Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Educația copilului nou

Acum câteva zile soția mea a venit descumpănită la mine să-mi spună că maimuțoiul nostru de cinci ani știe să folosească telefonul mai bine decât știe ea.

”Nu înțelegeam de ce nu mai sună telefonul cu soneria mea. Am descoperit că Victor l-a făcut să sune cu o melodie de pe YouTube… Eu nu știu cum să-l setez așa… L-am chemat și mi-a arătat cum a făcut…”

Să ne înțelegem: Victor are cinci ani și nu știe încă să citească. Nu stă cu orele pe telefon sau la alte ecrane, are o porție limitată de 30 de minute pe zi. Se uită la melodii de pe YouTube Kids. Și totuși se descurcă să facă setări complexe telefonului. Cum?

Gândindu-mă la asta, trecând peste uimirea faptului că cei mici se raportează la tehnologia modernă intuitiv, că o simt și o folosesc fără să o înțeleagă sau să simtă nevoia de a o descompune, am început să mă întreb cum ar trebui să arate educația (de orice natură) în acest mediu.

Este evident că sistemul bazat pe învățare și memorare este învechit. Cred că astăzi, când avem în buzunar opțiunea de a căuta pe Google sau Wikipedia, să memorăm proză, anii bătăliilor sau tabelul periodic al lui Mendeleev poate nu mai este atât de important. Și, atunci, pe ce să ne axăm educația? Ce ar fi important să învețe copiii? Ce să îl învăț pe Victor?

Mă gândesc că degeaba îi umplu capul de informații. Nu va putea concura cu Wikipedia. Mai degrabă aș vrea să-l învăț logică, argumentație, gândire critică, etică, moralitate, gestionarea eficientă a timpului, să-și dezvolte empatia, determinarea și ceea ce numim noi acum ”soft-skills”. Degaba va ști să recite zeci de zecimale ale lui Pi dacă nu va ști să trieze informațiile din jurul lui sau nu va reuși să se înțeleagă cu alții.

Partea drăguță este că am pornit Academia 1,61 având exact această misiune. Și, până acum ne-a ieșit. Vreo 600 de părinți spun anual că ne iese și asta ne dă putere să continuăm: Un rucsac greu îl va învăța pe Victor despre asumare și organizare. Aprinsul focului îl va învăța planificare și răbdare. Pârtia de schi îl va învăța să fie ponderat și calculat. Înfruntările de dezbatere și argumentație îl vor învăța logică și gândire critică. Iar suprafața de tatami îl va învăța despre determinare, tenacitate și gestiunea conflictului. Niciuna nu se axează pe memorare sau pe noțiuni criptice, greu de vizualizat sau greu de aplicat așa că vor crea o fundație pe care pot înflori sănătos și noțiuni mai complicate cum ar fi să rezolve o ecuație de gradul trei sau cum să reprezinte grafic un hiperboloid parabolic (dacă va avea vreodată nevoie de asta).

Și acum dilema: De ce nu adaptăm astfel sistemul educațional? Au ajuns mulți alții la aceste concluzii. Școala Finlandeză funcționează de ani buni pe această direcție nonformală și dă rezultate foarte bune. Americani, britanici, țări nordice sau asiatice, mulți alții au ajuns la concluzia că această abordare este mai simplă și mult mai eficientă. Și, atunci, oare noi nu vedem valoare în această abordare sau încă așteptăm să propună statul o astfel de schimbare de paradigmă și programă școlară?

Previous

Bula mea, bula ta! Bule, bule! – Instictul de peșteră

Next

”Am obosit!”

2 Comments

  1. Roxana

    Nu am raspunsul exact la intrebarea ta de final..Noi ne luptam deja de 7 ani cu sistemul de educatie si nu am gasit varianta ideala. Am gasit sa zicem un compromis destul de apropiat de ce ne-am dori si o varianta in care Andreea e fericita. Parerea mea, dupa ce am trecut si pe la stat si pe la privat, este ca, dincolo de manuale si materie (care e alta poveste cu accente dramatice), esential este omul din fata elevilor. Un profesor dedicat si care si-a dat putin interesul sa vada cum functioneaza generatia de acum va gasi solutii sa predea chiar si materia asta imbatranita de la noi. O va adapta, va gasi materiale aditionale, ii va incita pe copii la discutii, va folosi youtube si wiki si alte resurse ca sa iasa din manual si fise. Si aici e marea buba cred eu. Ca nu avem multi profesori dispusi sa faca acest efort. Majoritatea sunt multumiti cu locul lor caldut si repeta an de an aceeasi materie, impart aceleasi fise, dau aceleasi teme, cer memorarea unei cantitati impresionante de date , cifre si termeni, pe care copii le uita dupa primul test. E un cerc vicios aici, care ar trebui rupt de cineva. Nu avem invatamant modern pentru ca nu avem profesori care sa il faca si nu avem profesori pentru ca si cei care trec acum prin scoala invata pe aceleasi sisteme si modele vechi.

    • Andrei Samoil

      Roxana, știu ce spui.
      Din păcate, orice sistem educațional am alege, va trebui inerent să facem un compromis. Un sistem axat pe performanță tehnică probabil că nu va pune accent pe dezvoltare emoțională sau pe latura artistică, unul bazat pe inteligența emoțională probabil nu va apăsa prea tare pe performanță de top la fizică sau matematică. Important este, așa cum zici, ca Andreea să fie fericită și să facă școală cu drag.
      Știu ce spui și despre profesori. Formarea cadrelor didactice este foarte importantă și ei sunt la rândul lor prinși într-un sistem care nu îi motivează să se dezvolte, încorsetându-i chiar cu o programă stufoasă și în mare parte inutilă. Nu am vrut să ating acest subiect în articolul meu pentru că este unul foarte stufos și difuz. Așa este, acum totul se bazează pe o potențială, altruistă, dorință personală de dezvoltare a fiecărui profesor. Și nu este suficient.
      Sunt, însă, și profesori sau programe mai idealiste și care pot acoperi direcțiile educaționale despre care vorbeam mai sus. Din păcate sunt predominant în mediul privat și unele solicită în plus bugetele părinților.
      Te aștept cu drag pe live-ul nostru de diseară, pe Facebook, unde vom dezbate această temă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén