Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Author: Andrei Samoil (Page 1 of 12)

Sunt doar copii!

Sunt doar copii. 12 copii care au plecat cu noi la munte. Au plecat să treacă trei munți în șase zile. Nu știau la ce se înhamă. Sunt doar copii.

Sâmbătă dimineață ne dăm jos din tren și ne cărăm rucsacii încărcați cu corturi, saci de dormit și mâncare spre telecabina din Bușteni. Mă uit la grup și îi văd cum încep să se împrietenească.

Suntem 16 cu totul. Cei 12 copii și patru instructori. Doi dintre instructori abia au făcut 18 ani. Și ei sunt copii. Ne propuneam să trecem trei munți în șase zile. Să trecem peste Bucegi, Piatra Craiului și Iezer, în mai puțin de o săptămână. Miruna este cea mai mică. Are 12 ani. Divi este cel mai mare. Are 16 ani.

Am organizat această tură numai pentru ”veterani”, numai pentru cei ce voiau să se îmbarce alături de noi într-o aventură memorabilă, dar trecuseră prin cel puțin o tabără de supraviețuire. Trebuia ca cei care se avântau în această aventură să-și fi pus problemele de organizare și lucru în echipă pe care le ridicăm în taberele noastre. Totuși, sunt doar copii.

Ajungem sus, pe platou, ieșim din telecabină în soarele arzător și îi simt pe copii cum abia așteaptă să iasă din hoarda de turiști ce se cațără pe Sfinx și fac selfie cu Babele. Îi opresc cu greu ca să facem poza de ”before”. Le va trebui. Este ora 13.00. Încă nu știu ce-i așteaptă. Sunt doar copii.

Dani remarcă câteva fete încălțate cu papuci cu blăniță. Spune că papucii arată ca niște șobolani și tot grupul râde.

Mergem spre Vf. Omul și traseul ne ia obișnuitele două ore și jumătate. Este plin de lume pestriță, cu mai mult sau mai puțin echipament, cu biciclete, câini și copii mici, fiecare cu planul sau drumul său. Deja copiii stau la un loc, formează un grup strâns și simt deja că au misiunea lor.

Le mai spun o dată că tura asta este despre echipă, despre grup, că va fi greu și că va trebui să ne ajutăm între noi. Nu știu dacă chiar mai era nevoie să o fac…

De la Omul, coborâm spre Bran, pe triunghi galben, spre Ciubotea. Lăsăm in dreapta Hornurile Mălăieștiului, trecem pe lângă Turnurile Țigănești și coborâm în Căldările Ciubotei. Aici nu mai este nimeni. Suntem singuri pe munte. Drumul este abrupt, iar genunchii ne dor. Este prima zi.

Coborâm mult și pare că nu se mai termină. Toată lumea este obosită.

Corina calcă strâmb și cade. Le mai vorbesc o dată despre siguranță, despre atenție și despre a face lucrurile pe rând, cu cap, fără grabă, dar drumul nu devine mai ușor. Coborârea abruptă, cu rucsacii grei, cu soarele care stă să apună, nu îmi susține sfaturile. Corina este bine, nu s-a lovit, așa că mergem mai departe și ajungem pe ultima geană de lumină la o cabană forestieră dezafectată și mai apoi la refugiul Salvamont de mai sus de satul Poarta.

Acolo nu este nimeni. Aș fi vrut să cer un sfat despre unde putem pune corturile ca să nu deranjăm. Nimeni. Totul este ferecat și s-a lăsat și noaptea. Auzisem zvonuri că s-ar fi desființat echipa Salvamont Bran dar parcă este mai dur să vezi efectele. Refugiul este închis și trist.

Campăm în curtea cabanei și dau drumul la primusuri. După un foarte scurt moment de haos, cei mici se organizează repede, își ridică corturile și vin cuminți la masă. Se vede că au experiență. Nimeni nu urlă, nimeni nu strigă, știu toți ce au de făcut și nu mai trebuie să le spunem noi.

Ne culcăm obosiți, cu mușchii gambelor încă pulsând în sacii de dormit.

Dumincă ne strângem corturile și ne continuăm drumul. Ajungem înapoi în civilizație, pentru scurt timp, după coborârea din Bucegi.

În Bran ne tragem într-un colț, feriți de coloana de turiști de toate națiile, amatori de Dracula și Casa Groazei. Ne căutăm un loc cât de cât ferit, lângă un supermarket de unde ne luăm provizii pentru zilele următoare.

Cu rucsacii grei acum, plecăm spre Măgura. Mergem o vreme pe drum, printre mașini, claxoane și pițipoance cu ”șobolani” în picioare. Nici eu nu înțeleg moda asta.

După câteva minute, vedem un indicator pe care scrie ”Măgura – 1 oră”. Ne bucurăm pentru că pare a fi o scurtătură față de cei 11km pe care știam că îi avem de parcurs. De fapt, nu este. Cel ce a pus acel indicator era ori foarte beat, ori fumat, ori era Superman. Facem cinci ore până în Măgura, după ce escaladăm vreo două dealuri abrupte și ne prinde ploaia.

De fapt, nu ne plouă ci dă peste noi o furtună în toată regula, cu grindină, ceață și apă care cade aproape orizontal. Cei mai mulți dintre copii sunt uzi, iar în picioare au peștișori. Poate data viitoare mă ascultă și își iau toți parazăpezi.. Oricum, la ce ploaie a fost, echipamentul trebuia să fie de top ca să reziste.

Ajungem seara la căbănuța pe care o am la Măgura. Este o casă aproape terminată dar încă nemobilată, așa că dușumelele de lemn vor fi perfecte pentru șleahta noastră de aventurieri. Copiii abia așteaptă să intre, să iasă din ploie, să ajungă într-un loc uscat și cald. Brusc, toată casa se umple de troace multicolore puse la uscat, iar noi ne strângem cu izoprenele în jurul șemineului.

Luni stăm, lenevim și spunem povești. Prognoza este rea așa că așteptăm să treacă ploile mocănești și ceața ce bântuie dealurile din jur. Creasta Pietrei Craiului nu se zărește. Este în spetele căciulii caracteristice de nori. Este bine că așa ni se mai refac și nouă picioarele care ieri arătau prea zbârcite de mers și apă.

Le fac copiilor grătar cu ce am cărat din Bran. Ne bucurăm toți să renunțăm la supe la plic încălzite la primus și să băgăm câte un mic cu pâine și muștar. Apoi, culegem mere din curte și le fac o plăcintă mare cu mere. Am luat chiar și frișcă…

Ne batem pe plăcintă, în fața șemineului, în timp ce focul trosnește molcom, iar apoi stăm toți la povești și râdem până nu mai putem. Îmi place tare mult de copii cum stau toți împreună, se simt bine și nu simt nevoia să facă tradiționalele bisericuțe.

În noaptea asta vor să doarmă toți la un loc, claie peste grămadă, în jurul șemineului. Nu mai vor să se ducă în camerele lor. Sunt doar copii!

Marți plecăm din nou la drum. Încuiem casa și plecăm spre Șaua Joaca, apoi spre Poiana Lespezi și de aici începem urcușul spre creasta Pietrei Craiului.

Este greu. Vremea este destul de bună, nu mai sunt semne de ploaie, dar urcarea este abruptă. Stau în față ca să nu pierdem semnele și copiii gâfâie cuminți în urma mea. Stau în monom (în șir indian), deși nimeni nu le-a impus asta, stau grupați și nimeni nu vorbește. Din când în când, câte unul din ei, după câte un prag, se întoarce la cel din spatele său și îi întinde mâna: ”Pot să te ajut?”

Dimineață, înainte să plecăm din Măgura, chiar și cei care la începutul turei păreau mai individualiști, după ce își terminaseră bagajul, stăteau în mijlocul cabanei și strigau: ”Eu mi-am terminat treaba! Are cineva nevoie să îl ajut?”. Sunt doar copii!

Ajungem în creastă și începem să mergem pe marginea prăpastiei ce se deschide spre vest. După câteva minute găsim coborârea și începem să descățărăm Piatra Craiului. Îi împart în trei echipe ca să trecem mai ușor de porțiunile dificile și ca să micșorez riscul de a da cineva la vale o piatră. Copiii sunt cuminți, înțeleg foarte repede ce trebuie să facă și toți, fără excepție, se întorc permanent la colegul de deasupra lor și îi indică unde să pună picioarele. Tot grupul vorbește încet, dă indicații scurte, nimeni nu țipă, nimeni nu zbiară, iar după porțiunile dificile bat palma.

Îi asist pe toți la singurul cablu montat pe traseu. În rest, nu este nevoie să le mai spun prea multe. Sunt doar copii!

Ajungem la ora 18.00, la Cabana Garofița Pietrei Craiului. Cred că asta este cabana mea prferată. Ne întâmpină Gelu, zâmbitor, cald și prietenos, ca de fiecare dată. Este puțin supărat că nu prea trece lumea pe la el și că nu mai merge lumea pe munte cum ar trebui. Lasă, Gelu, acum am venit noi! Îl întreb dacă ne lasă să punem primusul undeva să încălzim apă și îmi spune că a pus deja oala la foc, pe aragaz. Probabil ne auzise de pe drum…

Seara luăm chitara din cui și copiii cântă până târziu. La un moment dat îi trimit la somn pentru că știu ce îi așteaptă mâine. Comenteză puțin, dar se culcă bucuroși că au ocazia să doarmă pe o saltea. Sunt doar copii!

Miercuri este greu. Plecăm spre Iezer. Mergem mult pe niște drumuri forestiere și mă orientez greu.

Mi-a spus Gelu că semnele sunt vraiște pe partea asta, dar nu credeam că este chiar atât de rău. Navigăm printr-un labirint de drumuri ale exploatărilor forestiere, găsim semne foarte greu și fac pe Winnetou. Încerc să ajung la o stână (care știu că este în drumul nostru) așa că urmăresc urmele și căcărezele proaspete de oaie. Nici vremea nu este prea bună. Suntem în ceața și din când în când ne mai stropește ușor ploaia.

În sfârșit, ajungem în gol alpin, iese soarele, norii se sparg și urcăm prin iarba înaltă. Nema semn, caca potecă. Caca de oaie. Suntem pe drumul cel bun.

Pe măsură ce ne apropiem de Creasta Iezerului, intrăm din nou în nor. Din nou mă orientez foarte greu, doar cu harta și busola, după curbele de nivel. Trebuie să ținem creasta!

Când reușim să urcăm o creastă secundară, din nord ne izbește un vânt rece și puternic. Ne îmbrăcăm repede cu hainele de ploaie. Harta și busola ce îmi stau agățate de gât, acum flutură la orizontală. Simt cum încet îmi paralizează fața. Îmi trag buff-ul cât mai bine și continuăm să urcăm.

La un moment dat, simt că este prea mult, cobor grupul pe un versant sudic, la adăpost, și facem o pauză mai mare. Copiii mănâncă liniștiți, împart mâncarea și fac glume. Din când în când mai aud un ”Mai are cineva cârnat uscat? Da, uite aici!”. Sunt doar copii?

Mă asigur că nu îi ieste nimănui frig și continuăm drumul pe creastă, până pe Vf. Păpușa. Acolo avem semnal. Vedem că în zilele următoare se anunță furtuni cu descărcări electrice așa că hotărâm să nu ne prindă furtunile de mâine pe creastă.

Mai mergem puțin în lungul crestei și ne lăsăm în jos spre cabana Cuca. Deja este târziu și nu știm dacă avem timp să ajungem la cabană pe lumină. Încercăm.

Nu reușim. Este clar. Găsim un loc ferit, aproape de pădure unde ne înghesuim corturile. Astăzi nu mai trebuie să zic nimic. Doar ”Eu zic să stăm aici” și copiii se organizează singuri. Unii pun cortul, unii se ocupă de apă, unii de primusuri. În câteva minute stăm toți cu cu câte un ceai în mână și glumim la stele.

Ne culcăm în timp ce picioarele noastre încă mai merg în gând. Am urcat o diferență de divel de 1300 de metri în 11 ore. Am și coborât ceva dar aia nu am mai calculat. Sunt doar copii.

Joi ne trezim mai târziu. Simțim succesul. Este aproape.

După ce mâncăm, nu spun decât ”Haideți să strângem corturile și să mergem…”, iar tabăra este strânsă în câteva minute.

Sunt extrem de impresionat de cât de bine s-a legat grupul de copii, cât de atenți sunt unii la ceilalți și cât de bine lucrează împreună. Nimeni nu se ceartă, nimeni nu urlă că rucsacul lui este greu, că el nu cară cort, se bat pe echipamentul comun de parcă este o onoare să care pentru alții și, deja de câteva zile, își împart mâncarea deși nimeni nu le-a spus să o facă. Am un nod în gât.

Continuăm coborârea din Iezer, cântăm pe drum, spunem glume și ajungem repede la punctul terminus al aventurii noastre, lângă cabana Cuca. Ne luăm în brațe, ne bucurăm, montăm pentru ultima oară tabăra și lenevim restul zilei. Până să se întunece, copiii joacă ”Ascunselea” și ”Țară, țară, vrem ostași!”. Sunt doar copii.

Seara facem un foc mare și stăm la povești până târziu. Dezbatem aprins o problemă de etică despre clone. Sunt doar copii!

Următoarea zi urmează să ne ia un autocar și să mergem spre civilizație.

Nu știu cât de extraordinar este că o șleahtă de copii a reușit să parcurgă pe jos aproape 90 de kilometri, 3 munți și vreo 4000 de metri diferență de nivel în sus și-n jos pe ploaie, vânt și soare arzător. Cred că extraordinare sunt modul în care au ajuns să facă echipă, să fie uniți de greutățile pe care le înfruntau, maturitatea socială, spiritul de echipă, grija pentru colegii lor și atitudinea constructivă pe care au avut-o.

Cred că morala acestei ture nu este despre cifre, ci despre o anumită atitudine, disponibilitate și spirit de echipă care se formează (uneori, când are de unde) în fața greutăților și care este singura rețetă pentru succes.

Spuneam că muntele testează caractere. Acești copii au fost testați! Iar eu am fost impresionat până la lacrimi de ce am văzut. Nu sunt doar copii!

Cum stricăm un copil

Victor, plodul, a început să se târască și tot încearcă să se ridice în picioare. Iar noi ne încăpățânăm să-l stricăm.

Se târăște exact ca un soldat, decis, hotărât, rapid și țintește determinat cele mai interesante (a se citi periculoase) locuri din casă. Este decis să tragă și să mănânce  încărcătoarele, să-și vâre cel mai subțire deget în priză, să investigheze fiecare muchie colțuroasă și tăioasă din casă sau să se arunce în cap de pe canapea încercând să mănânce toate telecomenzile de pe măsuța de cafea. Este o perioadă foarte interesantă pentru că stăm permanent cu o mână pe copil. Iar mâna aia era utilă…

Se mai ridică și în picioare, se uită mândru în jur, apoi cade și dă cu capul de planetă. Și urlă. În țarc nu mai vrea, că nu este suficient de interesant.

Zilele trecute mă uitam la mine și la Ioana cum păzeam teroristul să nu se sinucidă zburând de pe canapea și m-am gândit că picăm în aceeași capcană pe care o remarc la foarte mulți din părinții implicați în proiectele noastre: Dacă îl vom ține de fiecare dată când se va arunca în cap, Victor nu va învăța niciodată că între canapea și măsuță este un gol în care poate cădea și la capătul căruia îl așteaptă niște durere. Va crede că poate zbura peste el, ajutat de noi.

Sigur, nu ne lasă inima să-l vedem cum se lovește. Urletul lui (deja customizat și de multe ori automat pentru a produce cele mai puternice efecte în noi) ne ridică părul pe ceafă și simțim imboldul puternic să fugim în apărarea lui. Mai mult, perspectiva unei răni sau a unei traume serioase îmi dă coșmaruri. Dar, dacă ne vom face din asta un obicei, sunt sigur că foarte greu și foarte târziu va deveni independent și responsabil. Așa că ne-am propus să facem un efort și, fără a pica în cealaltă extremă, să căutăm o cale de mijloc.

Acum mulți ani, la o serie de evenimente pe care le organizam atunci, a venit un băiețel de 8 ani care nu putea să mănânce singur, trebuia cineva să-i taie tot din farfurie și nu era în stare să se îmbrace. Micuțul era perfect sănătos din punct de vedere neuromotor, doar că trăia în aceeași casă numai cu mama, mătușa și bunica. Era suficient să spună cu jumătate de gură ”foame” și mâncarea apărea la el în gură. La fel făcea și cu ”frig”, ”cald”, ”sete” sau altele asemănătoare. De la acel băiețel am învățat atunci că dragostea poate să mutileze.

Asta vedem și la mulți din copiii ce vin în taberele și activitățile Academiei 1,61: Cu cât sunt mai cocoloșiți din dragostea părinților, cu atât sunt mai sensibili, mai moi, se integrează mai greu și (cel mai important) învață mai greu din propriile eșecuri.

Și cum ar putea să fie altfel? La 10 luni, de fiecare dată când cazi, te prinde mama. La doi ani, de fiecare dată când te supără ceva, rezolvă mama. La cinci ani, de fiecare dată când vrei ceva, îți dă mama. La școală, de fiecare dată când iei o notă proastă, mama ceartă vehement învățătoarea. La adolescență, oricând te supără ceva, mama dă vina pe altcineva și te ia în brațe. Și tu când înveți? La 20 de ani? Nu este cam târziu să înveți atunci despre asumare?

Sigur, există și cealaltă extremă, a părinților prea duri (sau a părinților inexistenți) și nu cred că este bună nici asta. Cred, însă, că este de datoria noastră să căutăm și să găsim o cale de mijloc.

Cred că ar trebui găsită o cale în care copilul își primește confortul emoțional, simte că părintele este lângă el, că nu este indiferent, că nu îl abandonează, dar este totodată nevoit el însuși să înfrunte greutatea unui anumit moment. Dacă adolescenta este furioasă pe un anumit eșec, este bine să fie mama acolo ca să-i arate empatie, dar totodată ar trebui să o ajute să-și înțeleagă (și accepte) greșelile și să evalueze corect situația pentru a nu o repeta. Dacă cel mic vine cu o notă proastă, cred că tragerea profesorului la răspundere este ultimul lucru care ar trebui făcut pentru că asta va transmite cel mai greșit mesaj posibil – lipsă de încredere, lipsă de de asumare, orientare către formă și mai puțin către fond etc. În final, dacă cel mic se dă cu posteriorul de țărână că el vrea pe loc un nou joc pe tabletă, cred că a spune ”NU” nu echivalează cu lovirea sau cu maltratarea copilului ci mai degrabă cu a impune și limite în plus față de celelalte momente când le arătăm dragostea pe care o simțim pentru ei.

Cu Victor am decis să-l susținem ușor, în timp ce alunecă în cap, în golul dintre canapea și măsuța de cafea. Așa nu se lovește prea tare și, până acum, s-a descurcat de fiecare dată să iasă de acolo…  

Eu nu îmi cer scuze!

”Eu nu îmi cer scuze!” îmi spune furioasă, plângând, adolescenta din fața mea.

”De ce? Ți-ai dat și tu seama că ai deranjat cu comportamentul tău pe foarte mulți din grup.”

”Asta e! Eu așa sunt, așa mă port! E problema lor!”

”Dar tu ai generat această problemă. Ție ți-ar plăcea să îți vorbească cineva așa cum le-ai vorbit tu lor?”

”Nu știu! Nu-mi pasă! Ei m-au făcut să mă port așa!”

Și astfel am ajuns să simt nevoia să structurez și să apreciez valoarea scuzelor. De ce ne este atât de greu să ne cerem scuze? De ce ne agățăm de multe ori de orice argument pentru a nu recunoaște că am greșit sau măcar a recunoaște că i-am deranjat cumva pe cei din jur? (Da, cred că cele două sunt diferite.)

Probabil Kahneman ar spune ceva despre gândirea rapidă care nu vrea să contabilizeze eșecul din acțiunile noastre și preferă să găsescă  orice alte explicații șablonate: este altul de vină, mingea a fost pătrată, iarba nu a fost tunsă, a plouat sau nu s-au aliniat planetele și mi-a strălucit Marte în ochiul stâng.

Carol Dweck probabil ar vorbi despre gândirea rigidă care este mai înclinată spre a lua decizii care să susțină stima de sine, orgoliul și  dorința de a obține confirmări dacât oportunitatea de a învăța din greșeli și din feedbackul (bun sau prost) primit de la ceilalți.

John Wooden, un legendar antrenor de baschet, spunea că ”devii un ratat abia atunci când începi să dai vina pe alții”. Și el tot la abilitatea de a învăța din propriile greșeli se referea, dar era ceva mai dur și direct în exprimare.

Fără a avea pretenția de a mă situa pe palierul celor de mai sus, eu am tendința să recomand o abordare logică: Cred că ar trebui să ne cerem scuze pentru modul în care îi deranjăm pe alții (de fiecare dată) și ar trebui să ne cerem scuze pentru acțiunile noastre doar dacă înțelegem că și de ce sunt ele greșite. Cele două sunt diferite și ar trebui să le tratăm diferit. Înțelegerea deranjului provocat celui din fața mea este una, iar evaluarea acțiunilor și comportamentului nostru este alta. Una ține de empatie și cealaltă de logică.

Un bărbat trece pe roșu. Vine o mașină, îl vede și îl claxonează. : Tiiiit, tiiiiiiiiit (adică ceva despre mame și morți). Pietonul ridică sfidător degetul din mijloc, șoferul oprește și mai aruncă cu niște carne macră spre pieton, pietonul trage un șut în portiera mașinii, șoferul îi trage un șut pietonului, unul scoate un cuțit și cineva moare. Asta se cheamă escaladarea conflictului. Pe de altă parte, dacă pietonul nu ar fi ridicat degetul din mijloc ci ar fi ridicat mâna în semn de scuze, șoferul nici nu ar fi oprit și nu s-ar fi întâmplat nimic. Furia sa ar fi dispărut ca prin magie.  Altfel, deși culpa pietonului este evidentă pentru toată lumea (chiar și pentru el însuși) el a simțit să retalieze la înjurătura claxonistică a șoferului și nici nu s-a gândit să-și ceară scuze pentru partea sa de vină. De unde și conflictul.

Este evident (și mult mai logic) să ne cerem scuze pentru partea noastră de vină și mai apoi să discutăm despre culpa celuilalt. De cele mai mult ori, asta va rezolva conflictul și va da un model de urmat. Totuși, din pacate, nu așa funcționează intuitiv mintea noastră, gândirea noastră rapidă, sau gândirea rigidă. (Depinde de paradigmă.)

Trainerilor pe care îi formăm la Academia 1,61 le recomandăm să-și ceară scuze cât mai des, oricând cred că este necesar, față de oricine. Cred că acesta este un semn de putere, de siguranță și de deschidere către cei din jur. Nu văd un semn de slăbiciune în cel ce poate sta vertical și admite evidența sau chiar probabilitatea că a greșit. Ba dimpotrivă.  Văd în cel ce ia în calcul posibilitatea de a se înșela un om analitic și cu o gândire flexibilă, constructivă și permeabilă la îmbunătățiri,  un om viu, puternic, cerebral, deschis către schimbare și perfecționare.

Astfel, întrucât nu cred că fac excepție de la cele de mai sus, îmi cer scuze față de cei pe care i-am deranjat. Nu a fost intenția mea directă să-i deranjez așa că îmi cer scuze. Dacă am avut dreptate sau am fost justificat în părerile mele, este altă discuție separată. Însă, până atunci, pot spune că îmi pare rău dacă am supărat pe cineva întrucât cu siguranță nu asta îmi era intenția.

Na! Nu doare! Cine mai vrea să-și ceră scuze?

Politică de supraviețuire

Nu, nu m-am apucat să scriu despre politică. Este doar un articol despre tabăra noastră de supraviețuire din acest an. Rezultatul din tabără a fost dezamăgitor din punct de vedere etic, dar am evidențiat prin jocul nostru un comportament social foarte interesant.

În fiecare an avem o astfel de tabără, mai dificilă, cu cortul (și fără), în sălbăticie, la câteva ore de mers de orice drum. În fiecare astfel de tabără, după ce am apucat să predăm toate informațiile de care participanții au nevoie, organizăm un joc asemănător unei aplicații de război în care adolescenții au ocazia să testeze ce au învățat și să supraviețuiască minim 24 de ore (sau 45 de ore în acest an) cu resurse minime și fără cort, participând la probe și fiind în continuare în competiție cu alte echipe.

În acest an, cadrul imaginar era despre Al Doilea Razboi Mondial. Au fost 8 echipe, fiecare reprezentând câte o țară, iar fiecare echipă avea câte un atu față de celelalte. Două aveau câte un om în plus, două aveau bani în plus, altele erau compuse numai din veterani, iar două aveau acces la mâncare în timpul jocului. Țările se luptau între ele pentru puncte de victorie care puteau fi câștigate la probe (faceți focul contra cronometru, fierbeți apa etc.), la întemeierea unei alianțe și la atacarea (și stingerea) focului din baza unei echipe adverse. Totodată, punctele de victorie se mai puteau cumpăra cu bani, la sfârșitul jocului.

Interesant a fost că niciuna dintre țările beligerante nu a jucat un joc agresiv, niciuna nu a plănuit stingerea focului unei țări inamice. Asta parțial din frica retalierii și, parțial, dorind să se concentreze pe supraviețuire. Ne-am bucurat să vedem că ordinea priorităților a fost una corectă și că nu au uitat de tehnicile de supraviețuire pentru a juca jocul. Dar nu asta a fost interesant.

Evident că s-au făcut alianțe. Asta ne așteptam și ne doream. Deși echipele au fost făcute pe prietenii, ele s-au aliat la început două câte două, în funcție de resursele pe care și le doreau. Din aceste patru alianțe create (dintre care unele absolut atipice pentru istoria războiului, cum ar fi Marea Brtianie aliată cu Germania), s-a evidențiat una – Japonia și Franța – alianță bazată primordial pe confortul emoțional al membrilor ei. La terminarea jocului, la debriefing, ei povesteau la foc cât de bine s-au simțit împreună, cât de mult confort le-a adus faptul că știau că nimeni din echipă nu urma să trădeze și cât de bucuroși au fost să vadă că oricând unul dintre ei era obosit și nu putea să facă un anumit lucru, se găsea întotdeauna cineva care să îl ajute și să îl protejeze. Japonia și Franța, practic, de la începutul jocului nu au mai fost două țări, două echipe, ci una singură, iar rezultatele nu au întârziat să apară: această alianță a dominat zdrobitor probele câștigând majoritatea punctelor de victorie din probe tocmai datorită unui moral puternic și a unei organizări foarte cerebrale și analitice.

Interesant a fost răspunsul celorlalte echipe: Ele s-au coalizat împotriva Japoniei și Franței și au format o alianță mare, de 19 persoane. În această alianță era haos deși, după prima noapte, s-au mutat în aceeași tabără și ar fi trebuit să se descurce mai ușor. Se țipa mult, nimeni nu voia să-și asume mai nimic și aștepta ca alții să facă treburile grele. Erau multe certuri, multe discuții și prea puțin consens. Interesul a scăzut pentru probele ce generau puncte de victorie, iar echipele care se simțeau mai slabe nici nu se mai chinuiau să se implice. Liderul echipei Americii –  o fată mai mare ca vârstă și mai vocală –   a reușit să-i organizeze prin tabără, dar a uitat de coechipierele sale, două fete care s-au bucurat să stea pasive și să nu se mai implice deloc în eforturile alianței și nici ale țării lor.

La final, înainte să se termine jocul, în alianța mare erau trei echipe care se puteau înfrunta pentru câștig și bineînțeles că se certau între ele. America nu era printre ele. Plănuiau să pună toți banii alianței la comun pentru a da cele mai multe șanse de câștig unei echipe din alianța lor. Astfel, întrucât nu au putut ajunge la un consens, au dat toți banii echipei Americii pe motiv că liderul american i-a ajutat cel mai mult în organizarea taberei. La fel au pus banii la comun și cei din alianța mică dar nu au putut contrabalansa resursele a 19 persoane. Japonia a pierdut la un singur punct de victorie diferență.

Și iată că, astfel, a fost desemnată câștigătoare America cu două fete pasive ce au stat tot jocul ”la remorcă” și un lider vocal, bun gospodar și organizator, dar neimplicat în strategia jocului și mediocru la probe.

Pentru noi, organizatorii, a urmat un debriefing tare greu de ținut. În orice program Academia 1,61 ne dorim să existe o morală, o lecție, ceva de învățat. Până la urmă, suntem un program educațional. Totuși, morala ”Așa e în viață: Câștigă ăia mulți, care țipă tare și nu neapărat cei mai competenți” ni s-a părut prea dură și cinică.

Așa că am folosit acest prilej să povestim mult despre ”ingroup/outgroup”: Evident că am respectat regulile jocului, am desemnat câștigătoare echipa Americii, și apoi am pus grupului următoarea întrebare: ”Acum, că jocul s-a terminat, dacă ar trebui să desemnați subiectiv o echipă care v-ați dori să câștige, care echipă ar fi aceea?”. Din 26 de participanți, majoritatea covârșitoare i-a nominalizat pe japonezi și francezi, doar câțiva au menționat Germania și nimeni pe americani.

”Și atunci, de ce câștigă America? ”

”Pentru că așa vrea mușchii noștri!!!” mi-a răspuns râzând nepăsător un băiat creț și la fel de neimplicat în echipa sa ca cele două mici americance.

”Ca să câștige cineva din alianța noastră!”, mi-a spus altcineva.

Și exact ăsta este mecanismul, le-am explicat. Suntem mult mai înclinați către a lua decizii bazate pe emoții și instinct de trib dacât bazate pe logică și simț etic. Așa este cablat creierul nostru pentru a ne ajuta să supraviețuim. Vom avea tendința de a fi de acord cu grupul din care facem parte doar din frica (inconștientă în acest caz) de a nu fi excluși din el. Totodată, suntem inerent părtinitori cu cei cu care ne simțim ca făcând parte din același grup.

Mai mult, apartenența la un grup, rasă, echipă, alianță, ne face instinctiv mult mai puțin empatici către membrii altor grupuri. Și astfel, inconștient, sunt mult mai înclinat să angajez un alb decât un negru sau un arab, îmi este și greu să le înțeleg valorile, suntem suspicioși cu cei de alte naționalități și, în wide-game, câștigă America doar ca sa nu câștige cineva din altă alianță.

În plus, deși alianța Japonia-Franța a funcționat excelent: s-au simțit bine împreună, au aplicat excelent tehnicile de foc, adăpost, supraviețuire și au dominat în probe, au făcut o gravă eroare: i-au ignorat pe cei mulți. Iar, indiferent dacă ne place sau nu, cei mulți nu trebuie ignorați căci ei ne vor decide viitorul.

  

Un filmuleț drăguț care vorbește cam despre același lucru:

Nevoia de a lovi

Sunt în stagiul de aikido din această vară și mă uit la doi copii cum se luptă pe saltea. Amândoi sunt încrâncenați și caută gâfâind o soluție să își fixeze adversarul.

În stagiile noastre, în plus față de antrenamentele specifice de aikido, avem și alte activități amuzante: lecții de karate ținute de instructori care au practicat acest sport în trecut, jocuri, dueluri cu săbii de burete, meciuri pe terenul de fotbal, activități la piscină, sau (în acest caz) lupte libere atent supravegheate.

Acum mă uit la un băiețel foarte competitiv, care (deși corect și cinstit de fel) se supără tare rău când pierde și la o fetiță cu ochii negri, inteligentă, mândră, bătăioasă și tare agitată. Se luptă și se tăvălesc pe saltea căutând să găsească o priză cu care să câștige meciul. Este 1-0 pentru băiețel, dar în acest al doilea meci, se pare că nu mai găsește o soluție de fixare. Au înțeles că nu au voie să lovească ci doar să fixeze, dar îmi dau seama că este acolo o mare înfruntare de orgolii chiar dacă au doar șapte ani și ceva.

Ultimul meci rămâne indecis, fără ca niciunul să reușească să îl facă pe adversar să bată, așa că îi opresc. Se ridică în picioare și fetița îi spune satisfăcută băiețelului:

”Ha! Nu ai reușit să mă faci să bat.”

”Ba am reușit mai devreme!” răspunde băiețelul cu vocea gâtuită de draci.

”Ba nu! Nu m-ai învins!” îi aruncă sfidător fetița.

”SENSEI! Nu am învins eu în primul meci?” mă întreabă cel mic cu ochii mari și fața vânătă de frustrare că fetița nu îi recunoaște victoria.

”Ba da” răspund eu. ”În primul meci tu ai câștigat…”

”Vezi?!! Am reușit să te pun jos! Tu nu ai reușit deloc să mă pui jos!” îi spune triumfător fetiței.

”Lasă că te pun eu jos acum! Na!” și fetița îl împinge brutal.

Băiețelul nu cade, stă bine pe picioare, dar acum este rândul meu să mă fac vânăt la față. Se lasă cu flotări, supărări și, cu această ocazie, îmi pun problema să explic nevoia (si dorința) de a lovi.

Eu fac o diferență foarte clară între violența controlată de pe saltea, o lovitură, împingere sau fixare  ca parte a unui antrenament și gestul de a lovi cu intenție, pentru a cauza rău cuiva, oricui, în afara antrenamentului. Totuși, până la acest incident, nu m-am simțit nevoit să exprim exact care este diferența dintre cele două situații.

De ce un pumn bine plasat în plexul adversarului într-un meci din ring este OK iar după terminarea înfruntării oponenții se duc să bea o bere împreună, iar același pumn plasat în plexul dobitocului care mă tot claxonează și mă înjură de două străzi va genera o excursie la spital și/sau la poliție. Care este, de fapt, diferența? De ce apreciez o atitudine asertivă și hotărâtă pe saltea, dar un gest violent mult mai mic ca intensitate, făcut ca răzbunare, mi se pare condamnabil și generator de multe flotări?

Cumva, tot întorcând problema pe toate părțile, îmi pare că ajung de fiecare dată la nevoia de identitate, la ”Cine sunt eu?” și la ”De ce (și dacă) îmi place de cine sunt eu?”. (Am mai scris despre asta aici, aplicabilă pe alt domeniu.)

Cred că mecanismul este de multe ori de genul: Cel din fața mea mă insultă, nu îmi recunoaște valoarea, deci îmi neagă identitatea, nu îmi recunoaște valoarea. Îmi spune că sunt ”un bou”, ”un prost”, că sunt slab. Deci sunt neimportant, sunt neglijabil, de evitat, de ignorat. Iar atunci îmi doresc să îi demonstrez că nu sunt de ignorat, că am putere, că ar trebui să țină cont de mine și de părerile mele, că ar trebui să fie atent la mine, că am o identitate pe care ar trebui să o recunoască. De aici este simplu, căci ce identitate este mai greu de negat sau ignorat decât cea a celui care îți storcește nasul de planetă în timp ce te calcă pe cap? Este cel mai de bază limbaj și mod de a explica cuiva că exiști și că ar trebui să țină cont de tine: o bâtă în cap.

Sigur, este animalic, grobian și necivilizat, dar acest mecanism cred că s-a transmis chiar de la omul cavernelor și a rămas adânc înscris în natura noastră. Și mai cred și că acest mecanism poate fi evitat printr-o înțelegere cât mai bună a problemei identității. Pentru că dacă știu cine sunt, care este ”valoarea” mea, la ce sunt bun și la ce nu, insulta nu mă va atinge, va fi ușor de ignorat și va trece pe lângă mine ca o frunză în vânt, transmițând doar un mesaj despre nesiguranța și neîncrederea în sine a celui ce o emite și câtuși de puțin despre cel căruia îi este destinată. Altfel spus, degeaba îmi spune cineva că sunt ”prost” pentru că știu deja ce IQ am și știu că se înșeală.

Așa am raționat eu, după înfruntarea celor doi copii, cu o înghețată în mână, ajungând chiar la concluzia că, atunci când spun ”a lovi”, se poate înțelege (și aplica pe) orice agresiune fizică, verbală, prin gesturi sau atitudine ce este generată de mecanismul de mai sus. Deci chiar și în politică 🙂   Acum, deși știu că procesul este unul predominant instinctiv și că este o parte necesară în dezvoltarea celor mici, mă tot întreb cum poate fi explicat mai clar pe înțelesul copiilor (și al multor adulți) astfel încât să putem să îl controlăm și nu să ne lăsăm noi controlați de el.

 

Photo credit

Tabletă, sex, Woogie și ”noua generație”

“In București, este o strada mai specială. Mașinile nu pot circula pe ea, este singura stradă din oraș la care s-a aplicat (sau ar fi trebuit să se aplice) formula lui Blondel, în anotimpul cald devine operă de artă, iar numele ei sună a instrument muzical.”

Acesta este unul dintre cele șapte indicii primite de copii (10-12 ani), în cadrul unui eveniment pe care noi l-am numit ”Puzzle Urban”. Era vorba de un fel de escape-room urban în care echipe de câte cinci copii (supravegheate de câte un instructor), trebuiau sa dezlege astfel de indicii și să găsească obiectivele din București folosindu-se de orice ajutor tehnologic (Google, Maps, Waze etc. dar fără să ceară ajutor altor persoane).

Înainte de a lansa programul, l-am testat pe adulți și mă temeam că va fi mult prea greu pentru cei mici. Adulții se prinseseră foarte greu, așa că am introdus multe indicii ajutătoare. La sfârșit, urma să  câștige echipa care parcursese traseul folosind cât mai puține indicii ajutătoare.

Nu mică mi-a fost uimirea când, la sosire, au ajuns aproape toate echipele de copii cu un scor perfect, fără niciun indiciu adițional. Cei mici au știut rapid și fără ezitare să caute în Google exact cuvintele cheie esențiale. Astfel, s-au prins imediat că Blondel a creat o formulă pentru calculul treptelor și contratreptelor la scări, că este o singură stradă în trepte în București (care mai este și pictată) și nu a mai rămas decât să meargă cât mai repede (ghidați de Google Maps) pe str. Xenofon. Aproape nu am avut suficiente premii.

Am avut impresia că am întrezărit o sclipire a viitorului, iar acesta nu este a celor dispuși să facă docili operații repetitive sau să memoreze pagini întregi de text pe care să le recite apoi fără greșeală, ci a celor ce știu să facă sinteză, a celor care știu să caute informația și înțeleg cum să o facă.

Înțelegând asta, am auzit ecoul vocii mamei mele care mă certa că mă uit prea mult la televizor și m-am gândit la eterna problemă a părinților cu dependența copiilor de ecranele telefoanelor, tabletelor și a calculatoarelor. Poate că sunt și părți bune în faptul că cei mici sunt atât de conectați la device-uri și atât de obișnuiți să interacționeze cu ele. Cred că această afinitate a celor mici pentru ecrane colorate și mișcătoare are și părți bune, ca și multe rele.

Sigur, știu de studiile care arată că în rândul copiilor care au fost expuși îndelung la televizor până la vârsta de trei ani, recurența  ADHD este mai mare cu până la 60%. Înțeleg (și încerc să urmez) recomandările pediatrilor și psihologilor reputați, ca Berry Brazleton, cum că ar trebui să nu fie expus copilul la ecrane până la vârsta de 3 ani, iar apoi numai câte 30 de minute pe zi până la vârsta de 6 ani, ulterior urmând să se poată crește la o oră. Dar mai cred și că ar trebui pregătit micuțul pentru conținutul disponibil. Iar asta este exclusiv responsabilitatea părintelui.

Nu cred că este suficient să impunem doar o perioadă de timp în care copilul are voie pe tabletă, cred că ar trebui să discutăm cu el și despre ce face cu ea și la ce se uită. Nu spun asta în sens de interzicere a anumitor domenii ci în sensul în care putem fi acolo să i le explicăm pentru că el oricum va ajunge să se intereseze despre ele, indiferent de ce îi vom interzice noi.

La polul opus al problemei, anul trecut am fost la o conferință a lui Meg Hickling cu titlul ”Ce le spunem copiilor și adolescenților  despre sex. A fost tare interesant și exact asta ne povestea Meg, că tot ajunge în contact cu copii care învață despre sex de pe net și nu de la părinți sau profesori, cum ar fi normal. Și astfel, tot aude opinii de genul: ”Când se naște, copilul iese prin fund” sau, mai drăguț: ”Fetelor le place când sunt legate și lovite la fund.” Și asta se va întâmpla de fiecare dată când vom lăsa copiii și adolescenții să acceseze conținut liber pe net sau TV, să învețe doar din Google, fără să le explicăm la ce se uită.

Sigur, uneori copiii pot afla unde este strada Xenofon, sau vor putea să facă un eseu genial la biologie, cu referințe foarte bine documentate, mult mai bun decât puteam să facem noi la vârsta lor, dar alteori vor afla despre tuneluri extraterestre pe sub Babele (și poate vor pleca să le caute), se vor teme de șerpilieni și arahnoizi masonici, sau poate doar vor învăța tehnici BDSM de pe paginile cu pornache. Sunt și părți bune, dar și multe rele. Ține de noi să-i învățăm să le distingă.

Ca o potriveală, zilele astea, în timp ce mă gândeam la cele de mai sus, niște prieteni frumoși lansează WOOGIE – extraterestrul prietenos care este un device deștept, cu inteligență artificială (pe bune), un mini-asistent pentru copii (fără ecran). Un fel de SIRI mai deșteaptă, pentru cei mici, care răspunde la orice întrebare într-un limbaj accesibil și, cel mai important, poate fi configurat de părinți cu privire la modul în care abordează diverse subiecte.

Astfel, mă gândesc că poate nu este bine nici să interzicem cu desăvârșire ecranele și tehnologia, cred că ar trebui să le acceptăm ca parte a dezvoltării celor mici, dar, în schimb, am putea să fim atenți la uneltele pe care le lăsăm la dispoziția copiilor (indiferent dacă este vorba de Google, Clash Royale, Minecraft sau WOOGIE) și la a fi lângă ei pentru a-i ghida și a-i îndruma prin muntele de informații la care au acum acces.

Page 1 of 12

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén