Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Author: Andrei Samoil Page 1 of 16

De fapt, ce putem învăța într-o tabără de schi?

Chiar așa! Trimitem copilul în tabără, plătim niște bani, stăm acasă cu frică, speriați că este singur, că poate nu se descurcă, sperăm să nu se accidenteze, dar cel mic cu ce ar trebui să se întoarcă? Ce este de învățat într-o tabără de schi?

Să schieze, evident, dar numai atât? Și, oricum,  cum se măsoară acest ”a învățat să schieze”? De unde știm noi dacă tabăra a fost una bună, una utilă? Cum măsurăm rezultatele programului?

Este incredibil cât de greu ne este să comunicăm, să transmitem sau să povestim exact ce facem în taberele noastre. În special în cele de schi. Accepțiunea generală este că cei mici (și de multe ori nu foarte mici) pleacă în tabără, stau pe pârtie, se distrează și vin acasă. Mulți părinți nu au nevoie să știe mai mult. Dar, deși accepțiunea de mai sus este perfect adevărată, este și (uneori) superficială.

Nu știu alții cum organizează tabere de schi, dar, la noi, taberele de schi (și snowboard) nu sunt despre schi și nici despre snowboard. Da, așa este, cum am scris mai sus: Nu prea ne interesează ce performanțe au participanții noștri la schi. Pentru că nu ne interesează decât în secundar să îi învățăm să schieze. În schimb ne interesează să îi învățăm despre virtuți, să le cultivăm dorința de a urmări valori, să îi ajutăm să crească, să se dezvolte și să devină mai puternici.

Da, știu, multe cuvinte pompoase și limbaj de lemn. Poate pot exprima ceva mai clar așa: În taberele organizate de noi nu ne interesează performanța pe pârtie la finalul programului, dar ne interesează progresul. Nu ne interesează dacă, la sfârșit, participantul se înscrie în șabloanele ”începător”, ”intermediar” sau ”avansat”, ci ne interesează câte puncte de progres a acumulat. La începutul programului, toți participanții sunt evaluați și primesc un scor, de la 1 la 100 de puncte. În ultima zi pe pârtie, participanții sunt evaluați din nou și primesc alt scor. Diferența dintre cele doua arată progresul și doar acela este important și se transformă în puncte de clasament. Astfel, dacă participanții caută progres, caută să învețe, atunci ei caută automat să învețe să învețe, învață să explice, să fie determinați, să caute perfecționarea, să devină mai buni (nu doar să se distreze) și să se autoevalueze. Acestea credem că sunt cu adevărat valoroase, iar schiul, ca activitate, este doar o unealtă folosită pentru deprinderea acestora.

Dacă motivul pentru care cel mic pleacă în tabără este unul social, să învețe să interacționeze în grup, cred că și aici este nevoie de ghidare. În loc să lăsăm participanții să-și ocupe timpul liber cum cred ei, să lăsăm dinamica de grup să evolueze liber, găsim mult mai eficient (și distractiv) să îi lăsăm să se împartă în echipe și să propunem jocuri, ateliere, exerciții și concursuri de grup din care să învețe despre gestionarea timpului, despre tipologii comportamentale, argumentație și dezbateri, etică, virtuți, logică, sinergie, imaginație, leadership, comunicare și multe altele. Întotdeauna încercăm să nu facem taberele doar despre pârtie și cristiane ci să mai aducem o componentă adițională. Anii trecuți am avut tabere despre cum spunem povești grupurilor mari de ascultători, ghidați de ”Micul Prinț”. Am mai vorbit despre virtuți, ghidați de Yeti – un personaj imaginar care avea toate virtuțile din lume, dar nu reușea să se integreze în societatea capitalisto-consumeristă din secolul nostru. Altă dată am vorbit despre acceptare și mecanisme ingroup-outgroup privind modelul replicanților din Blade Runner, iar una din cele mai puternice programe organizate a fost când, analizând situații de supraviețuire, am conștientizat mentalitățile fixe și pe cele de creștere (mindset), așa cum au fost explicate în studiul lui Carol Dweck. Niciodată nu a fost doar despre schi și snowboard, dar de fiecare dată s-a lăsat cu momente de conștientizare și de ”aha” prin schi, snowboard și exerciții pe pârtie.

Astfel, cred că este important să învățăm prin schi și altceva decât cum să facem întoarceri eficient și rapid. Până la urmă, obiectivul unei tabere nu ar trebui să fie să scoată profesioniști și performeri care să participe la olimpiadă. Pentru asta, sunt bune stagiile sportive de pregătire, dar asta este o cu totul altă mâncare de pește.

Până la urmă, o săptămână de distracție pe pârtii poate fi doar despre asta, despre distracție, dar poate fi și mult mai mult, fără a o exclude pe prima. Voi ce alegeți?  

Ești puternic? Atunci probabil nu mai înveți mare lucru.

”La vârsta mea, nu mai ai tu ce să mă înveți!”

În fața mea stă contestatar, bățos și arogant, un bărbat de vreo 50 de ani care, după ce mi-a aruncat replica se uită zeflemitor să vadă dacă m-a destabilizat. Țin un scurt atelier de orientare și tehnici de supraviețuire pentru adulți, ca parte dintr-un program pe care îl desfășuram cu un partener și prieten. Povestesc despre adăpostul de urgență și folia de supraviețuire dar, aparent, acest bărbat din grupul ce asistă simte nevoia să mă încerce.

Zâmbesc, îi spun ”Tot ce este posibil…” și îmi continui explicația neperturbat.

Văd că insistă. Nu știu ce are, dar nu-mi doresc să-l las ”să-mi ia grupul”.

”Pe vremea mea, ne puneam foile militare de cort în cap și ne rezolvam foarte bine problema așa”

Zâmbesc cu toată gura și spun relaxat și curios:

”Nu exista plastic pe atunci?”

Dă să răspundă, se prinde că l-am luat peste picior, dar atenția îi este imediat distrasă de râsetele și chicotelile grupului. A pierdut. Am ținut grupul, am câștigat, dar pe el l-am pierdut. Mi-e clar că, deși s-a potolit, de aici în colo nu va mai fi atent.

Continui explicațiile despre avantajele greutății mici ale unei folii de urgență (supraviețuire), a laminării metalice și a modului de folosire, închei atelierul și plec acasă.

Mi-aș fi dorit să-i schimb percepția, să-l ajut să se deschidă și să-l fac receptiv la informația pe care o transmiteam. Situația nu-mi este sub nicio formă nouă sau nemaiîntâlnită, dar, de fiecare dată, ajung să-mi doresc să am o metodă să ajung și la cel mai opac, contestatar și aricit interlocutor. Știu, sunt călare pe Rocinante și șarjez spre o moară de vânt.

Dar, de fapt, de ce se întâmplă asta? Și, mai ales, de ce asta nu se întâmplă aproape niciodată la copii?

Nu predau directiv (nici la copii, nici la adulți), nu există măsuri punitive sau coercitive în metoda de predare și nu fac aproape niciodată apel la vârstă sau autoritate. Deci, teoretic, nu ar trebui să ciufulesc orgoliile adulților. Și totuși? De ce copiii învață mai repede și sunt atât de mult mai deschiși decât adulții?

O teorie pe care mi-am format-o de curând este că puterea, experiența și competența de multe ori ne opacizează și ne fac să învățăm mai greu. Cred că funcționează așa: Ești slab sau vulnerabil și devii puternic, sau ești novice, ținta miștourilor veteranilor și devii experimentat, sau ești prost și devii deștept. Acum este momentul să te bucuri de obstacolul depășit. Și o facem. Ne bucurăm că am devenit capabili, ne place că acum putem întoarce miștourile și să criticăm cu superioritate începătorii, ne lăfăim în gloria puterii nou obținute (de orice natură ar fi ea) și căutăm de multe ori metode de a o arăta, de a o confirma și de a plăti polițele acumulate în perioada în care eram slabi și neștiutori. Chiar dacă le plătim către alte persoane. Nu contează, le plătim către lumea și universul care ne-a rănit mândria.

Dar asta vine de cele mai multe ori cu un preț. De multe ori ajungem să ne preocupăm (instinctiv) mai mult de polițele personale decât să ne îndreptăm atenția către ceea ce este de învățat din contextul în care suntem. Și atunci ne opacizăm și, uneori, devenim chiar suficienți. Iar informația nu mai ajunge la noi. Asta, cred, este o mare barieră în învățare. Iar omul care nu mai învață, în opinia mea, nu mai are decât să aștepte să moară. Ca un copac bătrân, uscat și rigid care numără furtunile, așteptând să fie doborât.

Anul acesta, pentru prima dată, ne-am luat inima în dinți și am decis să organizăm o tabără de supraviețuire pentru adulți. Am făcut un program tehnic, dar mult mai ușor decât  cele pentru copii și adolescenți. Dar am mari emoții. Cel mai probabil, grupul va fi cald, matur și orientat către învățare și acumularea de experiențe, dar, cum spuneam mai sus, cu adulții nu știi niciodată. Oricum, vor fi grămezi de lucruri de învățat (atât ca tehnici de supraviețuire cât și despre dinamica de grup sau leadership), dar sunt tare curios dacă adulții vor avea maturitatea, deschiderea, sinceritatea și puterea de analiză a copiilor. Sper.

Cu siguranță, bărbatul cu foaia militară de cort nu va dori să vină pentru că probabil nu va reuși să treacă peste bariera confortabilă a dorinței de poziționare superioară bazată pe vârstă și experiență. Probabil că nu va vedea niciun beneficiu și, astfel, nici nu va învăța nimic. Nu pot spune că mă deranjează asta, dar este păcat. Pentru el. Spuneam aici (destul de apăsat și puțin acru) că am convingerea că putem găsi ceva de învățat din interacțiunea cu ORICINE, oricât de prost ar fi acela.

Interesant este că trebuie să facem din ce în ce mai mult efort pentru a depăși această barieră în învățare pe măsură ce devenim mai mari, mai puternici și mai deștepți. Parcă ar trebui să fie invers, nu?

A fost ușor!

”A fost ușor, Andrei!”

Am în față două zeci și una de perechi de ochi ce se uită la mine mândri și ușor sfidători peste un foc de tabără ce trosnește molcom la baza unor stânci împunătoare din zidul Pietrei Craiului. Tocmai au terminat un ”Wide-game”, o aplicație de supraviețuire din tabăra noastră de supraviețuire de nivel trei. Cel mai greu nivel. 

”Pe bune?! Și anul ăsta vi s-a părut ușor?”

”Da, a fost destul de simplu!”

Au stat 40 de ore, două nopți, afară din corturi, fără mâncare. Și-au făcut adăposturi de urgență și i-am pus să se relocheze. Mai târziu le-am tăiat adăposturile în timpul nopții iar ei și le-au refăcut în cinsprezece minute. Nu au avut voie să facă foc deschis, au făcut torțe suedeze (doar cu lemne, noroi și puțină sârmă) și le-au aprins doar cu amnarul și licheni din pădure pe care a trebuit să-i culeagă și să-i usuce. Au făcut tărgi, au transportat și au pansat corect un ”rănit” cu o fractura deschisă la tibie. Au filtrat și purificat apă doar cu un PET și o gamelă. Și-au făcut singuri arcuri și au tras la țintă, au trecut printr-un traseu de orientare de noapte, au gătit mâncare din pădure (cu măcriș, fragi, urzici și muguri de brad). I-am forțat ca fiecare echipă să aibă un lider slab și nepregătit tehnic dar cu multă putere asupra membrilor echipei. Le-am pus la încercare atât cunoștințele de supraviețuire cât și moralul pe care m-am străduit să-l distrug. Nu am reușit.

S-au organizat singuri. S-au certat, s-au împăcat, s-au certat din nou, au făcut lucrurile să meargă, cei mai mulți au fost foarte atenți la dinamica din echipa lor și au obținut rezultate. Sunt doar copii. Cel mai mic participant are 10 ani iar cel mai mare are 16.

Cum de li s-a părut ușor? Nu a fost! Chiar nu a fost. Mă aștept la genul acesta de competență de la instructori, nu de la participanți.

Cred că participanții noștri au crescut. Și nu mă refer la vârstă. Cred că au acumulat cunoștințe despre munte, competențe de supraviețuire și abilități de leadership și acum li se pare simplu. Dar nu a stat nimeni cu biciul pe ei. Nu le-a dat nimeni note proaste, nu li s-a scăzut nota la purtare, nu i-a forțat nimeni să facă ceva ce nu voiau, nimeni nu i-a bătut și nu a urlat la ei. Doar s-au jucat. Dar numai atât?

Poate este o combinație. Poate contextul a ajutat. Poate programul a ajutat. Poate metoda de predare a fost bună. Poate. Dar ei ce au adus de acasă de au putut să ajungă aici? Care este esența din ei care le-a permis la vârsta asta să se expună la acest gen de program și să învețe atât de repede?

Eu cred că sunt doar copii. Iar asta a fost suficient. Cred că, fiind copii, au mintea deschisă și puține repere fixe despre sfera lor de confort. Altfel spus, cred că le este mai ușor să iasă din sfera de confort. Niciunul dintre participanți nu cred că știe cât costă o călătorie cu autobuzul. Toți sunt copii din familii care se străduiesc să le ofere ce e mai bun și să le facă viața mai ușoară. Sunt toți la școli și licee bune, cu părinți grijulii și ai zice că pot deveni extrem de ușor beizadele de bani gata. Dar nu. La vârsta asta le-a fost ușor să iasă din sfera lor de confort citadin, să se murdărească, să doarmă afară cu păianjenii trecând peste sacii lor de dormit, să se mobilizeze și să fie atenți la dinamica echipei lor pentru a putea face reglaje fine și să obțină rezultate. Iar asta doar pentru că au reușit să se arunce cu brațele deschise în program, să accepte schimbarea de paradigmă și să se concentreze pe ce este mai important în acel moment.

Mi se pare foarte intersant că nouă, adulților responsabili, ne este din ce în ce mai greu să facem asta și trebuie să depășim obstacole din ce în ce mai înalte, pe care numai mintea noastră ni le pune în față. Copiii au trecut ușor peste lipsa confortului de acasă, peste udătură, peste murdărie, peste orgoliu, peste demoralizare, peste frica de necunoscut. Oare astea nu sunt doar produse ale minții noastre de adult pe care vârsta ne face să le vedem din ce în ce mai înalte și mai greu de escaladat?  

Acum mi-e teamă că va trebui să compensez cumva aroganța care s-ar putea să apară în ei după ce și-au primit confirmarea rezultatelor bune în acest program greu. Pare că provocările noastre nu încetează să apară și sunt din ce în ce mai înalte și greu de trecut. Sau poate este doar mintea mea de adult care le vede așa…

Puterea unei povești

Stau pe canapea, Victor este tolănit pe mine, îmi mângâie absent mâna și stă cu ochii pironiți în cartea din care îi citesc. Este atent să nu cumva să scap vreun cuvânt. Știe deja povestea pe dinafară dar îi place să o audă din nou și din nou. Îi citesc despre Cârtițel care voia neapărat niște pantalonași cu buzunare mari.

Când Cârtițel se întâlnește cu Racul, îl întreabă ”Nu știți de unde aș putea face rost de niște pantalonași cu buzunare mari?” și Racul îi răspunde ”Măi să fie, adu-mi o pânză și-ți croiesc eu pantalonașii.” Apoi Cârtițel află cum se face o pânză, cum se crește și se prelucrează inul pentru material, cum pot mai multe ”animale” să lucreze în echipă, să colaboreze și să se înțeleagă.

Și, pe măsură ce îi citesc a suta oară povestea, mă gândesc cât de importante sunt poveștile pentru educația noastră, indiferent dacă realizăm asta sau nu: Am crescut cu Rambo care m-a învățat despre curaj și eroism, cu Indiana Jones care mi-a spus ceva despre plăcerea explorărilor, cu Superman, X-men și Batman care m-au învățat despre dreptate și justiție, iar Spiderman spunea că ”puterea implică și o mare responsabilitate” (sau răspundere, depinde cum alegem să traducem).

Atunci erau toate doar povești despre eroi puternici și interesanți, amuzante și plăcute. Acum văd ușor moralele din spate, dar îmi dau seama că le percepeam și atunci (inconștient) și că mi-au modelat într-o oarecare măsură caracterul, trăind cu astfel de repere și modele. Cred că poveștile din jurul nostru au o putere mult mai mare decât intuim la prima vedere.

Sigur, nu am inventat eu apa caldă realizând acestea. Se transmit mesaje și morale prin povești de când este lumea. Aparent, așa este mult mai simplu. Iisus vorbea în pilde pentru a fi mai ușor de înțeles, Tora este, în mare, alcătuită din povești cu tâlc, iar mitologia antică se folosește tot de povești pentru a transmite morale despre etică, despre principii, chiar și despre natura umană subconștientă dacă este să privim cu atenție legenda lui Oedip.

La fel facem și noi în tabere. Alegem cu grijă o poveste (îi spunem cadru imaginar), o adaptăm la program, ateliere și mesajele pe care vrem să le transmitem, iar apoi îi transformăm pe participanți în actori care intră în pielea personajelor din poveste și o continuă ei înșiși. În aproape zece ani de tabere, adolescenților le-am vorbit despre Solaris, 1984, IT, Legenda regelui Arthur, Blade Runner, Micul prinț, Poveste fără sfârșit, sau legenda lui Hercule, iar cu cei mici am intrat în lumea lui Harry Potter, Minecraft, Lego, Star Wars, ”How to Train Your Dragon” și multe altele. Iar ceea ce am descoperit este că participanților, indiferent de vârstă, le este mult mai ușor să înțeleagă și să integreze în comportamentul, atitudinea și viața lor o morală luată dintr-o astfel de poveste decât dacă le-o explicăm tehnic și directiv, ca pe o rețetă sau o normă.

Și este și normal să se întâmple așa. În psihoterapie, metafora este foarte des folosită pentru că ”păcălește” mintea și face mesajul mult mai ușor de acceptat: Dacă îi explici cuiva într-un mod directiv cum ar trebui să se poarte, îi dai o serie de linii și rețete de urmărit sau îi impui reguli, mintea lui (sau măcar o parte din ea) va respinge aceste idei pentru că le va percepe ca nefiind ale lui. În cel mai bun caz, le va integra în comportamentul său cu condiția de a te credita suficient de mult și de a putea ține minte toată ”rețeta”. Pe de altă parte, dacă-i spui o poveste, care este mult mai ușor de reținut, iar mintea sa rezolvă puzzle-ul metaforei și descoperă morala din spatele poveștii, sunt șanse mult mai mari ca mintea să o accepte mult mai ușor, părând că este propria sa idee.

De multe ori, la copii, chiar așa se întâmplă: Când îi spunem copilului despre reguli cu privire la violență și la raționamentul din spatele evitării folosirii violenței, cel mic se pierde de multe ori în explicații. Dar dacă îi spunem să fie ca Spiderman și îi arătăm în ce situație Spiderman alege să fie blând și când alege să fie puternic, asta este mult mai ușor de înțeles.

Reversul medaliei, este că există o morală în spatele FIECĂREI povești, iar unele nu sunt neapărat pozitive sau utile de urmat. Maverick din Top Gun sau James Dean au impregnat câteva generații cu imaginea tânărului charismatic și curajos dar impulsiv, cu tupeu, repezit și nepăsător când vine vorba de reguli și legi. Unele mesaje bune, altele mai puțin, dar toate s-au transmis celor ce au văzut un model interesant în aceste arhetipuri.

De aceea, cred că este foarte important să înțelegem puterea poveștilor. Personal, am început să văd în povești o imensă sursă de învățare, o unealtă extrem de utilă în programele noastre, însă mi-am propus să rămân conștient de faptul că și poveștile, la fel ca multe unelte, pot fi folosite și pentru a face rău. ”Cârtițel” este genial pentru că vorbește despre lumea reală, despre cooperare, înțelegere, răbdare și tenacitate. Nu știu, însă, ce să zic despre ”Punguța cu doi bani”…

Copilul tău cum se joacă?

Ajung seara acasă. Nu am avut o zi prea bună. Parcă astrele s-au aliniat astăzi ca să nu imi iasă mai nimic din ce mi-am propus. Sunt și zile din astea. Mâine o să încerc din nou, dar astăzi îmi doresc să stau liniștit și să mă uit la un film.

Intru în casă și mă întâmpină o moacă mică, zâmbăreață și jucăușă.

  • A venit tata!!! Vrei să mă arunci în pat?

Nici nu m-am descălțat. Deja intră printre picioarele mele și fac eforturi să nu îl calc. Îmi place tare mult râsul lui și sclipirea din ochii negri. Are puțin peste doi ani și în fiecare zi mai învață cu bucurie ceva nou. Sunt tare mândru de el.

  • Imediat, stai să mă dezbrac…
  • Vine tata? Vine tata pe canapea?

Nu apuc să îmi trag sufletul că mă ia de un deget și mă trage spre canapea. E adorabil, dar m-a luat de proaspăt, direct din ușă. Filmul meu mai are de așteptat. Se suie si el pe canapea, peste mine, mă escaladează și se cațără în spatele meu. În drumul său spre cârca mea îmi bagă un genunchi în burtă, mă calcă pe scrot și îmi dă un cot în gură.

  • Vrei să te ridici?
  • Hai, Victor, să stăm puțin liniștiți…
  • Vrei să te ridici?

Mă ridic.

  • Vrei să mă arunci în pat?

Îl arunc în pat

  • Vrei să țopăi?
  • Vrei să citim?
  • Da, imediat…
  • Vrei să facă Tata puzzle?
  • Nu vrei să te joci cu mașinuțele tale?
  • Vrei să citim? Punguța cu doi bani? Vrei să țopăi?

Și îmi dau seama: Nu, nu vreau să țopăi, dar acum am o alegere importantă de făcut.

Este normal și explicabil să îmi doresc să stau liniștit după o zi grea. Probabil, dacă voi insista, mă voi putea impune și voi putea obține timpul personal pe care mi-l doream, dar va veni cu un preț. Proabil îl voi putea obișnui pe Victor că seara trebuie să mă lase și pe mine să mă relaxez și să se joace singur cu jucăriile lui. Că are o grămadă! Dar, încet, voi sacrifica chiar cunoașterea și apropierea de el. Căci cum altfel aș putea să îmi cunosc copilul decât jucându-mă cu el?

Spunem că putem cunoaște pe cineva atunci când observăm suficient de mult cum se comportă în anumite situații și, cu precădere atunci când este liber, relaxat, când se poate manifesta în voie. Adică, atunci când vorbim despre copii (dar și în cazul majorității adulților), când se joacă. Cum aș putea să îl cunosc cu adevărat pe Victor altfel decât jucându-mă cu el? (Făcându-mi timp să mă joc cu el.) Doar disciplinându-l, învățându-l, chinuindu-mă să îl fac să respecte niște reguli, formându-l nu-i voi putea înțelege temperamentul și caracterul înnăscut. Cu atât mai puțin voi înțelege procesele subtile care se petrec în mintea lui. Și cred că asta este valabil în cazul tuturor copiilor (și nu numai).Cred că prin joc părintele își poate cunoaște mult mai bine copilul, îl poate înțelege și poate influența mult mai bine creșterea lui (în plus față de momentele de calitate câștigate împreună).

Deci, copilul tău cum se joacă? Dacă răspunsul implică aproape întotdeauna o tabletă sau o carte (în cazul fericit), poate lipsește ceva. Poate lipsește părintele care este prea apăsat de grijile lui ca să-și mai facă timp să se joace cu cel mic. Dar, dacă înlocuim lipsa jocului cu lipsa cunoașterii celui mic, propoziția anterioară ar suna așa: ”Poate lipsește părintele care este prea apăsat de grijile lui ca să-l cunoască pe cel mic”. Asta sună urât…

Și chiar cred că prin joc putem învăța extrem de multe și ne putem cunoaște mult mai profund. Sunt chiar multe psihoterapii care folosesc acest principiu.

Acum ceva timp, am organizat un eveniment în care echipe de părinți și copii se cățărau asigurați pe un traseu, cu hamuri corzi și asigurări, numai că cei mici urmau să le facă nodul de asigurare părinților. Copiii învățaseră înainte cum se face nodul (dar părinții nu) și procesul era atent supravegheat de un instructor. Erau foarte interesante reacțiile celor mici atunci când își dădeau seama că asigurarea părintelui se sprijină integral pe nodul făcut de ei. Practic, dădeau puțin cu nasul de responsabilitate. Pentru una din fetițe, presiunea resimțită a fost atât de mare că i-au curs câteva lacrimi pe obraz și a rămas să-și păzească părintele până când a ajuns la capătul traseului. Abia apoi s-a dus la atelierul său. În același timp, un alt băiețel (de vârstă similară) a bălmăjit un nod, s-a întors cu spatele plecând spre atelierul său și a aruncat un sarcastic ”Să nu mori, mama!”. Haios a fost că mama fetiței era numai un zâmbet și ne povestea apoi că a învățat multe de aici despre copilul său, iar mama băiețelului părea că nici nu a băgat de seamă atitudinea celui mic, fiind preocupată să înceapă să cațere pe traseu.

Cred că sunt multe de învățat din jocurile cu cel mic, mai ales pentru cei ce își propun să aibă ochii și mintea deschisă.

De aceea, în fiecare an, ne străduim să organizăm tabere și evenimente pentru familii. Încercăm să gândim exerciții și jocuri cât mai relevante și provocatoare, încercăm să oferim participanților momente de calitate în familie dar și oportunitatea de a se cunoaște și înțelege mai bine fiind atenți la reacțiile partenerilor lor. Pentru cei ce sunt atenți la asta.

Victor îmi aduce un puzzle. Vrea să-l ajut să-l facă. E preferatul lui. Mă uit atent cum așteaptă să îi dau o piesă, cum o potrivește cu grijă, cum se bucură când știe unde vine piesa respectivă, dar și cum se grăbește uneori sau se enervează și împinge cu putere când i se pare că nu intră și nu mai are răbdare. Mă bucur că nu m-am uitat la film.

Ce ne dorim de la 2019?

Ce ne dorim de la noul an? Sănătate și bani, nu?

Discutam zilele trecute cu niște prieteni pe această temă și, instinctiv, toți părea că ne ducem cu gândul spre acest clișeu. Apoi m-am gândit mai bine.

Ultima dată când v-ați rugat la biserică, când ați văzut o stea căzătoare și v-ați pus o dorință, de Anul Nou, sau când ați aruncat monezi în fântână, ce v-ați dorit? Sănătate și bani?

Poate asta este o problemă. Pentru virtuți nu ne rugăm?

Nu că ar fi rău să fim săntoși și să avem bani, dar nu cumva punem căruța în fața boilor și contribuim la educația deficitară a celor din jurul nostru și chiar a noastră?

Sigur, sănătatea ține mult de noroc. Nu prea poți să alegi când și dacă te vei îmbolnăvi și atunci își vine să te rogi să nu dea ghinionul bolii peste tine. Este normal. Pe de altă parte, degeaba te rogi pentru sănătate dar bagi toate grăsimile, tutunul, alocoolul, zahărul și etnobotanicele în venă că ”așa face toată lumea”. Cred că, dacă ne rugăm pentru sănătate, atunci ar trebui șă ne mai rugăm și să dobândim o serie de virtuți, cum ar fi CURĂȚENIA (care nu se referă numai la ultima dată când ai dat cu aspiratorul ci și la ce bagi în tine, ce activități faci, când și cum te speli, cum te tratezi și cât de curat îți place să fii pe interior și pe exterior).

Cu banii pare chiar mai clar: Dacă ne dorim sănătate și bani, dar virtuțile sunt secundare în lista dorințelor, să nu ne mirăm că suntem conduși de persoanele care ne conduc astăzi. Și ei tot asta prețuiesc și își doresc: sănătate și bani. Și atât. Cum le obțin, este de multe ori mai puțin important pentru ei. De aceea spuneam mai sus că a pune banii pe primul loc când vine vorba de dorințe nu este cel mai bun exemplu pentru cei din jurul nostru.

Pe de altă parte, dacă ne-am dori să ne dezvoltăm VIRTUȚILE, probabil că, după o vreme, ar veni și succesul, și aprecierea, și banii, și rezultatele academice, poate și sănătatea (cel puțin cea care ține de stilul nostru de viață). Decât să mă rog pentru bani, cred că mai bine mă rog pentru FLEXIBILITATE, pentru IMAGINAȚIE, DETERMINARE, CURAJ, ONOARE, a fi DEMN de ÎNCREDERE, pentru TACT, TENACITATE, DETAȘARE, MODESTIE, sau MODERAȚIE. Mai sunt multe virtuți pe listă și cred că, dacă ne-am dori să ni le dezvoltăm, reușitele, confirmările și banii ar veni pe cale de consecință. Mai mult, poate acestea ar veni mult mai regulat și mai satisfăcător decât un tun dat accidental de pe urma căruia câștigăm o mică sumă de bani pe care o cheltuim repede, urmând să aruncăm alte monezi în fântână și să ne rugăm pentru încă un tun.

Cred că, dacă avem virtuți (unii le numesc valori), avem toate uneltele pentru a ne croi o soluție de viață care să ne aducă satisfacțiile pe care ni le dorim. Chiar și bani. Cu virtuți putem trece examene, putem învăța meserii, putem deveni extrem de buni la ceea ce facem, ne putem înțelege cu ceilalți, putem porni afaceri, schimba job-uri, gestiona relații și orice altceva. Sigur, și norocul este un element în ecuație, dar să-ți dorești direct bani este ca un țăran flămând care se roagă să pice din cer cartofi, dar uită să pună mâna pe sapă să învețe să-i cultive, deși are suficiente resurse.

(Și nu, inteligența cognitivă – IQ-ul – nu este una dintre virtuți. Dar poate fi dezvoltată prin ele.)

În acest sens, am găsit o resursă fantastică numită ”The Virtues Project” – un program premiat, ce-și propune explicarea și promovarea virtuților (fără a avea vreo apartenență religioasă la vreo credință anume) în rândul tuturor celor ce au urechile deschise, prin exerciții și explicații simple, ușor de înțeles. Mi-a plăcut tare mult să le citesc cartea (scrisă special pentru profesori) și m-am bucurat să văd că Academia 1,61 împărtășește multe din obiectivele propuse de carte.

Deci, ce ne dorim de la noul an?

Page 1 of 16

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén