Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Fundul meu sau imaginea de ansamblu? – Requiem pentru educație

În mijlocul nebuniei, pandemiei și distanțării sociale, privind (uneori consternat) reacțiile și pozițiile unora dintre concetățenii mei, mi-am adus aminte de celaltă viață. Mi-am adus aminte de perioada în care, în postura de arhitect, mergeam la ședințe pe șantier. Și apoi, totul a avut sens.

Se făcea atunci că mergeam destul de des prin praf, materiale de constucție, scule și zoaiele specifice unui șantier, în echipă, cu beneficiarul, constructorul, proiectanții de specialități, dirigintele de șantier și alții, urmărind să verificăm construcția și să găsim soluții la problemele ce apăreau pe parcurs. Și apăreau. Multe. Și trebuia să luăm decizii.

În acest context, invariabil ajungeam să deranjăm cu ședința noastră pe vreo doi Dorei soioși care voiau să bârâie cu o percutantă exact în spațiul în care discutam noi. Invariabil, îi rugam să aștepte puțin, iar în 70% din cazuri primeam un răspuns impertinent: ”Bă, șăfu’, da’ noi tre’ să lucrăm, n’avem ce să facem? BÂRRRRRRRR”. Iar uneori chiar se enervau că îi ținem din treabă. Uneori munceau exact la ce urma noi să schimbăm sau să adaptăm în urma discuției. Adică munceau chiar degeba. Dar aveau ton.

De cele mai multe ori, îmi înghițeam nervii și le explicam frumos că, dacă nu ne lasă să ne terminăm discuția, nu vor avea la ce să lucreze, sau vor munci degeaba și apoi îi vom pune să desfacă ceea ce tocmai au făcut. Doreii se opreau, se uitau la mine și, privind adânc în ochii lor, puteam să văd cum caută disperați să găsească o replică ce le-ar alina orgolul lezat ireparabil de logica enervantă și rece a argumentului meu. Apoi aveam liniște, Doreii lăsau jos bormașina și plecau bolborosind.

Până de curând nu i-am înțeles pe deplin.

sursa

Înțeleg că este frustrant să te întrerupă cineva din ce faci. Înțeleg că este super frustrant să te pună cineva să-ți schimbi planurile fără ca tu să ai mare lucru de zis despre asta. Dar nu înțeleg cum poți să fii atât de lipsit de viziune de ansamblu încât să nu vezi această foarte simplă relație cauzală: Nu mă lași să iau decizii despre proiect, atunci o să îți fie și ție mai greu în implementarea proiectului.

Dar asta este simptomatic pentru o mare parte din societatea noastră și, cred eu, de asta ne va fi foarte greu în perioada care urmează. Îmi este greu de înțeles și de acceptat că, în mijlocul acestei pandemii, oamenii în putere închid afaceri, fac sacrificii, se chinuie, se frământă sau, ca noi, se dau peste cap să se reinventeze pentru a putea sta pe linia de plutire, pentru a nu dezamăgi angajați, colaboratori și clienți, ca să fie luați la mișto și ignorați de adolescenți care se duc relaxați la fotbal, de pensionari care se plimbă nepăsători prin parc, sau de ”diaspora” (sau măcar de o parte a ei, mai oportunistă și tupeistă) care se întoarce în țară dar este nepăsătoare cu privire la carantine, reguli și precauții pe care încearcă să le evite mințind.

Iar totul pleacă de la educație, sau de la lipsa ei:

Dacă nu am fost educați să gândim critic, analitic și să privim lucurile în ansamblu, atunci o pondere foarte mare în judecățile noastre instinctive o preia propria persoană, orgoliul și satisfacția noastră de moment: ”Eu nu știu ce va fi mâine, eu mă imbăt azi”, ”Azi am bani că mi-a intrat alocația copilului, mâine o să văd eu ce o să fac. Azi nu mă angajez, că n-am nevoie”, ”Eu am valoare! Toți maneliștii sunt ca mine și ei zic că au valoare!”, ”Eu fur azi, și oi vedea ce fac mâine!”, ”Eu mint ca să scap de carantină și m-oi descurca eu apoi”, ”Eu mint ca să nu mi se afle amantlâcul și nu îmi pasă că imbolnăvesc un spital”, ”Eu mă plimb azi, că eu am treabă, nu oi păți nimic. Cine sunt ăștia să-mi spună mie ce să fac?” Eu, eu, eu, eu, eu sunt cel mai tare, eu știu cel mai bine. Pe mine nu mă întrerupe nimeni din ce vreau eu să fac.

Deci, dacă nu am fost educați să vedem și să înțelegem imaginea de ansamblu, sau să avem bunul simț de a recunoaște că nu o putem vedea, atunci ne vedem doar propriul fund și ni se pare că, dacă asta este cea mai mare parte din ceea ce vedem, ăsta trebuie să fie și cel mai important lucru. Și ne plimbăm, ieșim la grătar, mințim, facem mișto, nu ne pregătim, nu ne ferim, dar avem ton, impertinență, pretenții și critici. Că doar este fundul nostru și este cel mai important.

Specialiștii numesc asta ”suficiență”. Și este invers-proporțională cu educația și direct-proporțională cu aroganța. De aceea, cei mai predispuși la a deveni suficienți (blazați și aroganți) sunt adolescenții care sunt în căutarea unei identități, bătrânii care cred că experiența de viață îi face atotștiutori (și se uită de sus la cei mai tineri plecând de la premisa a priori că ei știu cel mai bine) și cei ce, din diverse motive regretabile, nu au beneficiat de suficientă educație formală (gândire critică) sau informală (bun-simțul celor ”7 ani de acasă”). Cam cei care se plimbă acum nepăsători pe stradă.

Acum, pentru a nu face excepție, trebuie spus că nu am pretenția de a deține adevărul absolut, a soluției salvatoare sau, măcar, că văd lucrurile foarte clar. Și eu plutesc în aceeași nesiguranță și dezorientare ca toată lumea. Însă, ce încerc să fac este să-mi protejez familia izolându-ne, să salvez și să reinventez proiectul meu de suflet – Academia 1,61 și să încerc să înțeleg cât mai mult din imaginea de ansamblu. Încerc să DUBITO, ca să pot să COGITO, ca să reușesc să SUM.

 O cunoștință mi-a spus acum mai mulți ani o treabă foarte tare: ”Trebuie să fii deștept ca să te prinzi că ești prost”. Brutală, dar adevărată. În cursurile de formatori, când vorbim despre etapele învățării, numim asta ”incompetența inconștientă”. Ca să ajungi la ”incompetența conștientă” sau mai sus, trebuie să parcurgi deja câteva etape (deci să devii mai deștept).

Deci, practic, acum nu vom suferi această criză pentru că sunt unii suficinți și nesimțiți. Vom suferi acum pentru că nivelul educațional românesc (formal dar mai ales informal) este foarte jos și a fost prea mult timp foarte jos.

Este deja prea târziu?

Previous

Nu mi-e frică de virus cât mi-e frică de gloată

Next

Cu capul în nisip sau zvârcolindu-ne să ne reinventăm

1 Comment

  1. Stefan

    Târziu? Nu cred. Oricând se poate da un reset!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén