Andrei Samoil

”Sunt curios ce părere ai despre Aikido…”

Unul dintre interlocutorii mei, cu experiență mare în kickboxing, ridică o sprânceană anticipând conflictul și, probabil, aceeași luptă fără rezultat în care două părți se bat pentru a demonstra că arta marțială pe care o practică fiecare este cea mai tare și eficientă. De data asta este Aikido vs. Kickbox

”Păi, nu este real. Aikido nu este real!” Îmi răspunde hotarât, așteptând să retaliez și să-i contrazic atacul. Antrenorul său urmărește discuția atent dar relaxat din scaunul de lângă mine. Tibi are și mai multă experiență, este un antrenor extrem de dedicat, pluridisciplinar, competent și cu rezultate foarte bune.

”Așa este! Aikido nu este real. Aikido este o metaforă.” Răspund eu.

Dezechilibru total. Interlocutorul meu ezită. Se aștepta să atac și, în loc de asta, i-am dat dreptate. Tibi zâmbește.  Îmi aleg cu grijă cuvintele (și strategia) ca să câștig războiul:

”Personal nu consider că au dreptate cei ce susțin că Aikido este aplicabil ca atare într-o luptă reală, poate pe stradă, sau chiar în ring. Eu consider că aikido este o metaforă fantastic de puternică despre managementul de conflict. La fel ca jocul de Go (considerat artă marțială) sau jocul de Șah (considerat sport), Aikido este o artă marțială care este extrem de puternică și de eficientă atunci când vine vorba de gestionarea conflictului.

Ca să dau  un exemplu: Dintre țările implicate în Al Doilea Război Mondial, ce țară a ieșit cel mai bine din punct de vedere al raportului dintre resursele investite versus câștigurile și beneficiile obținute la sfârșitul conflictului?”

”Rusia…”

”După ce Hitler a invadat cam un sfert din țară și au investit atâtea resurse ajungând să se lupte un an de zile pe Stalingrad? Greu de crezut…”

Tibi continuă să zâmbească și intră în joc. Deja nu mai este o luptă, este un joc. De Go. Sau de Aikido.

”Statele Unite” Răspunde Tibi.

”Acesta este cel mai comun răspuns la care ne gândim. SUA a investit fantastic de multe resurse. A și câștigat multe după Război, dar raportul dintre investiții și beneficii nu este nici pe departe la fel de bun ca al Elveției.

Elveția a investit relativ puține resurse, a rămas neutră iar la sfârșit avea banii tuturor. Până atunci, Elveția a stat aproape de adversar, s-a ferit, a fost fermă atunci când trebuia, și-a păstrat echilibrul, a fost flexibilă, s-a repoziționat repede, a dansat și a rămas în picioare. Elveția a aplicat un Aikido fenomenal. Kickboxul cel mai probabil câștigă o bătălie, iar Aikido cel mai probabil câștigă războiul”.

Interlocutorul meu inițial s-a dus să-și ia o bere și am rămas cu Tibi să am o discuție superbă, prietenească, despre diversele obiective ale diferitelor stiluri de arte marțiale și cum putem învăța cât mai mult din acestea. Războiul s-a terminat.

Tim Minchin – un comediant și poet extrem de bine titrat spunea că ”Most of society is kept alive by a failure to acknowledge nuance. We tend to generate false dichotomies and then try to argue one point using two entirely different sets of assumptions. Like two tennis players trying to win a match by hitting beautifully executed shots from either end of separate tennis courts.”

Exact așa decurg cele mai multe discuții despre ”Care artă marțială este cea mai bună?”. De parcă este o întrebare binară ce necesită aplicarea uneia dintre doar două etichete disponibile: BUNĂ sau PROASTĂ. Nuanța constă în a continua întrebarea cu o alta: ”Bună la ce?” Și chiar și atunci vor exista o puzderie de răspunsuri și nuanțe pentru că diversele stiluri de luptă și arte marțiale se dispun pe câte o plajă neliniară pe fiecare dintre valențele căutate. 

Mai mult, genul acesta de întrebare, de demers, de luptă pe care am văzut-o de atâtea ori între cei ce dezbat și argumentează că arta marțială (sau sportul, mașina, profesia, casa etc.) pe care o practică sau o susțin este cea mai tare este poate una dintre cele mai mari bariere în calea progresului și înțelegerii noastre. Sursa războaielor. Și totul pleacă de la orgoliu și de la individualitate:

Ce unealtă este mai bună, o șurubelniță sau un ciocan? Răspunsul ține de obiectivul pe care îl urmărim, care poate fi diferit în funcție de fiecare dintre noi. La fel este și în cazul sportului preferat, a mașinii, a profesiei etc. la fel este și în cazul artei marțiale pe care alegem să o practicăm. Vrem cupe și medalii? Vrem să știm cum să ne batem cu bodyguarzii din club? Vrem să devenim soldați? Vrem să învățăm cum să gestionăm eficient un conflict? Sunt obiective diferite, potrivite pentru oameni diferiți, cu dorințe diferite.

Și, de fapt, aici este Cuiul lui Pepelea: Suntem diferiți și este OK. Ne dorim lucruri diferite, și este OK. Avem obiective diferite și nu trebuie decât să ni le definim corect și rațional. Apoi, ca să ne înțelegem și să nu trebuiască să luptăm din nou și din nou în același război, ar trebui să acceptăm că alții au alte obiective decât noi. Și este OK.

Asta pentru că într-un război, de fapt, nu există câștigători. Doar perdanți pe diferite niveluri.

De ce ne ducem la școală? De ce vrem să mergem la facultate? Pare o întrebare tâmpită dar cred că ar trebui pusă. Altfel, dacă nu definim clar obiectivele înainte să ne avântăm să investim timp, bani și energie într-un demers, de unde știm că vom obține ce vrem din acesta?

Într-una din cărțile pe care le-am citit în ultima perioadă era o poveste drăguță despre o tradiție de familie a cărei origine nu o mai cunoștea nimeni. Se făcea că, de Ziua Recunoștinței, această familie avea o tradiție să masacreze într-un anumit fel săraca zburătoare (curcanul sau rața) înainte de a o pune la cuptor. Îi tăiau picioarele și le așezau la cap sau în altă parte a corpului, într-un mod unic și contraintuitiv din punct de vedere biologic. Faza tare era că nimeni nu mai știa de ce există această tradiție în familia lor: Fata, care abia învăța tradiția (și să gătească), o întreabă pe mamă, mama ridică din umeri și întreabă bunica, iar bunica ajunge să se prindă că nu a mânat-o niciodată curiozitatea să afle originea tradiției așa că se duce la străbunică și o întreabă de ce au în familie acest obicei care s-a păstrat atâția ani. Străbunica ridică ochii apăsați de zecile de ani trăiți și răspunde senină ”Păi, când eram tânără aveam o singură tavă pentru cuptor și era prea mică pentru ca să încapă toată pasărea în ea. Așa că-i tăiam picioarele.” Evident, familia avea de mulți ani tăvi suficient de mari, dar nimeni nu s-a obosit să întrebe dacă mai are sens să masacreze păsăroiul.

Așa că mă obosesc eu acum să întreb:

Oare de ce mergem în aceste vremuri la școală? Ce obiectiv urmărim? Vrem o diplomă? Vrem oportunitatea de a accesa o slujbă bine plătită? Vrem să învățăm ceva anume? Dacă da, ce? Vrem educație?

Știm cu toții de ce mergeam acum 50 de ani la școală: ne deschidea mintea, ne forma tenacitatea, abilitatea de a învăța, gândirea critică, memoria, cultura generală, educația și ne deschidea o grămadă de oportunități care erau altfel inaccesibile.

Dar astăzi lucrurile nu mai stau la fel:

Vrem o diplomă? La câte cursuri superficiale, facultăți dubioase și fabrici de diplome sunt pe toate drumurile, mai apreciază vreun angajator doar o diplomă? În ultima vreme criteriile de angajare au migrat din ce în ce mai mult pe referințe, experiență, atitudine și altele asemenea. Diploma rămâne din ce în ce mai mult o cerință legală sau un motiv de a o înrăma frumos și a te lăuda. Cerința legală este legitimă de altfel, dar pare din ce în ce mai mult golită de conținut. Fără această cerință am avea mulți ”dentiști” care ar repara dinți după ureche… deși… nu a fost un astfel de scandal destul de recent?

Deci angajatorii se uită din ce în ce mai puțin la diplomă și mai mult pe Linkedin, și nu prea mai avem unde să ne lăudăm cu diplome înrămate. Mie mai degrabă îmi vine să mă laud cu poze din călătorii, cu echipa de instructori sau cu practicanții de la Aikido decât cu teancul meu de diplome ce stă și adună praf într-un biblioraft.

Atunci, poate investim în educație pentru că vrem să dobândim abilități de memorare, cultură generală, determinare și gândire critică. Prima poate fi destul de perimată în momentul în care avem Google și Wikipedia în buzunar. Celelalte sunt competențe încă importante dar, oare, sunt acestea competențe susținute suficient de sistemul educațional actual? Se regăsesc acestea printre obiectivele principale ale actualului sistem de învățământ? Simțiți că ar fi? Sau, poate, încă tăiem picioarele curcanului pentru că așa ne-a spus mama?

Sistemul educațional finlandez a descoperit printre primele că nonformal, experiențial, complementar sistemului educațional formal, afară, în curte, în tabără, copiii își dezvoltă mai repede gândirea critică, abilitatea de a face strategii și ceea ce numim astăzi soft-skills. Mai mult, din punct de vedere al procesului de învățare și al beneficiilor educaționale, nu este o foarte mare diferență între o săptămână de matematică sau una de alpinism și tehnici montane de iarnă. Știu, comparația este extremă dar, dacă ne gândim, creierul copilului operează cu formulele matematice la fel cum operează cu echipamentul tehnic de alpinism: se aplică pe rând o formulă, un algoritm, un calcul, la fel ca atunci când înțelegem ce ham să folosim, ce coborâtor să folosim, ce nod și care este algoritmul de asigurare. Este același proces, același principiu. Mai mult, în ambele cazuri se testează și dezvoltă determinarea, răbdarea, imaginația, abilitatea de memorare sau capacitatea de a face sinteză și gândirea critică. Există și diferențe evidente: matematica se dă la Bac, iar săptămâna de alpinism este distractivă și o faci alături de prieteni care se distrează alături de tine.

Acum, dacă sisteme educaționale de top din toată lumea au descoperit că tava de cuptor nonformală este mai eficientă, oare nu ar trebui să ne întrebăm de ce încă tăiem picioarele curcanului? Acum, că avem grămezi de opțiuni educaționale în jurul nostru, ce fel de tavă de cuptor ar trebui (sau avem nevoie) să cumpărăm?

(Dacă ați ajuns să citiți până aici, probabil vă întrebați dacă am innebunit și am ajuns să sugerez că ar trebui să renunțăm la școală pentru a sta numai în tabere, făcând alpinism de iarnă, de vară, învățând supraviețuire și lăsând ”școala vieții” și a muntelui să substituie o facultate bună. Dacă nu ați ajuns să vă întrebați asta, atunci vă felicit pentru că ați detectat nuanța din acest articol. Dacă vă pregătiți să aruncați cu ouă, atunci ar trebui să precizez că aceste soluții aplicate, nonformale și experiențiale ar trebui să vină complementar celor formale, care aduc structură, analiză și înțelegerea profundă a principiilor învățate. Discuția este despre ponderea acestora în alegerile educaționale pe care le facem și nu, nu este o alegere binară. Dar puteți arunca oricum și cu ouă.)

Deci, voi de ce vă duceți la școală?