Uneori, o experiență lasă în noi o impresie mult mai valoroasă decât un teanc de cărți și teorii.

Acum câteva săptămâni am fost invitați de echipa Visuri la Cheie să facilităm o astfel de experiență pentru echipa de arhitecți conduși de Dragoș Bucur. Voiau să-i sfătuim și să-i ghidăm printr-o peșteră provocatoare, care să înceapă mai greu și să se termine satisfăcător, astfel încât să reușească să empatizeze mai bine cu greutățile prin care au trecut copiii din familia Vuzdugan. Era, desigur, o metaforă. Era, bineînțeles, un mod prin care echipa de arhitecți căuta să simtă (nu doar să înțeleagă) emoțiile, stresul și senzația de disperare pe care le avem atunci când suntem smulși din sfera noastră de confort. Totodată, urma să fie și o sursă de inspirație pentru arhitecți.

A ieșit fantastic de bine, chiar neașteptat de bine:

https://visurilacheie.protv.ro/stiri/video-arhitectii-de-la-visuri-la-cheie-cauta-inspiratie-pentru-renovare-intr-o-pestera.html?fbclid=IwAR0qt4R3DoI9XpOoLz5vMugmBHh-YfAMdyIDlXZT3hqNfL4Mn9sWgtlGA3g

Întrucât au trecut (deja) șase ani de când făceam la rândul meu parte din echipa de arhitecți a emisiunii, de această dată nu am avut cum să văd rezultatul final, apartamentul, sau să măsor impactul turei asupra echipei. Așa că am așteptat curios să văd emisiunea.

Noi am petrecut doar o jumătate de zi alături de Andra, Alex și Dragoș. Ne-am întâlnit, am făcut un briefing de siguranță, ne-am echipat, am parcurs peștera, am dat ”testimoniale” la cameră și am plecat mustind de curiozitate să văd, să simt, care a fost impactul asupra lor. Cu ce au rămas după aventura noastră din peșteră? Am văzut în emisiune și tare m-am bucurat.

M-am bucurat mult să îl aud pe Alex că spune despre Andra că simte că a marcat-o experiența prin peșteră și că parcă s-a transformat din omul tehnic în artist. Mi-a plăcut tare mult că Andra descria amenajarea camerei de care se ocupa folosind termeni și elemente din peșteră: ”Mai știi, Alex, ce textură aveau pereții?”, ”Hai să facem o stalagmită…”, ”Uite corpurile de iluminat… mai știi cum cădea lumina frontalei pe stâncă?” A fost fabulos cum Cristina a preluat motivul peșterii și parcursul ei în pictura de pe peretele din camera Anei. Iar cel mai mult mi-a plăcut să-i aud și să-i văd pe toți construind pe această metaforă bazată pe experiența avută în subteran. Dragoș îl descrie pe Andrei (fratele cel mare și ocrotitorul familiei) ca pe un ghid care le dă încredere și-i ajută pe cei din spatele său. Alex cară prin peșteră un bolovan pe care îl transformă în sculptură (sculptorul din el făcând o reverență în fața măiestriei artistice a naturii). Andra este însuflețită, iar Cristina simte și explică perfect metafora parcursului peșterii, de la zonele dificile, strâmte și ostile către sălile minunate, asemănătoare unei catedrale din subteran. La fel ca viața copiilor Vuzdugan. Oare se mai regăsește cineva în această comparație? Oare nu toți avem strâmtorile noastre?

O experiență simplă (în perfectă siguranță), pusă corect în context, transformată într-o metaforă, a devenit brusc transformatoare, memorabilă, educațională, o sursă de inspirație, de schimbare și premisa pentru mai multă empatie. Oare ultima dată când ați vizitat Peștera Muierii sau Peștera Urșilor (care sunt mult mai spectaculoase decât peștera în care am ghidat echipa de la Visuri le Cheie) ați rămas cu astfel de senzații? Oare de ce nu?

Astfel, acum, după ce am văzut cu drag și nostalgie emisiunea, mi-am confirmat din nou că sunt bucuros să fiu pe acest drum – cel al educației nonformale. Găsim cu toții o satisfacție imensă în a fi o proptea, niște facilitatori, pentru ca alții să poată avea experiențe și aventuri care să-i ajute să devină mai… buni. De fapt, asta înseamnă ceea ce aberam eu criptic – ”dezvoltare personală prin turism de aventură”.