Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Month: November 2021

”Am obosit!”

Vorbeam zilele trecute cu un prieten (nu dau nume) despre viața noastră în pandemie. Prietenul meu este angajat la o firmă de dimensiuni medii (nu dau nume) și îmi spunea așa:

”Băi Andrei, am obosit! Știi, nu este o oboseală d`aia de gâfâi, dar am obosit. Sunt moale și nu am chef de nimic.

Înainte să înceapă pandemia eram în priză, doar mă știi… Mă preocupam permanent să rezolv probleme, să obțin contracte, să le pun pe picioare, eram motivat și simțeam că fac o treabă. Aveam viața mea plăcută de acasă, cu soție și copil și aveam viața provocatoare și antrenantă cu echipa de la birou. Era chiar fun. Dimineața mă gândeam cu plăcere că o să merg la birou, eram mândru de echipă și de ce clădeam acolo, iar seara mă bucuram să ajung acasă ca să mă relaxez cu ai mei și să văd ce dume mai dădea fii-miu.

Când a început pandemia ne-am speriat. Mi s-a părut că e nasoală treaba și ne-am refugiat fiecare în casa lui, așteptând să treacă și să ne reintrăm în normal. Am înghițit greu lucratul de acasă, cu copilul pe cap, cu Zoom-ul care tot cădea, cu ședințe online bolovănoase, cu termene care se tot lungeau. Îmi dădeam și eu seama că nu mai eram la fel de productiv ca atunci când eram la birou, dar îmi țineam respirația sperând că o să treacă

Acum am obosit. Parcă stau numai în casă și mai văd lumea doar prin ecranul laptopului. Și este toată la fel. Știrile sunt praf, statul este praf, măsurile sunt praf, societatea este praf, colegii de la birou sunt praf, mi s-a luat de toți și toate. Citesc mailuri și aflu ce mai face firma la fel cum aflu ce face Guvernul – de la niște bulinuțe pe ecranul laptopului. Acum important pentru mine este să mă duc la cumpărături când nu este aglomerat, chiar dacă sunt teoretic în timpul programului, să-mi repar mașina de spălat rufe și să stea fii-miu cât mai mult la grădiniță. Atunci mă mai uit puțin pe Netflix dar numa` la juma` de film că trebuie să mai răspund la câte-un mail. Mi se par atât de îndepărtate momentele când ieșeam cu colegii la o țigară și o bârfă, parcă erau într-altă viață. Nici camera nu mi-o mai deschid în întâlniri că mai rezolv probleme prin casă.

Știi cum e? Nu sunt obosit, dar este o letargie d`aia călâie de n-am chef de nimic. Nici să mă întorc la birou nu am chef. Bine că merge salariul.”

Să-l citez pe prietenul meu: ”Este nasol!” Și mai mult decât nasol, mi se pare că este foarte periculos pentru firmele mici și medii. Cred că acest efect (pe care îl simt mulți dintre noi) este o mare problemă pentru că este nociv și toxic pentru echipe. Iar fără echipe nu sunt rezultate, iar fără rezultate nu sunt nici venituri și firma se clatină.

Practic, prietenul meu ar vrea să spună că:

  • separarea și munca online îl fac să se simtă disociat de colegii lui,
  • nu mai vede provocare și satisfacție în ceea ce face, deci nu mai este la fel de motivat
  • îi este greu să își facă un management al timpului atunci când lucrează de acasă și problemele casei capătă inerent o pondere mai mare în mintea lui
  • nu mai simte că ”face parte dintr-o echipă” ci doar reacționează mecanic la ce i se cere

Groaznic… Pentru firme și pentru echipe este groaznic. Au intrat termitele în structura de rezistență a construcției, în mintea și în sufletul celor care constituie structura de rezistență a echipei. Dacă aș face din nou pe arhitectul, aș recomanda să fie desfăcută fațada (sau părți din ea) și să se facă o dezinsecție serioasă. Asta ca să nu fie nevoie să se ajungă la schimbat elemente de structură, la consolidări sau, mai rău, să cadă toată șandramaua.

Soluții încă sunt (cel puțin la unele dintre problemele prietenului meu). Nu cred că este prea târziu, deși termitele tot erodează lemnul sănătos. Multe companii înceracă să impună vaccinarea angajaților în speranța că asta va readuce situația repede la normal. Sunt sceptic. S-ar putea ca această măsură să aducă oamenii la birou mai repede, dar, fiind o impunere s-ar putea să adâncească disocierea dintre individ și companie. Nu prea îți vine să fii prieten cu cineva care îți impune ceva și te și condiționează brutal cu asta. Poate ar trebui găsită altă formă, una cu o pondere mai mică a impunerii… Poate…

În schimb, se pot face programe și evenimente axate pe identificarea motivației, pe apropierea și cunoașterea echipei, programe pufoase, ”touchy-feely„ (cum spune englezul), care să genereze empatie, conexiune, înțelegere și senzația de împărtășire a unui obiectiv comun. Acel gen de programe care să lase participanților senzația că în următoarea întâlnire online vorbesc cu prietenul lor pe care îl cunosc și pe care îl înțeleg, nu doar cu o bulinuță ce clipește isteric pe un ecran de Zoom sau Teams și semană izbitor de mult cu un link de pe un site de știri ce vorbește despre ultima dumă dată de ”politicieni”. Voi cum vă mai simțiți în pandemie?

Educația copilului nou

Acum câteva zile soția mea a venit descumpănită la mine să-mi spună că maimuțoiul nostru de cinci ani știe să folosească telefonul mai bine decât știe ea.

”Nu înțelegeam de ce nu mai sună telefonul cu soneria mea. Am descoperit că Victor l-a făcut să sune cu o melodie de pe YouTube… Eu nu știu cum să-l setez așa… L-am chemat și mi-a arătat cum a făcut…”

Să ne înțelegem: Victor are cinci ani și nu știe încă să citească. Nu stă cu orele pe telefon sau la alte ecrane, are o porție limitată de 30 de minute pe zi. Se uită la melodii de pe YouTube Kids. Și totuși se descurcă să facă setări complexe telefonului. Cum?

Gândindu-mă la asta, trecând peste uimirea faptului că cei mici se raportează la tehnologia modernă intuitiv, că o simt și o folosesc fără să o înțeleagă sau să simtă nevoia de a o descompune, am început să mă întreb cum ar trebui să arate educația (de orice natură) în acest mediu.

Este evident că sistemul bazat pe învățare și memorare este învechit. Cred că astăzi, când avem în buzunar opțiunea de a căuta pe Google sau Wikipedia, să memorăm proză, anii bătăliilor sau tabelul periodic al lui Mendeleev poate nu mai este atât de important. Și, atunci, pe ce să ne axăm educația? Ce ar fi important să învețe copiii? Ce să îl învăț pe Victor?

Mă gândesc că degeaba îi umplu capul de informații. Nu va putea concura cu Wikipedia. Mai degrabă aș vrea să-l învăț logică, argumentație, gândire critică, etică, moralitate, gestionarea eficientă a timpului, să-și dezvolte empatia, determinarea și ceea ce numim noi acum ”soft-skills”. Degaba va ști să recite zeci de zecimale ale lui Pi dacă nu va ști să trieze informațiile din jurul lui sau nu va reuși să se înțeleagă cu alții.

Partea drăguță este că am pornit Academia 1,61 având exact această misiune. Și, până acum ne-a ieșit. Vreo 600 de părinți spun anual că ne iese și asta ne dă putere să continuăm: Un rucsac greu îl va învăța pe Victor despre asumare și organizare. Aprinsul focului îl va învăța planificare și răbdare. Pârtia de schi îl va învăța să fie ponderat și calculat. Înfruntările de dezbatere și argumentație îl vor învăța logică și gândire critică. Iar suprafața de tatami îl va învăța despre determinare, tenacitate și gestiunea conflictului. Niciuna nu se axează pe memorare sau pe noțiuni criptice, greu de vizualizat sau greu de aplicat așa că vor crea o fundație pe care pot înflori sănătos și noțiuni mai complicate cum ar fi să rezolve o ecuație de gradul trei sau cum să reprezinte grafic un hiperboloid parabolic (dacă va avea vreodată nevoie de asta).

Și acum dilema: De ce nu adaptăm astfel sistemul educațional? Au ajuns mulți alții la aceste concluzii. Școala Finlandeză funcționează de ani buni pe această direcție nonformală și dă rezultate foarte bune. Americani, britanici, țări nordice sau asiatice, mulți alții au ajuns la concluzia că această abordare este mai simplă și mult mai eficientă. Și, atunci, oare noi nu vedem valoare în această abordare sau încă așteptăm să propună statul o astfel de schimbare de paradigmă și programă școlară?

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén