Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Month: April 2020

De ce acești copii sunt altfel?

Pornesc laptopul, îmi pun un tricou curat și mă conectez la Zoom. În câteva minute am în față un caleidoscop de ochi sclipitori și fețe zâmbitoare, trepidând de surescitare. ”Andrei, noi ne-am făcut o listă de argumente super șmechere! Ne-a plăcut filmul!”

Sunt într-una din ședințele de la Movie Debate Club – un program online unde ne uităm la filme de referință și apoi le disecăm mesajele și moralele în cadrul unor exerciții interactive de debate. Practic, împușcăm doi iepuri dintr-un foc. Este despre filme valoroase, cu mesaj și mai este despre cum argumentăm corect și eficient. Mai este și despre valori, despre alegeri, despre toleranță, ascultare și tot ce mai putem învăța din filme, dar, în principal, este despre filme și despre argumenație.

Astăzi dezbatem alegerile dificile pe care le-au avut de făcut personajele din ”A Few Good Men” – 1996. După câteva exerciții, urmează înfruntarea finală dintre echipe, meciul pe care toți îl așteptau cu nerăbdare. Dau startul uneia dintre echipe să-și prezinte argumentele. Au doar câteva minute. Un băiețel simpatic, de doar zece ani, ia serios o foaie de hârtie și spune hotărât: ”O să încep eu!” Văd în caleidoscopul de figuri cum colegii lui de echipă, mulți mult mai mari decât el (având 14, 15 sau chiar 17 ani), fac ochii mari dar nu îndrăznesc să îl întrerupă. Asta nu făcea parte din planul lor! Sunt contra-timp!

Începe să citească lent, cu poticneli de pe foaia de hârtie. Argumentele curg, exprimate frumos. Cred, din exprimare, că l-a ajutat cineva să și le formuleze, dar mi-e clar, din intonație și din cadență, că el chiar crede ce citește și că a înțeles foarte bine ce era de învățat din film. Nu prididesc să notez argumentele pe foaia mea de evaluare. Deja a marcat câteva puncte bune pentru echipa sa.

… și susțin acest argument pentru că echipa este cea mai importantă. (pauză) Spun asta pentru că tatăl meu este anestezist și se luptă chiar acum cu virusul COVID-19. De fiecare dată când vine acasă și ne povestește despre ce se întâmplă la spital, un cuvând apare de fiecare dată în ce ne spune: ECHIPĂ. (pauză, își trage sufletul, ridică ochii din foaie) Echipa este totul!”

Se lasă o liniște peste grup. Fețele colegilor lui de echipă sunt toate numai un zâmbet și le văd chiar de aici sclipirea de admirație din ochi. Aproape au uitat că merge cronometrul și a mai rămas doar un minut pentru a-și expune argumentele la care au muncit. Unul dintre ei se prinde, rupe tăcerea și se grăbește să mai puncteze câteva idei. Se oprește cronometrul. Văd că nu s-au strâns suficiente puncte. Echipa adversă este în avantaj.

Toată lumea îl felicită pe băiețelul mic pentru argumentele cu care a venit, chiar după ce anunț punctajele finale. Toți zâmbesc și niciunul nu îl ceartă pentru că le-a încurcat planurile. Îl roagă doar să le spună și lor, mai din timp. A fost superb. Rudy! Rudy all over again!

Și acum vin eu și mă întreb: De ce acești copii sunt altfel? Nu mă refer la flacăra de inteligență din micul băiețel ci mă refer la ceilalți adolescenți care l-au apreciat și l-au admirat deși, în final, au pierdut jocul. De ce ei sunt așa? Aud de la copii grămezi de povești despre bullying, despre grupuri de adolescenți elitiști, sau superificiali, sau cruzi, povești despre respingere, despre singurătate, despre dorința nesatisfăcută de acceptare. Pe multe le-am trăit și eu la vârsta lor. De ce în comunitatea noastră s-a creat o enclavă unde asta nu se întâmplă, ba dimpotrivă?

Recunosc că mi-am dorit acest lucru, dar nu știu să explic exact cum de am ajuns aici, cum am influențat și am format grupul și comunitatea în direcția asta. Mi-aș dori să știu, să înțeleg asta ca să pot să aplic aceste tehnici mai eficient. Nu știu cum i-am făcut pe cei care sunt apropiați proiectului Academia 1,61 să treacă peste prejudecata dată de efectele ingroup-outgroup. Nu știu, dar sunt tare mândru de ei.

Aparent, ar fi existat toate motivele să se întâmple opusul: Avem uneori și competiție, miezul grupului a trecut alături de noi prin niște experiențe grele, dificile care i-au unit dar care ar fi putut să îi facă și elitiști sau aroganți. Mulți sunt mari deja, aproape adulți, dar au rămas buni, pozitivi și continuă să accepte pe oricine cu brațele deschise, indiferent de vârstă sau performanțe. Poate sunt doar buni ca fond și am avut noi noroc.

Acum zece ani, un profesor îmi spunea: ”Andrei, vei vedea că vei avea studenții pe care îi meriți.” Am mai spus-o și o să o mai spun: Păi dacă pe ăștia îi merit, atunci sunt flatat. Sincer. Mulțumesc! Poate este doar noroc, dar tot sunt mândru de ei.

Săptămâna viitoare vom vorbi despre ”Inherit the Wind” – 1960. Sunt tare curios dacă vor fi în stare să vadă mesajul despre acceptare îngropat în spatele Procesului Maimuțelor.

Cine este de vină?

Eu sunt de vină! Și îmi pare tare rău!

Era mai demult un banc: Se făcea că un tip murise și ajunsese în iad. Acolo, Diavolul îi făcea turul de onoare și îi arăta mai multe cazane. Se organizase bine. Împărțise sufletele chinuite pe cazane, în funcție de naționalități. Ajung ei la un cazan în care fierbeau unii și stăteau de pază doi draci. ”Aici sunt italienii, vezi? Și ăștia doi draci au grijă să îi arunce înapoi pe cei care reușesc să se cațere pe ceilalți și să sară afară.” Mai merg ei și ajung la un cazan la care stăteau de pază patru draci. ”Aici sunt nemții, vezi? Ăștia se organizează mai bine și sar mai mulți afară în același timp. Îi ajută cei de jos. Aici este nevoie de patru draci.” Mai merg ei și ajung la un cazan care nu era păzit de nimeni. ”Și aici? Aici nu stă nimeni de pază?” întrebă omul. ”Nu e nevoie. Aici fierb românii. Cum încearcă unul să iasă, îl trag ceilalți înapoi.”

Am tot văzut cum cei din jurul meu trec, pe rând, prin etapele suferinței, cum trec de la negare, la furie și apoi la o negociere depresivă. Undeva în această zonă, am văzut zilele trecute cum toată lumea caută cu furie un vinovat pentru criza actuală: Diaspora este de vină, că ne-au adus virusul! Politicienii sunt de vină, că nu au luat măsuri mai bune! Oamenii sunt de vină, că nu respectă măsurile! Alți oameni sunt de vină, că sunt prea panicoși! Doctorii sunt de vină, că demisionează! Alți doctori sunt de vină că nu au demisionat sau nu au luat atitudine mai din timp! Chinezii sunt de vină! Americanii sunt de vină!

La ce bun? La ce bun să căutăm acum vinovatul? Ne ușurează viața? O să ne simțim mai bine dacă avem pe cine să urâm din măduva oaselor pentru suferința noastră de acum? Pe bune? Adică poate o să ne simțim mai bine dacă găsim pe cineva  căruia să-i punem în cârcă vina pentru supărarea noastră, dar o să fie o alinare de doar câteva minute. Apoi vom rămâne cu amarul și veninul toxic acumulat și tot nu vom fi rezolvat nimic. Mulți oameni mult mai deștepți decât mine (unii psihoterapeuți, alții filosofi) au ajuns la concluzia că răzbunarea nu crează eliberarea și catharsisul la care ne așteptăm. Este doar o impresie. Și atunci, la ce bun?

Așa că am început să mă gândesc: Dacă tot îmi vine (și mie) să găsesc un vinovat, atunci cred că eu sunt de vină. Serios. Și nu este doar o metaforă. Eu sunt de vină:

Eu sunt de vină că acum vreo opt ani nu am votat. Eu sunt de vină pentru că am dat șpagă la doctor. Eu sunt de vină pentru că am dat șpagă unui polițist ca să nu îmi dea o amendă pentru viteză. Eu sunt de vină pentru că atunci când am văzut șpăgi, șușanele și aranjamente prin primărie nu m-am luptat să le dau în vileag și mi-am văzut de viața mea. Sunt de vină că nu am penalizat suficient de dur prostia și indolența. Sunt vinovat că nu am fost mai deștept sau mai determinat să construiesc un proiect educațional mai mare, care să atingă și să formeze mai mulți oameni. Sunt de vină că nu m-am apucat de asta mai devreme. Eu sunt clar de vină că nu am luat atitudine atunci când i-am văzut pe alții cum încalcă legea. Eu sunt de vină că, acum doi ani, când am prins doi hoți de biciclete, am chemat poliția și nu i-am bătut să-i las în sânge pe scara blocului. Sunt vinovat că nu am citit mai mult. Sunt vinovat că nu am învățat mai mult și nu am știut mai bine cum să dau mai departe ce am învățat. Eu sunt de vină că nu am intrat în politică și, atunci când mi s-a propus o funcție publică, am refuzat, scârbit fiind de corupția, noroiul și lăturile din acea instituție. Eu sunt de vină că nu am avut ouăle să devin activist sau partizan. ”Una mattina mi sono alzato, E ho trovato l’invasor”

Eu sunt de vină! Na, poate acum e mai bine. Eu sunt de vină pentru că nu suntem bine pregătiți în fața acestei crize și suferim toți. Îmi pare rău! Dacă aș ști și aș putea, m-aș întoarce în timp să-mi dau una peste ceafă și să-mi dau singur un șut în fund direcționându-mă pe un drum mai eficient, un drum pe care pot face mai multe. Nu pot. Și îmi pare rău. Și îmi cer iertare.

Promit că o să încerc să nu mai fac!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén