”Sunt curios ce părere ai despre Aikido…”
Unul dintre interlocutorii mei, cu experiență mare în kickboxing, ridică o sprânceană anticipând conflictul și, probabil, aceeași luptă fără rezultat în care două părți se bat pentru a demonstra că arta marțială pe care o practică fiecare este cea mai tare și eficientă. De data asta este Aikido vs. Kickbox
”Păi, nu este real. Aikido nu este real!” Îmi răspunde hotarât, așteptând să retaliez și să-i contrazic atacul. Antrenorul său urmărește discuția atent dar relaxat din scaunul de lângă mine. Tibi are și mai multă experiență, este un antrenor extrem de dedicat, pluridisciplinar, competent și cu rezultate foarte bune.

”Așa este! Aikido nu este real. Aikido este o metaforă.” Răspund eu.
Dezechilibru total. Interlocutorul meu ezită. Se aștepta să atac și, în loc de asta, i-am dat dreptate. Tibi zâmbește. Îmi aleg cu grijă cuvintele (și strategia) ca să câștig războiul:
”Personal nu consider că au dreptate cei ce susțin că Aikido este aplicabil ca atare într-o luptă reală, poate pe stradă, sau chiar în ring. Eu consider că aikido este o metaforă fantastic de puternică despre managementul de conflict. La fel ca jocul de Go (considerat artă marțială) sau jocul de Șah (considerat sport), Aikido este o artă marțială care este extrem de puternică și de eficientă atunci când vine vorba de gestionarea conflictului.
Ca să dau un exemplu: Dintre țările implicate în Al Doilea Război Mondial, ce țară a ieșit cel mai bine din punct de vedere al raportului dintre resursele investite versus câștigurile și beneficiile obținute la sfârșitul conflictului?”
”Rusia…”
”După ce Hitler a invadat cam un sfert din țară și au investit atâtea resurse ajungând să se lupte un an de zile pe Stalingrad? Greu de crezut…”
Tibi continuă să zâmbească și intră în joc. Deja nu mai este o luptă, este un joc. De Go. Sau de Aikido.
”Statele Unite” Răspunde Tibi.
”Acesta este cel mai comun răspuns la care ne gândim. SUA a investit fantastic de multe resurse. A și câștigat multe după Război, dar raportul dintre investiții și beneficii nu este nici pe departe la fel de bun ca al Elveției.
Elveția a investit relativ puține resurse, a rămas neutră iar la sfârșit avea banii tuturor. Până atunci, Elveția a stat aproape de adversar, s-a ferit, a fost fermă atunci când trebuia, și-a păstrat echilibrul, a fost flexibilă, s-a repoziționat repede, a dansat și a rămas în picioare. Elveția a aplicat un Aikido fenomenal. Kickboxul cel mai probabil câștigă o bătălie, iar Aikido cel mai probabil câștigă războiul”.
Interlocutorul meu inițial s-a dus să-și ia o bere și am rămas cu Tibi să am o discuție superbă, prietenească, despre diversele obiective ale diferitelor stiluri de arte marțiale și cum putem învăța cât mai mult din acestea. Războiul s-a terminat.
Tim Minchin – un comediant și poet extrem de bine titrat spunea că ”Most of society is kept alive by a failure to acknowledge nuance. We tend to generate false dichotomies and then try to argue one point using two entirely different sets of assumptions. Like two tennis players trying to win a match by hitting beautifully executed shots from either end of separate tennis courts.”
Exact așa decurg cele mai multe discuții despre ”Care artă marțială este cea mai bună?”. De parcă este o întrebare binară ce necesită aplicarea uneia dintre doar două etichete disponibile: BUNĂ sau PROASTĂ. Nuanța constă în a continua întrebarea cu o alta: ”Bună la ce?” Și chiar și atunci vor exista o puzderie de răspunsuri și nuanțe pentru că diversele stiluri de luptă și arte marțiale se dispun pe câte o plajă neliniară pe fiecare dintre valențele căutate.
Mai mult, genul acesta de întrebare, de demers, de luptă pe care am văzut-o de atâtea ori între cei ce dezbat și argumentează că arta marțială (sau sportul, mașina, profesia, casa etc.) pe care o practică sau o susțin este cea mai tare este poate una dintre cele mai mari bariere în calea progresului și înțelegerii noastre. Sursa războaielor. Și totul pleacă de la orgoliu și de la individualitate:
Ce unealtă este mai bună, o șurubelniță sau un ciocan? Răspunsul ține de obiectivul pe care îl urmărim, care poate fi diferit în funcție de fiecare dintre noi. La fel este și în cazul sportului preferat, a mașinii, a profesiei etc. la fel este și în cazul artei marțiale pe care alegem să o practicăm. Vrem cupe și medalii? Vrem să știm cum să ne batem cu bodyguarzii din club? Vrem să devenim soldați? Vrem să învățăm cum să gestionăm eficient un conflict? Sunt obiective diferite, potrivite pentru oameni diferiți, cu dorințe diferite.
Și, de fapt, aici este Cuiul lui Pepelea: Suntem diferiți și este OK. Ne dorim lucruri diferite, și este OK. Avem obiective diferite și nu trebuie decât să ni le definim corect și rațional. Apoi, ca să ne înțelegem și să nu trebuiască să luptăm din nou și din nou în același război, ar trebui să acceptăm că alții au alte obiective decât noi. Și este OK.
Asta pentru că într-un război, de fapt, nu există câștigători. Doar perdanți pe diferite niveluri.