Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Author: Andrei Samoil (Page 1 of 11)

Nevoia de a lovi

Sunt în stagiul de aikido din această vară și mă uit la doi copii cum se luptă pe saltea. Amândoi sunt încrâncenați și caută gâfâind o soluție să își fixeze adversarul.

În stagiile noastre, în plus față de antrenamentele specifice de aikido, avem și alte activități amuzante: lecții de karate ținute de instructori care au practicat acest sport în trecut, jocuri, dueluri cu săbii de burete, meciuri pe terenul de fotbal, activități la piscină, sau (în acest caz) lupte libere atent supravegheate.

Acum mă uit la un băiețel foarte competitiv, care (deși corect și cinstit de fel) se supără tare rău când pierde și la o fetiță cu ochii negri, inteligentă, mândră, bătăioasă și tare agitată. Se luptă și se tăvălesc pe saltea căutând să găsească o priză cu care să câștige meciul. Este 1-0 pentru băiețel, dar în acest al doilea meci, se pare că nu mai găsește o soluție de fixare. Au înțeles că nu au voie să lovească ci doar să fixeze, dar îmi dau seama că este acolo o mare înfruntare de orgolii chiar dacă au doar șapte ani și ceva.

Ultimul meci rămâne indecis, fără ca niciunul să reușească să îl facă pe adversar să bată, așa că îi opresc. Se ridică în picioare și fetița îi spune satisfăcută băiețelului:

”Ha! Nu ai reușit să mă faci să bat.”

”Ba am reușit mai devreme!” răspunde băiețelul cu vocea gâtuită de draci.

”Ba nu! Nu m-ai învins!” îi aruncă sfidător fetița.

”SENSEI! Nu am învins eu în primul meci?” mă întreabă cel mic cu ochii mari și fața vânătă de frustrare că fetița nu îi recunoaște victoria.

”Ba da” răspund eu. ”În primul meci tu ai câștigat…”

”Vezi?!! Am reușit să te pun jos! Tu nu ai reușit deloc să mă pui jos!” îi spune triumfător fetiței.

”Lasă că te pun eu jos acum! Na!” și fetița îl împinge brutal.

Băiețelul nu cade, stă bine pe picioare, dar acum este rândul meu să mă fac vânăt la față. Se lasă cu flotări, supărări și, cu această ocazie, îmi pun problema să explic nevoia (si dorința) de a lovi.

Eu fac o diferență foarte clară între violența controlată de pe saltea, o lovitură, împingere sau fixare  ca parte a unui antrenament și gestul de a lovi cu intenție, pentru a cauza rău cuiva, oricui, în afara antrenamentului. Totuși, până la acest incident, nu m-am simțit nevoit să exprim exact care este diferența dintre cele două situații.

De ce un pumn bine plasat în plexul adversarului într-un meci din ring este OK iar după terminarea înfruntării oponenții se duc să bea o bere împreună, iar același pumn plasat în plexul dobitocului care mă tot claxonează și mă înjură de două străzi va genera o excursie la spital și/sau la poliție. Care este, de fapt, diferența? De ce apreciez o atitudine asertivă și hotărâtă pe saltea, dar un gest violent mult mai mic ca intensitate, făcut ca răzbunare, mi se pare condamnabil și generator de multe flotări?

Cumva, tot întorcând problema pe toate părțile, îmi pare că ajung de fiecare dată la nevoia de identitate, la ”Cine sunt eu?” și la ”De ce (și dacă) îmi place de cine sunt eu?”. (Am mai scris despre asta aici, aplicabilă pe alt domeniu.)

Cred că mecanismul este de multe ori de genul: Cel din fața mea mă insultă, nu îmi recunoaște valoarea, deci îmi neagă identitatea, nu îmi recunoaște valoarea. Îmi spune că sunt ”un bou”, ”un prost”, că sunt slab. Deci sunt neimportant, sunt neglijabil, de evitat, de ignorat. Iar atunci îmi doresc să îi demonstrez că nu sunt de ignorat, că am putere, că ar trebui să țină cont de mine și de părerile mele, că ar trebui să fie atent la mine, că am o identitate pe care ar trebui să o recunoască. De aici este simplu, căci ce identitate este mai greu de negat sau ignorat decât cea a celui care îți storcește nasul de planetă în timp ce te calcă pe cap? Este cel mai de bază limbaj și mod de a explica cuiva că exiști și că ar trebui să țină cont de tine: o bâtă în cap.

Sigur, este animalic, grobian și necivilizat, dar acest mecanism cred că s-a transmis chiar de la omul cavernelor și a rămas adânc înscris în natura noastră. Și mai cred și că acest mecanism poate fi evitat printr-o înțelegere cât mai bună a problemei identității. Pentru că dacă știu cine sunt, care este ”valoarea” mea, la ce sunt bun și la ce nu, insulta nu mă va atinge, va fi ușor de ignorat și va trece pe lângă mine ca o frunză în vânt, transmițând doar un mesaj despre nesiguranța și neîncrederea în sine a celui ce o emite și câtuși de puțin despre cel căruia îi este destinată. Altfel spus, degeaba îmi spune cineva că sunt ”prost” pentru că știu deja ce IQ am și știu că se înșeală.

Așa am raționat eu, după înfruntarea celor doi copii, cu o înghețată în mână, ajungând chiar la concluzia că, atunci când spun ”a lovi”, se poate înțelege (și aplica pe) orice agresiune fizică, verbală, prin gesturi sau atitudine ce este generată de mecanismul de mai sus. Deci chiar și în politică 🙂   Acum, deși știu că procesul este unul predominant instinctiv și că este o parte necesară în dezvoltarea celor mici, mă tot întreb cum poate fi explicat mai clar pe înțelesul copiilor (și al multor adulți) astfel încât să putem să îl controlăm și nu să ne lăsăm noi controlați de el.

 

Photo credit

Tabletă, sex, Woogie și ”noua generație”

“In București, este o strada mai specială. Mașinile nu pot circula pe ea, este singura stradă din oraș la care s-a aplicat (sau ar fi trebuit să se aplice) formula lui Blondel, în anotimpul cald devine operă de artă, iar numele ei sună a instrument muzical.”

Acesta este unul dintre cele șapte indicii primite de copii (10-12 ani), în cadrul unui eveniment pe care noi l-am numit ”Puzzle Urban”. Era vorba de un fel de escape-room urban în care echipe de câte cinci copii (supravegheate de câte un instructor), trebuiau sa dezlege astfel de indicii și să găsească obiectivele din București folosindu-se de orice ajutor tehnologic (Google, Maps, Waze etc. dar fără să ceară ajutor altor persoane).

Înainte de a lansa programul, l-am testat pe adulți și mă temeam că va fi mult prea greu pentru cei mici. Adulții se prinseseră foarte greu, așa că am introdus multe indicii ajutătoare. La sfârșit, urma să  câștige echipa care parcursese traseul folosind cât mai puține indicii ajutătoare.

Nu mică mi-a fost uimirea când, la sosire, au ajuns aproape toate echipele de copii cu un scor perfect, fără niciun indiciu adițional. Cei mici au știut rapid și fără ezitare să caute în Google exact cuvintele cheie esențiale. Astfel, s-au prins imediat că Blondel a creat o formulă pentru calculul treptelor și contratreptelor la scări, că este o singură stradă în trepte în București (care mai este și pictată) și nu a mai rămas decât să meargă cât mai repede (ghidați de Google Maps) pe str. Xenofon. Aproape nu am avut suficiente premii.

Am avut impresia că am întrezărit o sclipire a viitorului, iar acesta nu este a celor dispuși să facă docili operații repetitive sau să memoreze pagini întregi de text pe care să le recite apoi fără greșeală, ci a celor ce știu să facă sinteză, a celor care știu să caute informația și înțeleg cum să o facă.

Înțelegând asta, am auzit ecoul vocii mamei mele care mă certa că mă uit prea mult la televizor și m-am gândit la eterna problemă a părinților cu dependența copiilor de ecranele telefoanelor, tabletelor și a calculatoarelor. Poate că sunt și părți bune în faptul că cei mici sunt atât de conectați la device-uri și atât de obișnuiți să interacționeze cu ele. Cred că această afinitate a celor mici pentru ecrane colorate și mișcătoare are și părți bune, ca și multe rele.

Sigur, știu de studiile care arată că în rândul copiilor care au fost expuși îndelung la televizor până la vârsta de trei ani, recurența  ADHD este mai mare cu până la 60%. Înțeleg (și încerc să urmez) recomandările pediatrilor și psihologilor reputați, ca Berry Brazleton, cum că ar trebui să nu fie expus copilul la ecrane până la vârsta de 3 ani, iar apoi numai câte 30 de minute pe zi până la vârsta de 6 ani, ulterior urmând să se poată crește la o oră. Dar mai cred și că ar trebui pregătit micuțul pentru conținutul disponibil. Iar asta este exclusiv responsabilitatea părintelui.

Nu cred că este suficient să impunem doar o perioadă de timp în care copilul are voie pe tabletă, cred că ar trebui să discutăm cu el și despre ce face cu ea și la ce se uită. Nu spun asta în sens de interzicere a anumitor domenii ci în sensul în care putem fi acolo să i le explicăm pentru că el oricum va ajunge să se intereseze despre ele, indiferent de ce îi vom interzice noi.

La polul opus al problemei, anul trecut am fost la o conferință a lui Meg Hickling cu titlul ”Ce le spunem copiilor și adolescenților  despre sex. A fost tare interesant și exact asta ne povestea Meg, că tot ajunge în contact cu copii care învață despre sex de pe net și nu de la părinți sau profesori, cum ar fi normal. Și astfel, tot aude opinii de genul: ”Când se naște, copilul iese prin fund” sau, mai drăguț: ”Fetelor le place când sunt legate și lovite la fund.” Și asta se va întâmpla de fiecare dată când vom lăsa copiii și adolescenții să acceseze conținut liber pe net sau TV, să învețe doar din Google, fără să le explicăm la ce se uită.

Sigur, uneori copiii pot afla unde este strada Xenofon, sau vor putea să facă un eseu genial la biologie, cu referințe foarte bine documentate, mult mai bun decât puteam să facem noi la vârsta lor, dar alteori vor afla despre tuneluri extraterestre pe sub Babele (și poate vor pleca să le caute), se vor teme de șerpilieni și arahnoizi masonici, sau poate doar vor învăța tehnici BDSM de pe paginile cu pornache. Sunt și părți bune, dar și multe rele. Ține de noi să-i învățăm să le distingă.

Ca o potriveală, zilele astea, în timp ce mă gândeam la cele de mai sus, niște prieteni frumoși lansează WOOGIE – extraterestrul prietenos care este un device deștept, cu inteligență artificială (pe bune), un mini-asistent pentru copii (fără ecran). Un fel de SIRI mai deșteaptă, pentru cei mici, care răspunde la orice întrebare într-un limbaj accesibil și, cel mai important, poate fi configurat de părinți cu privire la modul în care abordează diverse subiecte.

Astfel, mă gândesc că poate nu este bine nici să interzicem cu desăvârșire ecranele și tehnologia, cred că ar trebui să le acceptăm ca parte a dezvoltării celor mici, dar, în schimb, am putea să fim atenți la uneltele pe care le lăsăm la dispoziția copiilor (indiferent dacă este vorba de Google, Clash Royale, Minecraft sau WOOGIE) și la a fi lângă ei pentru a-i ghida și a-i îndruma prin muntele de informații la care au acum acces.

Tragedia din Retezat. Dragilor, sunteți ipocriți!

Doi copii au murit într-o tragedie regretabilă și toată lumea a început să își dea cu părerea.

Probabil este nevoia națională a gloatei pentru pâine și circ, iar avalanșa unui sfârșit atipic de aprilie a dat subiecte de comentat celor amatori de sânge vărsat în arenă: ”Cine a fost de vină?”, ”Pe cine tragem la răspundere?”, ”Au făcut prost! Trebuia să fi făcut altfel!”, ”Trebuia să fi fost echipați altfel”, ”Gladiatorul trebuia să fi mușcat leul de gât, nu să se lase sfâșiat atât de ușor!” și, cea mai tare, ”Trebuia ca părinții să-și fi crescut copiii altfel!”. Parcă uităm de tragedie și ne concentrăm mai tare pe a găsi și a arăta vinovați.

Părera mea este că majoritatea comentatorilor postaci, a mamelor isterico-blogosferice și a știriștilor de senzație este extrem de ipocrită. Bănuiam deja asta, dar parcă s-a trecut aici o limită.

Am calificările necesare pentru a avea o părere despre accident și despre cele întâmplate pe munte, dar mă voi abține. Voi face asta dintr-un motiv foarte simplu: nu am fost acolo. În schimb, am o părere despre cei ce habar nu au care este diferența dintre un piton și un pinion, sau nu au văzut în viața lor un piolet și cred că este târnăcop, dar scriu articole în presă și pe bloguri pe acest subiect: Dragilor, sunteți ipocriți. Și proști.

Era un proverb care arăta că logoreea este invers proporțională cu inteligența. La fel și apetența noastră pentru opinii în domenii despre care cunoaștem prea puțin, cred că arată ceva.

Înțeleg nevoia unora pentru senzațional, pentru emoție, sânge și lacrimi, pentru a găsi un țap ispășitor pe care să îl condamni și să îl urăști din toată inima, ba chiar să îl faci vinovat pentru tot răul din lume. Dar, de la această nevoie, până la a acuza părinții loviți de tragedie, până la ”copil-trofeu” și alte aberații, este cale lungă.

Și acum, să îmi explic opinia. Conform DEX, ipocrit însemnă asta:

IPOCRÍT, -Ă, ipocriți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care se arată altfel de cum este; (om) prefăcut, fățarnic. 2. Adj. (Despre manifestări ale oamenilor, fizionomie etc.) Care trădează, arată ipocrizie. – Din fr. hypocrite.

Deci, nu vă place că Ovidiu le-a încurajat, împins, antrenat pe Coco și pe Geta să facă performanță în alpinism, să cațere munți înalți și periculoși. Spuneți că a fost iresponsabil, că s-a lăsat mânat de orgoliu și le-a transformat pe fete în ”copii-trofeu”, că le-a furat copilăria.

Dar de Nadia Comăneci vă place? De Hagi? De Szabo? De Halep? De orice gimnast sau sportiv român care aduce acasă medalii olimpice vă place? Sigur că vă place! Măcar pentru scurtă perioadă, cât are rezultate. Vă mândriți cu ei. Dar vă inflamați când vă gândiți la ce copilărie au avut sau ce sacrificii au făcut? Nu, nu vă gândiți, că doare. Vă place când turcu, aflând că sunteți din România, vă spune zâmbind: ”Haaaaaagi!”. Vă simțiți flatați că știe ceva despre ”valorile țării”, că aceste valori au ajuns atât de departe. De parcă asta vă face mai buni. Dar nu vă închipuți ce este în spatele acestor valori.

De cele mai multe ori, în spatele lor sunt niște oameni ca Ovidiu. Performanța, astăzi, vine cu astfel de sacrificii. Unul din primele lucruri pe care ni l-au spus la Școala de Antrenori a fost că avem o responsabilitate foarte mare dacă vrem să facem performanță cu sportivii noștri. Asta pentru că ei vin la noi copii și își sacrifică toată copilăria și uneori viața pe altarul disciplinei pe care și-o aleg. Și da, este o alegere pe care o fac ei, părinții lor și toți cei ce îi susțin. Este o alegere grea, pe care uneori o iau alții pentru ei, dar ”așa-i în sport”. Asta înseamnă astăzi performanță.

Tot la Școala de Antrenori am avut doi colegi frați care făcuseră canotaj de performanță. Ei povesteau că în fiecare zi erau nevoiți să înghită câte un pahar de pastile, iar înainte de competiție câte două pahare fiecare. Nimic ilegal, toate permise, suplimente și alte bălării care la acel moment nu se regăseau pe lista substanțelor interzise. Păi asta este copilărie? Unde este parentingul modern? Unde sunt antivaxerii isterici?

Astfel, dacă ne plac rezultatele sportive, ar trebui să acceptăm și drumul care conduce la ele, precum și riscurile aferente. Altfel, suntem doar ipocriți. Dacă mai și trâmbițăm sus și tare cât de ipocriți suntem, atunci suntem chiar fuduli. Și mai era un alt proverb cu prostul fudul. Când vrei să faci performanță în orice domeniu, performanța vine cu sacrificii, cu costuri și cu riscuri. Mai ales în domeniul sportiv.

Mai cred și că a greși este omenește, oricât ne-am dori noi să nu o facem, dar cred că, înainte să judecăm pe cineva, ar trebui să fim siguri că am fost și noi în locul lui sau măcar într-o situație similară. Cred că prea puțini pot spune asta despre Ovidiu și despre fetele lui. Altfel, cred că ar trebui să trăim fiecare cu greșelile noastre și mai puțin atenți la greșelile altora.

Geta, Erik, drum bun!

.

.

OBS: Vor fi publicate doar comentariile argumentate și cu un limbaj decent.

”Eu nu am scoala!”

”Eu nu am scoala!” Și, cu această atitudine, nici nu o să ai!

Acum mai mult timp, am luat parte la organizarea unui eveniment de orientare prin pădure, cu copii instituționalizați. Ca parte a evenimentului, grupuri mixte de copii și adulți voluntari erau învățate să folosească harta și busola pentru a parcurge un traseu în pădure. Se urmărea ca adulții să colaboreze cu copiii, să îi ajute să învețe, să creeze relații și să împărtășească o experiență nouă pentru toți. Teoretic, nici adulții și nici copiii nu știau să se orienteze în pădure și urmau să învețe împreună.

Asta era ideea programului: adulții să interacționeze cu copiii, iar cei mici să simtă apropierea și disponibilitatea altor adulți decât cei cu care erau obișnuiți din centre.

Am făcut echipele, am trimis instructorii supraveghetori pe traseu și am început să facem briefingul. Am ajuns la o echipă care avea doi copii mici, vreo trei adolescenți și o doamnă dezorientată. Am scos harta și busola și am început să explic în timp ce colega mea se asigura că toată lumea are hărți și busole. Când ajung la ea, doamna  spune zâmbind, ”Eu nu am școală, nu știu să citesc.” O asigur cât de cald și empatic pot că nu este nicio problemă, că este foarte simplu și că nu trebuie să știe să citească ca să se poată orienta cu harta.

Explic tehnica de orientare, dau câteva exemple, toți copiii prind repede, chiar și cei mici, dar văd că doamna nu este deloc atentă sau interesată ci se uită aiurea, așa că decid să însoțesc echipa ca să mă asigur că se descurcă pe traseu. Până la urmă, ideea de a avea și un adult în echipă este ca să ne asigurăm că nu se pierde nimeni și că nu ajungem noi să alergăm după echipe prin pădure.

La început copiii merg bine, se descurcă, dar la al treilea punct o cotesc aiurea. Doamna nu spune nimic, doar merge dupa ei așa că opresc grupul și îi pun să verifice. Haos. Întreb încotro să mergem și văd multe mâini, fiecare îndreptată către altă direcție. Îmi amintesc de The Pointed Man din ”The Point!” (Oblio) și cum spunea el prețios că ”A point in every direction is the same as no point at all”. Așa că decid să mai explic o dată.

Nu îmi doresc să fiu directiv sau să o fac pe doamnă să se simtă prost așa că îi invit pe toți să vină lângă mine și să mai fie atenți o dată. Doamna îmi spune, insă, că ”Eu nu am școală, eu nu știu cu astea!” și o văd că din nou nu baga în seamă ce explic copiilor. O las în pace.

A doua oară, copiii au înțeles definitiv și nu se mai încurcă până la sfârșitul traseului de zece puncte, iar eu nu mai încerc să conving femeia să mai înțeleagă de ce o luăm la stânga și nu la dreapta. În schimb, cu acea ocazie am înțeles eu ceva:

Dacă, de fiecare dată când suntem puși în situația de a ne lovi de o limitare a noastră, ne vom găsi o scuză și o explicație în cauza apariției acestei limitări, este foarte probabil să nu găsim niciodată energia de a o depăși.

Altfel spus, dacă de fiecare dată când vom ajunge să ne certăm cu cei din jur, ne vom spune ridicând din umeri ”Ei, așa sunt eu, mai irascibil, nu am ce să fac!”, nu vom găsi motivația de a ne strădui să devenim mai diplomați.

Dacă, ne vom mulțumi să spunem ”Da, eu nu pot să fac sport, nu am talent la sporturi, am două picioare stângi!”, probabil ne vor crește numai alte picioare, tot stângi și nu ne vom apuca niciodată de exerciții fizice.

Cel ce spune, ”Mie mi-e frică de înălțime, eu nu pot merge la cățărare”, nu va cățăra niciodată, deși, în mod paradoxal, una nu are nicio legătură cu alta.

Mi se pare foarte interesant acest mecanism prin care, dacă enunțăm cauzele unei carențe, ea devine brusc justificată și tragem automat concluzia că nu are sens să încercăm să o schimbăm sau să lucrăm la ea. De parcă ar fi o fatalitate. Este ca și cum, dacă mi-aș strâmba janta într-o groapă, ar fi normal să merg cu roata dezumflată, fără să mă opresc la vulcanizare, că doar a fost strâmbată janta de către groapă. Deci este justificat!

Sigur, cred că este util să înțelegem cauzalitatea particularităților și, în special, a limitărilor noastre, dar mai cred că nu ar trebui să ne oprim aici ci ar trebui, cu această înțelegere, să ne facem un plan de bătaie și să luptăm cu ele. Ar trebui să ne forțăm să facem sport, să, fim diplomați, să cățărăm și să încercăm să învățăm să ne orientăm cu harta.

De curând mi-am (mai) descoperit o frică: frica de înălțime. Am descoperit-o sărind cu parașuta. Încă nu am scăpat de ea. Este acolo, o simt de fiecare dată când sunt în ușa avionului și de fiecare dată când cațăr cap de coardă. Este acolo, durează două secunde, îi dau doi pumni în gură și îmi fac treaba mai departe. Altfel, o să ajungă frica să îmi spună că nu pot să cațăr sau să sar din avion…

Inorogul

Afară este vânt, lapoviță și tot grupul stă lipit de soba cabanei ce păstrează căldura lemnelor ce au ars noaptea trecută. Stăm toți zâmbind și vorbim despre munte, etică, despre grup, despre oameni de echipă, iar căldura ce simt că vine de la participanții adolescenți este infinit mai puternică decât cea a focului din sobă. Aici am găsit un inorog.

Un inorog (în engleză ”unicorn”) este un animal mitologic, rar, ce arată ca un cal, alb, are un corn în frunte (ca un pește-spadă) și uneori are puteri magice. Cei mai mulți spun că este imaginar, că nu există, alții spun că ar exista, dar se ascunde bine. Eu am întâlnit unul.

La Academia 1,61, în unele tabere, dăm și premii, în funcție de profilul activității. Nu sunt cine știe ce premii, sunt mai mult simbolice, pentru a recompensa și a confirma o atitudine, un efort sau un rezultat muncit. Oricum ar fi ele, ne tot preocupăm să găsim premii și obiecte haioase, utile și dezirabile de participanți. Așa am ajuns sa facem buff-uri personalizate (sau, mai corect denumite, gulere tubulare) care pot fi folosite într-un milion de moduri, au zeci de întrebuințări utile și, cel mai important, sunt unice. Doar la noi se găsesc acele modele.

Așa că, fără să ne dorim inițial acest rezultat, buff-ul Academia 1,61 a devenit foarte rapid o confirmare a experienței și a reușitelor în programele noastre. Și toți participanții își doresc unul. Mai ales că acea eșarfă se câștigă, nu se primește sau se cumpără.

Divi nu făcea excepție. Un băiat tăcut, timid, muncitor și hotărât, Divi a tot venit în taberele noastre, dar nu a reușit să câștige niciun buff. Nu i s-a legat, deși de fiecare dată a fost aproape. Dar își dorea unul. Și-l dorea tare, dar, cum spunea el, ”nu să-l primească ci să-l câștige.”

Asta până la drumeția noastră prin zăpadă. Aici, cadrul imaginar a fost despre o ceată veselă de pitici ce (la fel ca în Hobbitul lui Tolkien) se avântă să găsească ”Inima muntelui” ascunsă în minele din Moria, pe versanții abruptului Erebor (care era de fapt masivul Piatra Craiului). Am fost găzduți la Cabana Garofița Pietrei Craiului de doi ”gnomi” (Gelu și Mihai) neașteptat de calzi, drăguți și primitori, așa cum erau odată cabanierii de munte și ne-am bucurat de cabana curată, organizată și foarte călduroasă din toate punctele de vedere.

În această tabără, participanții nu au avut un concurs propriu-zis. Ceata de hobbiti trebuia să găsească împreună Inima Muntelui (nestemata Arkenstone) – o stalagmită de gheață ce se formează iarna la intrarea în peșteri – și să o aducă gnomilor. Atât.

Numai că, aici am întins o capcană. Le-am spus participanților că va obține comoara (premiul) numai cel ce posedă piatra. Și doar el. Nimeni alticineva. Voiam să vedem dacă toate poveștile noastre despre grup, despre echipă, despre altruism pe munte și despre grijă pentru colegii de drumeție au avut vreun efect sau pălesc în fața unor premii.

Nu mică ne-a fost bucuria să vedem că cei mici nu au picat în capcana noastră ci, încă de la început, s-au organizat și au riscat convenind să împartă comoara egal între toți cei din cetă. Au riscat pentru că nu știau dacă poate fi împărțită comoara, dar și-au asumat acest risc și au păstrat convenția până la sfârșit. Nu s-au întrecut pe traseu spre peșteră, nu s-au alergat nici la coborâre, nu și-au furat ”nestemata”, au avut încredere unii în alții. Dar nu atunci am găsit inorogul.

La sfârșit, când grupul a primit ”comoara” (o pungă plină cu tricouri, buff-uri și alte obiecte care să ajungă la toată lumea), așa cum au convenit, au împărțit-o în mod egal. Dar după câteva minute, și-au dat seama că Divi nu luase nimic. Văzând că nu sunt suficiente buff-uri pentru toată lumea, Divi, deși își dorea cu ardoare unul, nu a vrut să emită pretenții asupra unuia și, mai mult, și-a donat obiectele ce îi reveneau lui în favoarea altora care ”se bucurau mai mult la ele”.

Văzând asta, mai mulți din grup s-au oferit să facă schimb sau să îi dea buff-urile lor, dar Divi era ferm pe poziție și le tot spunea că ei se bucură mai tare de ele și că el este OK.

Doar că eu știam mai bine. Îmi aminteam tabăra de spraviețuire de anul trecut când Divi îmi povestea că venise decis să câștige un buff și că ăsta era singurul său regret legat de experiența din tabără.

Așa că, de lângă soba ce se răcea încet, în podul cald al cabanei, am povestit grupului de pitici despre cât de prețios este acest gen de sacrificiu și, mai ales, mentalitatea ce stă la baza acestei atitudini. Le-am spus că alături de oameni care gândesc așa mi-aș dori eu să merg la munte (sau oriunde în lumea asta), alături de oameni în care pot să am încredere și care înțeleg ce înseamnă să ai grijă de grupul și de coechipierii tăi. Le-am spus că acesta este genul de om care se va opri să își ajute colegii chiar când lui îi este greu, care nu va abandona pe nimeni și pe care poți să te bazezi că te va ajuta dacă i-o vei cere. Și i-am dat buff-ul meu.

A comentat puțin, am insistat, mi-am cerut scuze că este scămoșat și folosit, i-am spus că îl mertă cu prisosință și l-a luat. A spus un ”Mulțumesc, Andrei!” apăsat, dar în care am citit mai mult decât cuvinte și l-a înfășurat în jurul mâinii. La fel de bine putea să și-l înfășoare pe cornul din frunte.

Arhitectură sau educație, oul sau găina

Când m-am hotărât să las în urmă arhitectura pentru domeniul educațional, mulți s-au mirat sau chiar mi-au reproșat că arunc la gunoi ani de studiu, pregatiri și stagiaturi (așa, cam 11) pentru ca să o iau de la capăt. Le-am dat ca argument povestea lui Le Corbusier și le-am zis că educația este mai importantă și este esențial ca arhitectura să se potrivească educației celor pentru care se proiectează.

Le Corbusier a fost un arhitect reputat și foarte titrat în anii `50, un important fondator al arhitecturii moderne, care era renumit pentru proiectele sale avangardiste, cu linii frumoase, simple, coerente și planuri eficiente, gândite pentru a fi potrivite tuturor nevoilor ”omului modern”. Deși sunt multe de învățat din cele create și proiectate de Le Corbusier, m-au inspirat în decizia mea două relative erori ale proiectelor sale.

În 1927, Le Corbusier a proiectat o serie de apartamente tip duplex, in Marsilia. A proiectat inclusiv mobilierul, a ales covoarele și le-a dat viitorilor locatari să aleagă culorile amenajarilor interioare. Aveau o singură opțiune: ca el, sau ca el. Oricum, apartamentele erau frumoase, cu supantă și două băi. Totusi, nu au fost primite cu bucurie, iar locatarii nu le-au luat ca un reper al arhitecturii moderniste (așa cum au ajuns ulterior să fie prezentate în școli). Locatarii voiau covoarele lor cu ”răpirea din serai”, iar în a doua baie a apartamentului țineau murăturile și teascul de vin. Pe principiul că poți să scoți țăranul de la țară, dar nu poți scoate țara din țăran doar punându-l într-un apartament modern.

Un alt exemplu pe aceeași linie, a fost orașul Chandigarh din India, în proiectarea căruia Le Corbusier a avut un cuvânt greu de spus începând cu 1953. Și a făcut el un oraș-grădină, modern, aerisit, mare, cu bulevarde largi, ca Champs-Elysees, cu spații verzi și clădiri suple, frumoase, cu linii drepte și curate. Și nu s-a mutat nimeni. Inițial, orașul a fost primit foarte prost. Indienii nu aveau nevoie de bulevarde cu șase benzi. Ei se deplasau predominant cu bicicleta. Indienii nu apreciau clădirile mari, cu suprafețe curate, drepte. Ei voiau acareturi, firlifanțuri, decorațiuni încărcate. Indienii nu aveau nevoie de parcuri între clădiri. Ei aveau nevoie să ajungă repede de la o clădire la alta. Așa că au angajat alți arhitecți care să ”indigenizeze” curățenia și aeriseala orașului modernist. Iar parcurile lui Le Corbusier s-au umplut de cocioabe și acareturi indiene.

De aici nu trebuie înțeles că este ceva rău cu țăranul (francez, român sau de orice altă nație) sau cu arhitectura vernaculară urbană indiană (dacă se poate numi așa). Problema este cu disonanța dintre arhitectură și educația beneficiarului. Cele două ar trebui să se poată întâlni pe un teren de mijloc. Arhitectul ar trebui să înțeleagă nevoile și cultura beneficiarului și să-și adapteze proiectul  aducându-l mai aproape de acestea, iar beneficiarul ar trebui să fie deschis și atent la sugestiile arhitectului prin care își poate îmbunătăți viața atât din punct de vedere practic cât și estetic. Problema este când beneficiarul îmi cere baluștri la casa lui din Dămăroaia, când soția beneficiarului impune balustradă de fier forjat cu floricele la scara interioară din locuința sa într-un curat stil post-modernist, sau când gherțoiul mă pune să îi demolez baia din apartamentul de două camere din blocul comunist de la Piața Muncii ca să îi încapă cada cu hidromasaj, marca Jacuzzi, pe care a dat 5500 de euro. La fel de mare este problema dacă, luându-mi un aer prețios, mă apuc să-i vorbesc despre influențe vernaculare, teoria spațiului și redarea formei prin lumină la casa de vacanță de la Râșnov a unui ghiolban care a făcut bani din bișniță și este mai intersat de cât de mare este grătarul.

Este clar că vorbim altă limbă. Eu nu insist să fiu ezoteric în exprimare (verbală sau arhitecturală), dar cred că ambele părți ar trebui să facă un efort.  Prea des, în ultimul timp, arhitectul a început să fie folosit doar ca o unealtă de confirmare a gusturilor beneficiarilor sau, mai rău, ca simplu posesor de ștampilă. Iar prăpastia se lărgește.

Astfel, în loc să fiu nemuritor și rece pe poziția mea de arhitect gomos, sau să mă transform în ștampilator pe bani, am ales să construiesc încet la capul de pod de pe cealaltă parte a prăpastiei. Poate, doar, doar, cele două maluri se vor mai apropia nițel.

Page 1 of 11

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén