De ce ne ducem la școală? De ce vrem să mergem la facultate? Pare o întrebare tâmpită dar cred că ar trebui pusă. Altfel, dacă nu definim clar obiectivele înainte să ne avântăm să investim timp, bani și energie într-un demers, de unde știm că vom obține ce vrem din acesta?

Într-una din cărțile pe care le-am citit în ultima perioadă era o poveste drăguță despre o tradiție de familie a cărei origine nu o mai cunoștea nimeni. Se făcea că, de Ziua Recunoștinței, această familie avea o tradiție să masacreze într-un anumit fel săraca zburătoare (curcanul sau rața) înainte de a o pune la cuptor. Îi tăiau picioarele și le așezau la cap sau în altă parte a corpului, într-un mod unic și contraintuitiv din punct de vedere biologic. Faza tare era că nimeni nu mai știa de ce există această tradiție în familia lor: Fata, care abia învăța tradiția (și să gătească), o întreabă pe mamă, mama ridică din umeri și întreabă bunica, iar bunica ajunge să se prindă că nu a mânat-o niciodată curiozitatea să afle originea tradiției așa că se duce la străbunică și o întreabă de ce au în familie acest obicei care s-a păstrat atâția ani. Străbunica ridică ochii apăsați de zecile de ani trăiți și răspunde senină ”Păi, când eram tânără aveam o singură tavă pentru cuptor și era prea mică pentru ca să încapă toată pasărea în ea. Așa că-i tăiam picioarele.” Evident, familia avea de mulți ani tăvi suficient de mari, dar nimeni nu s-a obosit să întrebe dacă mai are sens să masacreze păsăroiul.

Așa că mă obosesc eu acum să întreb:

Oare de ce mergem în aceste vremuri la școală? Ce obiectiv urmărim? Vrem o diplomă? Vrem oportunitatea de a accesa o slujbă bine plătită? Vrem să învățăm ceva anume? Dacă da, ce? Vrem educație?

Știm cu toții de ce mergeam acum 50 de ani la școală: ne deschidea mintea, ne forma tenacitatea, abilitatea de a învăța, gândirea critică, memoria, cultura generală, educația și ne deschidea o grămadă de oportunități care erau altfel inaccesibile.

Dar astăzi lucrurile nu mai stau la fel:

Vrem o diplomă? La câte cursuri superficiale, facultăți dubioase și fabrici de diplome sunt pe toate drumurile, mai apreciază vreun angajator doar o diplomă? În ultima vreme criteriile de angajare au migrat din ce în ce mai mult pe referințe, experiență, atitudine și altele asemenea. Diploma rămâne din ce în ce mai mult o cerință legală sau un motiv de a o înrăma frumos și a te lăuda. Cerința legală este legitimă de altfel, dar pare din ce în ce mai mult golită de conținut. Fără această cerință am avea mulți ”dentiști” care ar repara dinți după ureche… deși… nu a fost un astfel de scandal destul de recent?

Deci angajatorii se uită din ce în ce mai puțin la diplomă și mai mult pe Linkedin, și nu prea mai avem unde să ne lăudăm cu diplome înrămate. Mie mai degrabă îmi vine să mă laud cu poze din călătorii, cu echipa de instructori sau cu practicanții de la Aikido decât cu teancul meu de diplome ce stă și adună praf într-un biblioraft.

Atunci, poate investim în educație pentru că vrem să dobândim abilități de memorare, cultură generală, determinare și gândire critică. Prima poate fi destul de perimată în momentul în care avem Google și Wikipedia în buzunar. Celelalte sunt competențe încă importante dar, oare, sunt acestea competențe susținute suficient de sistemul educațional actual? Se regăsesc acestea printre obiectivele principale ale actualului sistem de învățământ? Simțiți că ar fi? Sau, poate, încă tăiem picioarele curcanului pentru că așa ne-a spus mama?

Sistemul educațional finlandez a descoperit printre primele că nonformal, experiențial, complementar sistemului educațional formal, afară, în curte, în tabără, copiii își dezvoltă mai repede gândirea critică, abilitatea de a face strategii și ceea ce numim astăzi soft-skills. Mai mult, din punct de vedere al procesului de învățare și al beneficiilor educaționale, nu este o foarte mare diferență între o săptămână de matematică sau una de alpinism și tehnici montane de iarnă. Știu, comparația este extremă dar, dacă ne gândim, creierul copilului operează cu formulele matematice la fel cum operează cu echipamentul tehnic de alpinism: se aplică pe rând o formulă, un algoritm, un calcul, la fel ca atunci când înțelegem ce ham să folosim, ce coborâtor să folosim, ce nod și care este algoritmul de asigurare. Este același proces, același principiu. Mai mult, în ambele cazuri se testează și dezvoltă determinarea, răbdarea, imaginația, abilitatea de memorare sau capacitatea de a face sinteză și gândirea critică. Există și diferențe evidente: matematica se dă la Bac, iar săptămâna de alpinism este distractivă și o faci alături de prieteni care se distrează alături de tine.

Acum, dacă sisteme educaționale de top din toată lumea au descoperit că tava de cuptor nonformală este mai eficientă, oare nu ar trebui să ne întrebăm de ce încă tăiem picioarele curcanului? Acum, că avem grămezi de opțiuni educaționale în jurul nostru, ce fel de tavă de cuptor ar trebui (sau avem nevoie) să cumpărăm?

(Dacă ați ajuns să citiți până aici, probabil vă întrebați dacă am innebunit și am ajuns să sugerez că ar trebui să renunțăm la școală pentru a sta numai în tabere, făcând alpinism de iarnă, de vară, învățând supraviețuire și lăsând ”școala vieții” și a muntelui să substituie o facultate bună. Dacă nu ați ajuns să vă întrebați asta, atunci vă felicit pentru că ați detectat nuanța din acest articol. Dacă vă pregătiți să aruncați cu ouă, atunci ar trebui să precizez că aceste soluții aplicate, nonformale și experiențiale ar trebui să vină complementar celor formale, care aduc structură, analiză și înțelegerea profundă a principiilor învățate. Discuția este despre ponderea acestora în alegerile educaționale pe care le facem și nu, nu este o alegere binară. Dar puteți arunca oricum și cu ouă.)

Deci, voi de ce vă duceți la școală?