare masă s-a așezat cu ceilalți copii și, deși și-a luat rolul de asistent foarte în serios și era toată numai ochi și urechi la noi, nu a ținut absolut deloc să facă uz de poziția sa pentru a se impune în fața celorlalți copii. Deși extrem de proactivă către noi, ceilalți instructori, Maria stătea mai mult cu copiii.

Alți adolescenți pe care i-am pus, când se apropiau de majorat, în poziții similare (instructor asistent) păreau că și-au ridicat nasul la ceruri, arătându-le superiori și gomoși celolalți participanți ce scrie acum pe tricoul lor. Dar nu și Maria. Când am chemat-o să o întreb de ce nu stă la masa instructorilor, mi-a spus că asta i-a fost strategia: să nu vină cu tricouri inscripționate, să stea cât mai mult cu participanții, pentru că o să empatizeze mai tare și o să comunice mai bine cu ea dacă va face asta decât dacă își va impune poziția. Spunea că așa poate fi mai aproape de ei și îi va putea coordona și conduce mult mai eficient, cu blândețe, fiind mai degrabă una de-a lor decât un alt instructor. Mai mult, spunea că, fiind tânără, i-ar fi destul de greu să se impună astfel încât să fie creditată de participanți, strategia asta având șanse mult mai mari de a funcționa.

Și mi s-a părut foarte tare. În primul rând mi s-a părut foarte tare că la vârsta ei a conștientizat aceste lucruri. În al doilea rând, mi s-a părut absolut admirabilă atitudinea de a nu căuta confirmări facile pentru sine ci de căuta să fie cât mai eficientă în ceea făcea. Altfel spus, nu a căutat deloc să se bucure de poziția de forță ci s-a întrebat permanent cu ce poate ajuta participanții sau instructorii. Iar asta mi se pare foarte valoros. Totodată, mi se pare admirabil cum a reușit să învețe din toate experiențele trecute în care și-a pus problema să conducă, iar când a ajuns pe bune într-o poziție de conducere a sintetizat toate concluziile și lecțiile anterioare făcând ceea ce unii traineri cu experiență nu reușesc să facă. În ultimul rând, mi s-a părut foarte tare pentru că această atitudine a spus ceva despre ea, despre sistemul ei de valori, despre motivațiile ei și nu despre abilitățile motrice sau cognitive.

La întoarcere, un prieten cu care comentam această situație îmi spunea ”Dacă vrei să vezi cum este un om de fapt, fă-l șef!”. Și cred că are mare dreptate.

Și mai cred că adevărata valoare a Mariei nu este inteligența ei motrică, nici cea cognitivă, nici cea lingvistică sau cea interpersonală, ci abilitatea de a învăța din propriile greșeli și rezultate. Cred că la asta ar trebui să aspirăm toți.

Eu nu-mi doresc să plec din România!

Zilele trecute, feed-ul de facebook mi-a fost inundat de zeci de articole despre cum pleacă în afară, la alte salarii, alte condiții și alți politicieni, intelectualii, cei cu facultăți, cei profesioniști, cei capabili și cei serioși. Deși sper că mă înscriu în categoriile de mai sus, eu nu-mi doresc să plec.

Am avut această ocazie de mai multe ori. În 2003 puteam să emigrez în Canada. Aveam unde să mă duc și actele erau în regulă. În 2008 puteam să plec să construiesc un cartier de locuințe în țările arabe. Mai târziu, aș fi putut să plec să fiu project manager la construcția unui mare hotel undeva prin Oman. În 2009 aș fi putut să rămân în Nepal, să cutreier munți și dealuri pe acolo, având unde să stau mulți ani, pe extrem de puțini bani. Practic, oricând aș fi vrut, ar fi trebuit doar să zic ”Hai!”. Totuși, am stat și-mi doresc să mai stau.

Acum mai bine de zece ani, aveam o discuție cu ai mei și primeam întrebarea ”Dacă ești așa de critic la adresa românilor și a României, de ce nu pleci, sau de ce nu intri în politică pentru a schimba ceva?” Întrebarea era legitimă, dar limitativă și sofistică pentru că propunea doar două variante de răspuns. Îmi amintesc că am dat atunci o replică spunând că ”Dacă aleg să stau în țară și să lucrez (să proiectez, la acel moment – n.a.) aici, înseamnă că tot fac ceva și tot îmi aduc o cât de mică contribuție la a îmbunătăți situația.”

Am evitat sofismul, dar mi-a rămas amintirea întrebării. Și m-a ros mult timp. Câțiva ani mai târziu, decideam să las în urmă proiectarea de arhitectură și deschideam un proiect educațional – un ONG care maschează lecții despre educație (etică, moralitate, colaborare, empatie, dinamică de grup etc.) în activități de aventură și sport. Dezvoltare personală ascunsă în spatele turismului de aventură. Cam la fel cum maschezi gustul medicamentului scârbos de înghițit în spatele unui sirop dulce cu gust de portocale. Este perfect pentru copii și a prins mai bine decât mă așteptam.

M-am gândit atunci că, dacă mă deranjează mirosul ce vine de la cotețul porcilor și îmi intră insidios în sufragerie, poate soluția cea mai bună (și mai ales bună pe termen lung) nu ar fi să intru printre porci în încercarea disperată de a curăța cotețul. Mai devreme sau mai târziu, un porc se va căca pe piciorul sau în capul meu și mă va împinge în rahat. Iar atunci voi ajunge repede să arăt ca porcii și să mă împing cu ei. Cred că soluția mai bună ar fi să construiesc un grajd sau un coteț mai departe de casă și să mă asigur că am un porcar pe care să îl învăț cum să ingrijească și să curețe după porci. Deci tot la educație ajung. Așa că m-am apucat (metaforic) să îl învăț pe copilul porcarului despre cum se administrează o fermă. Ca să mă ajute când va fi mare să construiesc grajdul și să facem un sistem să nu mai pută.

Sigur, lăsând metafora în spate, demersul meu de a încerca să aduc o schimbare și o îmbunătățire  preocupându-mă de educația și dezvoltarea copiilor și adolescenților are multe dezavantaje, iar primul dintre acestea ar fi că rezultatele se vor simți foarte târziu în media societății. Poate proiectul va crește. Poate de la 250 de copii pe an, vom ajunge la 2500 de copii pe an, dar, intr-adevar, efectele probabil nu vor fi vizibile in cursul vietii mele. Da, poate este ”o picătură într-un ocean” sau proverbiala floare cu care nu se face primăvară. Dar măcar este o floare în geamul meu, în grădina mea, în țara mea, o floare pe care o aștept să polenizeze, să facă alte flori și să aducă primăvara.

În altă ordine de idei, pentru a nu fi greșit înțeles, trebuie spus că nu-i condamn sau desconsider în niciun fel pe cei ce aleg să plece. Cred că fiecare este răspunzător pentru a-și urmări propria idee despre fericire și propria menire. Pentru unii asta inseamnă să stea pe o plaja exotică, pentru alții să trăiască într-un oraș curat, ordonat și sigur având un cont cu multe cifre, iar alții găsesc fericire în a pleca cu Medici fără Frontiere în Africa, în a salva planeta cu Greenpeace, în a lupta în armată pentru propria țară, sau a salva conaționali din clădiri în flăcări. Fiecare are altă noțiune despre ce îl face fericit și îi aduce o împlinire. Eu sunt undeva la mijloc, visând și la plaja exotică.

Sunt fericit acum să simt mirosul de porci și, cu cât pute mai tare, parcă mai abitir îmi propun să îl învăț pe băiatul porcarului despre cum se administrează o fermă. Văzându-l cum învață, cât de bucuros este de ce află și cât de entuziast este, eu mă simt fericit.

Asta probabil până când îmi vor intra porcii în casă și îmi va fi frică să nu îmi mănânce copilul. Atunci, probabil, nemaiavând o alternativă, mă voi muta. Dar până atunci, sunt bucuros să învăț eu și să îi învăț și pe alții, în sufrageria în care miroase iarăși a rahat de porc, privind la floarea din geam care sper că va aduce primăvara.

Sau poate porcul va mânca floarea…

 

Foto – sursa

Who’s your buddy?

Stau în barca mică și înghesuită, cu fundul pe marginea de cauciuc umflat cu aer, mă țin de colegul meu din stânga și mă lupt cu răul de mare indus de valuri. Mă uit la linia orizontului și asta parcă ajută. Mi-e cald în costumul de neopren și abia aștept să intrăm în apă pentru că acolo o să fie mai bine. Mă uit la buddy-ul meu, la Teo, și văd pe fața lui că și el își dorește același lucru.

Ghidul ne strigă: ”Negative entrance!!!”. Asta înseamnă să îmi dezumflu vesta și să mă duc aproximativ ca bolovanul la fund ca să nu aștept la suprafață, în voia valurilor, să mă dea vreun val cu capul de chila tare a bărcii.

”Three, two, one!” Bâldâbâc! Mă arcuiesc pe spate și simt cum butelia cu aer sparge suprafața apei. Lumea devine de un albastru intens și plină de bule mici și albe. Trag de valva vestei ca să scot și restul de aer din ea și simt cum încep să cad încet prin apă. Îmi recapăt echilibrul și mă conectez din priviri cu Teo. Mă poziționez aproape de el și ne lăsăm să coborâm împreună până lângă reciful de corali, la 15 metri sub noi. Lângă noi sunt Răzvan și Vlăduț, o altă pereche de scafandri, coborând încet. Răzvan este instructor de scufundări.

Brusc, în timp ce ne lăsam în voia coborârii, ceva plesnește în partea de sus a buteliei lui Răzvan și un nor imens de bule începe să iasă cu viteză spre suprafață. Parcă are un reactor în spate. Deși scăparea de aer este la spatele lui, Răzvan simte că ceva nu este în regulă pentru că îl vedem cum se încordează brusc și se uită repede în jurul lui căutându-și buddy-ul. Îl găsește pe Vlăduț și se întinde disperat către el. Este evident că nu îi mai ajunge suficient aer…

În SCUBA Diving sistemul este că întotdeauna te scufunzi cu un ”buddy” – un partener cu care stai tot timpul împreună. Asta este regula. Cu partenerul tău ar trebui să îți faci verificarea de la începutul scufundării, partenerul tău ar trebui să știe tot timpul de tine (și tu de el), să îi spui lui ce probleme ai, să fii atent la el și să stați unul lângă celălalt. Este un sistem de redundanță pentru că, în caz de urgență, buddy-ul ar trebui să fie cea mai apropiată persoană de tine. Ghidul sau instructorul, deși poate mai competenți și experimentați, s-ar putea să fie la 10 metri de tine și, până ar ajunge la tine, problema ta s-ar agrava sau ai începe chiar să tragi apă. Așa că primul sistem de salvare este buddy-ul. Dar mulți nu conștientizează asta nici în diving și nici în lumea de la suprafață (continuând metafora). Foarte mulți văd în sistemul de buddy o împerechere organizatorică, un coleg cu care să împărtășească minunățiile de pe fundul mării, sau, chiar mai periculos, cineva care să îi ajute în caz că au ei o problemă.

La un moment dat, am avut un buddy care, la o scufundare de noapte, speriat că îi era puțin greață, și-a umflat vesta și a țâșnit afară de la 15 metri, fără să mă anunțe, fără să-și facă oprirea de urgență (un fel de decompresie). Nu a pățit nimic dar ar fi putut avea un accident de decompresie și nu ar fi fost nimeni lângă el, la suprafață, să îl ajute, aș fi putut să îl pierd din vedere în negura nopții, s-ar fi putut pierde de grup, sau aș fi putut să am și eu o problemă și să descopăr brusc că nu am buddy-ul lângă mine. Noroc că verific des pentru că l-am văzut, am putut urca până la o adâncime sigură de unde am putut comunica cu el și am putut retransmite ghidului problema sa.

Problema în a vedea în buddy (sau în orice fel de partener ai) doar centura ta de siguranță este că privești lucrurile unidirecțional: Buddy-ul nu este doar centura ta de siguranță. Și tu ești centura lui de siguranță. Nu ar trebui să gândești ”Ce bine că am un buddy cu experiență și multe certificate pentru că o să știe să mă ajute”. Ar trebui să gândești ”Eu cum pot să îmi ajut buddy-ul? Oare are nevoie de ceva?”, ”Oare nu sunt prea departe de buddy-ul meu? Dacă are acum vreo problemă, pot ajunge suficient de repede la el?”, ”Regulatorul meu de rezervă este la îndemână? Știu să îl apuc repede? Dacă buddy-ul are nevoie de aer pot să mă mișc suficient de repede să îi dau?” Și ar trebui să gândești asta indiferent de nivelul tău sau de certificarea pe care o ai.

 De asta, acum câțiva ani, într-una din taberele noastre de SCUBA Diving, am făcut la Marine Explorers un curs Rescue Diver. Tot de aia, îmi place să-mi iau butelii mai mari, deși respir destul de încet, dar nu pot ști niciodată când are nevoie cineva de aer de la mine. În acest context, când am început să mă scufund cu Teo (care are aceeași certificare și la care am regăsit în sfârșit aceeași atitudine), a fost extrem de reconfortant și relaxant. De fiecare dată când îi verificam poziția lui Teo îl găseam aproape de mine, la maxim doi metri, și ni se intersectau privirile. Eram absolut convins că și el este atent la mine și, dacă oricare din noi ar fi avut vreo problemă, am fi putut să o rezolvăm cu riscuri și eforturi minime. Dar totul ține de atitudinea cu care ne raportam unul la altul.

Revenind la accidentul lui Răzvan, după ce i-a plesnit ceva în robinetul buteliei, Răzvan s-a întins disperat spre Vlăduț, a smuls regulatorul galben, de rezervă, de pe vesta buddy-ului și a început să respire normal. Dar, dacă Vlad nu ar fi fost alături? Dacă nu ar fi fost atent la Răzvan? Dacă ar fi fugit după un pește sau s-ar fi depărtat să facă o poză ignorându-și buddy-ul cum fac începătorii?

Continuând metafora, cred astfel că foarte multe parteneriate (din multe alte domenii) ajung să nu funcționeze și să lase loc de accidente pentru că de multe ori vedem în partener pe cineva care să ne ajute pe noi, dar prea rar ne întrebăm cu ce ne putem ajuta noi partenerul. Prea rar plecăm de la premisa că se descurcă și singur, sau că (nu-i așa?) nu se poate întâmpla ceva rău tocmai acum.

La polul opus, atunci când dai peste un buddy atent, pe care îl simți alături, iar tu ești la rândul tău preocupat să îi sari în ajutor sau să îi întinzi o mână când are nevoie, lucrurile merg ca pe val.

Și da, am fost în Egipt, la scufundări. A fost beton.

Un necesar șut în fund

Alexandra trebuia să fie judecător. Mai avea un examen. Învățase mult. Citise tomuri, memorase legi și se pregătea de examen.

Apoi, verișoara ei a descoperit că are cancer osos când șoldul ei a cedat și s-a rupt la un simplu pas făcut în casă.

Alex și-a asumat atunci să aibă grijă de ea, să o ajute în spital, să-i fie alături. Și nu a fost ușor. Mi-e greu să-mi imaginez filmul de groază pe care l-a văzut. Mi se strânge stomacul numai imaginându-mi cum este să ai grijă de cineva care suferă astfel. Dar pentru Alex a fost bine.

A fost un crud și nedrept șut în fund care a generat un pas înainte, de care acum se bucură. (Nu de șut, ci de pas.) După șocul și greutatea de a avea grijă de o rudă astfel bolnavă, după poveștile horror din spitale, după operații, complicații și experiențe care, dacă le auzi, îți ridică părul pe ceafă, Alex a tras o concluzie la care foarte puțini reușesc să ajungă: Ea s-a uitat la verișoara ei de 40 de ani, ce lucrase până atunci pe brânci într-o corporație și a văzut că anii de muncă, sacrificii, nopți nedormite și stress la niveluri maxime i-au permis, din păcate, doar să aibă banii necesari să-și trateze un cancer osos generalizat ceva mai bine decât alții. Și atât.

Practic, anii de muncă din spatele biroului i-au dat doar banii cu care să cumpere niște tratamente ceva mai scumpe și cu rezultate discutabil mai bune. Așa că Alex și-a tras concluzia: ea vrea să trăiască!

Ea și-a dat seama că peste ani, înainte să părăsească această lume nu-și va mai aminti de tomurile și legile învățate, nu vor mai conta cazurile pe care le-ar fi judecat, nu-și va aminti decât cu strângere de inimă de biroul în spatele căruia ar fi muncit ani la rând și va uita repede filmul văzut miercuri seara, pe jumătate adormită, după ce ar fi venit de la serviciu. Nimic din toate astea nu vor mai conta. Mai degrabă, crede ea, își va aminti o aventură, o seară la foc, lângă un cort, o cădere în coardă pe un perete, un traseu spectaculos, un copil pe care l-a învățat ceva, un curs interesant, sau niște prieteni cu care să le poată împărtăși pe toate de mai sus. Așa că ne-a scris.

A renunțat la magistratură, a renunțat să mai învețe legi și, acum câteva luni, ne-a întrebat dacă o primim în echipa Academia 1,61.

Acum Alex este trainer în echipa noastră. A făcut cursuri, a început să se formeze în alt domeniu decât până acum, a început să se antreneze. Alex încă învață, dar acum învață ceva ce îi place, ceva ce, spune ea, i se potrivește mai bine și îi face plăcere. Acum, Alex spune că simte că trăiește: Asta a simțit nevoia să ne spună după memorabila drumeție peste trei munți pe care am făcut-o împreună în vara asta:

Ce am învățat eu de la Alex este că este foarte greu să te hotărăști să faci ce-ți place și să-ți găsești propriul drum. Uneori, fiind blocați pe făgașul pe care ni l-a ales viața, ne este aproape imposibil și, de cele mai multe ori, suntem îngroziți să luăm în considerare alternativa de a ne reorienta pentru a merge într-o direcție și pe un domeniu care este destul de probabil să ne facă mai fericiți.

”Da, mi-ar plăcea și mie să călătoresc, să-mi iau un an sabatic, dar mi-e frică să nu am probleme în a-mi găsi un loc de muncă atunci când mă întorc.”

”Da, mi-ar plăcea să-mi deschid o afacere și probabil aș face-o bine, dar mi-e prea frică să renunț la confortul salariului care vine lună de lună.”

”Mi-e teamă să migrez spre alt domeniu decât cel în care am făcut facultatea… Cum să renunț la atâția ani de studiu?”

Dar asta, cred eu, este doar o capcană. Așa funcționează societatea actuală: Fă o școală bună, să-ți păstrezi opțiunile. Fă un liceu bun, pe ce pare că ai talent (real sau uman). Apoi nu te mai schimbi că este prea greu. Fă o facultate pe care o alegi în funcție de ce îți spun părinții și în funcție de aptitudinile pe care le ai înainte de examen. Doar nu o să rămâi pe afară… Trebuie să faci facultate! Apoi, ești pe făgașul facultății: Doar nu ai învățat atâta ca să nu profesezi în domeniul pe care ți l-ai ales! Apoi, stai ani de zile pe un post, pe un domeniu și doar nu o să te reorientezi acum, după ce abia te-ai dumirit ce este cu meseria asta. Dacă mai ai și datoria unui credit luat în școală sau ulterior, ești deja un caz clasat. Vei rugini în acel post indiferent dacă ești sau nu fericit.

Dar unde în cele de mai sus te-a întrebat cineva ce-ți place, ce-ți dorești să faci, ce meserie ai vrea să alegi? Și, chiar dacă te-a întrebat cineva și ai ales prost (că la 18 ani este foarte posibil să fi ales impulsiv și greșit), de ce nu ai avea voie să o schimbi?

Uneori, aparent, ne trebuie un șut în fund, un salt în gol, sau un cancer al unei persoane dragi ca să prindem curajul să ne revendicăm fericirea și să urmăm drumul pe care ni-l dorim de fapt.

Până la urmă, nu cumva avem cu toții o datorie și o responsabilitate de a fi (sau a deveni) fericiți și a face ce ne place în viața asta scurtă?

Vrei să-ți sabotezi copilul? Laudă-l!

Sau judecă-l și pune-i etichete. Dar, dacă îl lauzi, sigur reușești să-l sabotezi de nici n-o să știe ce l-a lovit.

Cum, nu are logică? Eu cred că are!

Acum ceva timp, vorbeam cu o mămică ce se plângea de băiatul ei care nu vrea să facă nimic. Spunea: ”Tot încerc să-l conving să lase tableta și să facă ceva, orice, un sport, orice activitate, să îl văd pasionat de ceva, de orice în afară de tabletă și calculator. Îmi doresc să-l văd că iese cu prietenii, să-l văd într-o gașcă cu care să învețe lucruri, să mai facă și prostii, dar să văd că trăiește, nu stă doar cu nasul în ecran. Tot încerc să-l aduc la Aikido, dar îmi spune că îi este rușine că ”nu-i iese”. Eu tot încerc să-l laud, să-i spun că este tare și puternic, dar parcă tot mai mult nu vrea să facă nimic.

Copilul, un măgădău cât mine de înalt, dar moale ca stil și comportament. Altfel, copil normal din toate punctele de vedere, articulat, suficient de inteligent, suficient de puternic, cu o inteligență motrică uzuală.

 În dojo, eu, ca profesor, încerc pe cât posibil să nu le pun copiilor etichete ci să le dau feedback imediat și raportat la fiecare acțiune pe care o fac: ”Bravo, ai făcut bine această tehnică.”, ”Bravo, mi-a plăcut atitudinea ta”, sau ”Uite, aici ai putea să ridici mâna mai sus și o să îți iasă mai ușor.” Totuși, băiatul nostru avea o jenă atunci când se uita la cei mai avansați și se demotiva foarte ușor.

Nu știu cine se mai regăsește în povestea asta, dar eu cu siguranță m-am regăsit. Totuși, ascultând păsurile mamei, mi-am amintit de cartea și studiul lui Carol Dweck (profesoară de psihologie la Stanford). Ea vorbește despre două feluri de gândire, sau mentalitate: o gândire rigidă, și una flexibilă.

Gândirea rigidă pleacă de la premisa că abilitățile sunt fixe. Ne naștem cu ele și rămân așa pe tot parcursul vieții. Ești prost sau ești deștept. Dacă te-ai născut prost, o să rămâi prost toată viața. Dacă ești deștept, așa vei fi tot timpul. Iar cei care gândesc așa, simt implicit nevoia de a-și dovedi în permanență abilitățile: ”Mi s-a spus că sunt deștept, deci trebuie să arăt asta în fiecare lucru pe care îl fac.” Ca urmare, eșecul capătă o dimensiune specială: Eșecul arată că, de fapt, eu nu am acea abilitate. Eșecul arată că, de fapt, eu nu sunt atât de deștept pe cât mi s-a spus (și nu merit eticheta).

Gândirea flexibilă, pe de altă parte, pleacă de la premisa că abilitățile pot fi formate și îmbunătățite. ”Dacă sunt prost acum, mă voi strădui, voi face exerciții și voi deveni deștept.” În acest tip de gândire, eșecul doare mai puțin pentru că este șutul în fund care generează un pas înainte. ”Din eșec voi învăța și o să devin mai bun!”

Copilul cu gândire rigidă, pus în fața unor jocuri de inteligență, se va crispa și va deveni foarte încordat încercând să-și demonstreze ”valoarea”. În final, când jocurile vor deveni prea grele, copilul le va respinge și își va găsi scuze ca să nu se mai lupte cu ele. La polul opus, copilul cu gândire flexibilă va spune ”Sunt grele! Tare! Mă provoacă! Sigur o să învăț ceva interesant de aici” Pentru că pentru el eșecul nu este decât un pas înainte.

Cele de mai sus se găsesc în studiul elaborat pe opt ani și sute de participanți a lui Carol Dweck și sunt parte din concluziile din cartea intitulată ”Mindset”. (care, deși poate părea o altă carte de ”self-help”, nu este!)

Iar altă concluzie la fel de interesantă este că mentalitatea rigidă (ca și cea flexibilă) poate fi indusă celor din jurul nostru. Astfel, mama băitului din povestea de mai sus, îi tot spunea ce tare și minunat este el și, fără să vrea, îi inducea exact o mentalitate rigidă. Ea, de fapt, voia să-i crească încrederea și siguranța de sine, dar obținea exact opusul. Asta se întâmpla pentru că băiatul dorea să-și protejeze etichetele date de mamă și respingea orice activitate care le-ar fi pus în discuție. El respingea orice context care ar fi generat un eșec care i-ar fi arătat că, de fapt, nu este atât de tare și de minunat cum îi spunea părintele.

În dojo, la un moment sau altul, toți suntem la început, toți avem de învățat iar saltelele de pe jos sunt acolo ca sa nu ne lovim prea tare atunci când avem un eșec. Dar din eșecuri învățăm! Totuși, pentru băiat, a vedea cum alții sunt mai tari și știu mai multe decât el, ataca în sine exact etichetele puse de mamă. La fel se întâmpla la fotbal, la fel se întâmpla la orice activitate unde, ca să învețe, ar fi trebuit să-și asume eșecurile. Numai la calculator nu. Acolo ai reset. Acolo ai multe vieți. Și acolo găsești ușor jocuri ușoare, unde nu trebuie să ai mari abilități, sau poți să plătești cu banii părinților o armă cu care să-i spulberi pe toți și să fii, așa cum ți-a spus mama, cel mai tare. Și astfel se poate insufla gândirea rigidă.

La fel de nocive sunt și judecățile negative, etichetele proaste, care induc aceeași frică de a eșua și, implicit, o gândire rigidă care nu mai este în stare să vadă beneficiile și oportunitatea de învățare din spatele unui eșec. Mai mult, această gândire leagă eșecul de valoarea intrinsecă a persoanei.

Ca alternativă, în dojo, încerc să apreciez pe lângă rezultate și atitudinea. Voi fi mult mai apreciativ la adresa băiatului care a picat un examen și care s-a întors tenace la antrenamente, decis să-l ia cu brio pe următorul (ceea ce a și făcut de altfel), decât la adresa celui cu ”talent nativ” căruia orice ține de mișcare și fizic îi vine ușor, sau a celui care pică și renunță. Astfel, încerc să încurajez o mentalitate flexibilă în elevi mei.

Alte alternative ar fi să apreciem efortul, să apreciem dedicarea, tenacitatea, să apreciem corect rezultatul (fără să încercăm să dăm vina pe alticineva), să apreciem atitudinea pozitivă, dorința de a învăța, abilitatea de a găsi ceva distractiv și atractiv în provocări și să apreciem mai puțin etichetele de ”inteligent”, ”talentat”, ”puternic”, ”deștept” pentru că ele pot chiar să facă rău.

Deci, cum spuneam, dacă vreți să vă faultați copilul, lăudați-l și spuneți-i cât de deștept, inteligent și bun la toate este el!

Pentru o explicație mai clară și cu aplicații pe mai multe domenii, vă recomand călduros cartea despre care vorbeam mai sus. Cred că ar trebui să o citească fiecare părinte, profesor, manager, elev, angajat si om.

Page 1 of 13

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén