Andrei Samoil

Am plecat pe 11 martie, seara. De ziua mamei mele. Am fost la părinții mei să îi dau mamei un cadou și apoi am plecat. În mod normal, am fi stat la masă, sau am fi ieșit la un restaurant. Îi spuneam mamei că încă nu îmi vine să cred că am ajuns să trăiesc așa ceva. I-am spus să vină cu noi. Nu a vrut. Trebuie să aibă grijă de bunici, iar ei nu vor și nu pot veni unde mergem noi, la altitudine.

Am plecat cu restul familiei la o cabană izolată, undeva la munte. Ni s-a părut mai sigur așa. Perspectiva petrecerii unei perioade lungi de izolare într-un apartament din București, cu Victor agitat cățărându-se pe pereți, părea mai grea decât să tai lemne și să mă gospodăresc, izolat, la munte. Mă simt vinovat că eu am această opțiune, iar alții nu.

Sunt îngândurat tot drumul. Parcă trăiesc într-un film prost. Ajungem la cabană, tai lemne, fac focul, pornesc apa, ne instalăm, îl culcăm pe Victor și, noaptea, târziu îmi pun un pahar de vin și pornesc o conexiune slabă la internet ca să mai aflu niște știri. Și atunci, privind peste ecranul laptopului la șura vecinului, la uliță, la munții și copacii care se zbat în vânt în lumina lunii, mă lovește:

Acesta este un punct de cotitură. După asta, lumea nu va mai fi niciodată la fel. PANICĂ. Simt că sunt în cădere liberă. Îmi fuge pământul de sub picioare. Tot ce am clădit se clatină: economiile noastre, dojo-ul de aikido, proiectul meu de suflet – Academia 1,61, echipa de instructori și angajați, sănătatea noastră, familia separată.

Oare dacă stau, îmi mănânc proviziile, mă îmbăt în fiecare seara și mă uit la toate serialele de pe Netflix, o să treacă? O să fie ca un vis urât? Dacă îmi sap o groapă cât să-mi vâr capul adânc în ea, o să treacă? Ar trebui să găsesc o soluție! Repede! Să revin la viața mea de acum câteva luni! Mă zbat. Vreau să mă agăț de ceva.

Decid să mă las în voia căderii… Oricum, nu am ce altceva să fac. Nu am control pe această situație și asta mă sperie. Îmi amintesc de un banc cu doi alpiniști care cațără un perete. Unul din ei cade în hău și dispare din raza vizuală a celui ce a rămas pe stâncă. Colegul său se apleacă și urlă: ”Băăăăă, ești bine? Te-ai lovit?” Iar din genune răsună răspunsul: ”Nu știu! Încă nu am ajuns la fund!”

Macabru. Dar așa mă simt, de parcă sunt în cădere și nu am ajuns la fund. Apoi, parcă ies din peșteră la lumină: Am făcut ce am știut, cît de bine am știut. M-am pregătit cât de bine am putut. Anii de predat tehnici de supraviețuire și reacție în situații de urgență și-au spus cuvântul. Am respectat algoritmii, am urmat regulile, am procedat corect și precaut. Mi-aș dori să lucrez în sistemul sanitar ca să pot să ajut mai mult, dar nu sunt cadru medical. Vreau să încerc să ajut altfel…

Identific în mine însumi etapele suferinței. Îmi propun să-mi las mintea să se obișnuiască și să ajungă în starea de ACCEPTARE. Aștept. Nu ajung la fund, dar nu mai sunt în vrie. Ca un parașutist care se echilibrează și se așează ”în stil”, pe burtă, pe curentul de aer. Acum am control. E mai bine.

Trebuie să mă reinventez. Toți trebuie să o facem. Viața nu va mai fi la fel… Mă gândesc că am pornit Academia 1,61 din dorința de a-mi aduce o contribuție cît de semnificativă la a imbunătăți lumea din jur. Îmi amintesc că scopul principal al Academiei 1,61 este educația. Dar nu orice fel de educație, ci una nonformală, amuzantă, prin joc, prin exerciții, prin discuții în grup, prin povești, prin debriefing și prin cât mai multă interacțiune umană. Timpul a adus rezultate mult peste așteptări, care au confirmat valoarea proiectului. Nu am spus-o noi, o spun părinții și, de fiecare dată, nu știu cum să primesc elegant remarcile pozitive. Dar ele sunt. E plin siteul nostru de testimoniale.

Deci, zic, să continuăm! Ok, așteptăm puțin cu taberele, dar putem să găsim alte metode pentru a ne îndeplini scopul. Convoc o ședință online cu angajații. Scriu mailuri cu sfaturi către toți instructorii, facem un brainstorming și ne punem pe treabă. Ideile încep să curgă. O să am timp să mă panichez când sunt mort. Până atunci, la luptă! De ce au nevoie copiii acum? De ce au nevoie părinții? Toți văd același film, toți sunt în izolare, stresați, plictisiți, cu copiii urcându-se pe pereți și o frică depresivă așteptând la ușă. Mulți duc dorul interacțiunii sociale veritabile. Păi să le dăm asta! Începe să curgă un alt val de idei: Webinarii gratuite, jocuri de echipă, club de filme cu discuții, alergătură online după indicii în familie. Cum făceam prin București, sau în pădure. Sau, și mai bine, în echipe de adolescenți. Cu mistere. Cu povești. Cu provocări șmechere, ca Balena Albastră dar safe, în casă.

Simt cum echipa se entuziasmează. E mai bine. Pare că am un oarecare control. Caut mânerul de comandă al parașutei. Japonezii au același cuvânt pentru criză și pentru oportunitate. Diferența o face doar contextul. La muncă! Să facem toți ce putem mai bine ca să ajutăm și ca să supraviețuim.

O să am timp să mă panichez când o să fiu mort!

În mijlocul nebuniei, pandemiei și distanțării sociale, privind (uneori consternat) reacțiile și pozițiile unora dintre concetățenii mei, mi-am adus aminte de celaltă viață. Mi-am adus aminte de perioada în care, în postura de arhitect, mergeam la ședințe pe șantier. Și apoi, totul a avut sens.

Se făcea atunci că mergeam destul de des prin praf, materiale de constucție, scule și zoaiele specifice unui șantier, în echipă, cu beneficiarul, constructorul, proiectanții de specialități, dirigintele de șantier și alții, urmărind să verificăm construcția și să găsim soluții la problemele ce apăreau pe parcurs. Și apăreau. Multe. Și trebuia să luăm decizii.

În acest context, invariabil ajungeam să deranjăm cu ședința noastră pe vreo doi Dorei soioși care voiau să bârâie cu o percutantă exact în spațiul în care discutam noi. Invariabil, îi rugam să aștepte puțin, iar în 70% din cazuri primeam un răspuns impertinent: ”Bă, șăfu’, da’ noi tre’ să lucrăm, n’avem ce să facem? BÂRRRRRRRR”. Iar uneori chiar se enervau că îi ținem din treabă. Uneori munceau exact la ce urma noi să schimbăm sau să adaptăm în urma discuției. Adică munceau chiar degeba. Dar aveau ton.

De cele mai multe ori, îmi înghițeam nervii și le explicam frumos că, dacă nu ne lasă să ne terminăm discuția, nu vor avea la ce să lucreze, sau vor munci degeaba și apoi îi vom pune să desfacă ceea ce tocmai au făcut. Doreii se opreau, se uitau la mine și, privind adânc în ochii lor, puteam să văd cum caută disperați să găsească o replică ce le-ar alina orgolul lezat ireparabil de logica enervantă și rece a argumentului meu. Apoi aveam liniște, Doreii lăsau jos bormașina și plecau bolborosind.

Până de curând nu i-am înțeles pe deplin.

Înțeleg că este frustrant să te întrerupă cineva din ce faci. Înțeleg că este super frustrant să te pună cineva să-ți schimbi planurile fără ca tu să ai mare lucru de zis despre asta. Dar nu înțeleg cum poți să fii atât de lipsit de viziune de ansamblu încât să nu vezi această foarte simplă relație cauzală: Nu mă lași să iau decizii despre proiect, atunci o să îți fie și ție mai greu în implementarea proiectului.

Dar asta este simptomatic pentru o mare parte din societatea noastră și, cred eu, de asta ne va fi foarte greu în perioada care urmează. Îmi este greu de înțeles și de acceptat că, în mijlocul acestei pandemii, oamenii în putere închid afaceri, fac sacrificii, se chinuie, se frământă sau, ca noi, se dau peste cap să se reinventeze pentru a putea sta pe linia de plutire, pentru a nu dezamăgi angajați, colaboratori și clienți, ca să fie luați la mișto și ignorați de adolescenți care se duc relaxați la fotbal, de pensionari care se plimbă nepăsători prin parc, sau de ”diaspora” (sau măcar de o parte a ei, mai oportunistă și tupeistă) care se întoarce în țară dar este nepăsătoare cu privire la carantine, reguli și precauții pe care încearcă să le evite mințind.

Iar totul pleacă de la educație, sau de la lipsa ei:

Dacă nu am fost educați să gândim critic, analitic și să privim lucurile în ansamblu, atunci o pondere foarte mare în judecățile noastre instinctive o preia propria persoană, orgoliul și satisfacția noastră de moment: ”Eu nu știu ce va fi mâine, eu mă imbăt azi”, ”Azi am bani că mi-a intrat alocația copilului, mâine o să văd eu ce o să fac. Azi nu mă angajez, că n-am nevoie”, ”Eu am valoare! Toți maneliștii sunt ca mine și ei zic că au valoare!”, ”Eu fur azi, și oi vedea ce fac mâine!”, ”Eu mint ca să scap de carantină și m-oi descurca eu apoi”, ”Eu mint ca să nu mi se afle amantlâcul și nu îmi pasă că imbolnăvesc un spital”, ”Eu mă plimb azi, că eu am treabă, nu oi păți nimic. Cine sunt ăștia să-mi spună mie ce să fac?” Eu, eu, eu, eu, eu sunt cel mai tare, eu știu cel mai bine. Pe mine nu mă întrerupe nimeni din ce vreau eu să fac.

Deci, dacă nu am fost educați să vedem și să înțelegem imaginea de ansamblu, sau să avem bunul simț de a recunoaște că nu o putem vedea, atunci ne vedem doar propriul fund și ni se pare că, dacă asta este cea mai mare parte din ceea ce vedem, ăsta trebuie să fie și cel mai important lucru. Și ne plimbăm, ieșim la grătar, mințim, facem mișto, nu ne pregătim, nu ne ferim, dar avem ton, impertinență, pretenții și critici. Că doar este fundul nostru și este cel mai important.

Specialiștii numesc asta ”suficiență”. Și este invers-proporțională cu educația și direct-proporțională cu aroganța. De aceea, cei mai predispuși la a deveni suficienți (blazați și aroganți) sunt adolescenții care sunt în căutarea unei identități, bătrânii care cred că experiența de viață îi face atotștiutori (și se uită de sus la cei mai tineri plecând de la premisa a priori că ei știu cel mai bine) și cei ce, din diverse motive regretabile, nu au beneficiat de suficientă educație formală (gândire critică) sau informală (bun-simțul celor ”7 ani de acasă”). Cam cei care se plimbă acum nepăsători pe stradă.

Acum, pentru a nu face excepție, trebuie spus că nu am pretenția de a deține adevărul absolut, a soluției salvatoare sau, măcar, că văd lucrurile foarte clar. Și eu plutesc în aceeași nesiguranță și dezorientare ca toată lumea. Însă, ce încerc să fac este să-mi protejez familia izolându-ne, să salvez și să reinventez proiectul meu de suflet – Academia 1,61 și să încerc să înțeleg cât mai mult din imaginea de ansamblu. Încerc să DUBITO, ca să pot să COGITO, ca să reușesc să SUM.

 O cunoștință mi-a spus acum mai mulți ani o treabă foarte tare: ”Trebuie să fii deștept ca să te prinzi că ești prost”. Brutală, dar adevărată. În cursurile de formatori, când vorbim despre etapele învățării, numim asta ”incompetența inconștientă”. Ca să ajungi la ”incompetența conștientă” sau mai sus, trebuie să parcurgi deja câteva etape (deci să devii mai deștept).

Deci, practic, acum nu vom suferi această criză pentru că sunt unii suficinți și nesimțiți. Vom suferi acum pentru că nivelul educațional românesc (formal dar mai ales informal) este foarte jos și a fost prea mult timp foarte jos.

Este deja prea târziu?