Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Month: February 2020

Nu mi-e frică de virus cât mi-e frică de gloată

OK, deci a ajuns virusul chinezesc pe plaiurile mioritice.

Panică! Vine apocalipsa! O să murim, așa că să fugim, să ne pregătim! Să cumpărăm cât mai multe, să ne baricadăm în casă și să supraviețuim armatelor de zombie. Clar, morcovul proctologic a intrat cu tot cu frunze, pădure și pădurar. Sperăm ca măcar pădurarul să nu fie infectat și să nu stea în carantină în culcușul din rectul nostru. Și mie mi-a intrat puțin morcovul, dar pădurarul a rămas afară, din motivele pe care le voi explica mai jos.

Rețelele sociale s-au împânzit de posturi de toate felurile. Publicul s-a scindat din nou în două tabere: Pe de o parte sunt cei panicați, care își fac provizii de apă plată, iar pe de alta sunt cei ce râd aroganți de cei de mai sus și fac mișto de panica stârnită de ”o simplă gripă cu nume mai complicat”. Eu cred că nu fac bine nici unii, nici ceilalți.

sursa foto

Cred că, la fel ca în multe alte situații, o cale de mijloc este mult mai prudentă și mai utilă. Am auzit multe glume și sfaturi în ultima perioadă. Unele sunt bune, unele mă sperie, iar unele sunt direct nocive.

În ultimii zece ani trăiesc din organizarea de cursuri și tabere de supraviețuire (printre altele). Asta include obligatoriu și partea de pregătire psihologică pentru a ne asigura că, într-o situație de criză, într-o situație limită, mintea noastră rațională este pregătită și suficient de lucidă pentru a lua cele mai bune decizii. În acele situații, atitudinea și gândirea clară este mult mai importantă decât echipamentul pe care îl avem, proviziile și chiar antrenamentul anterior.

Astfel, concret, astăzi nu mă sperie virusul cât mă îngrijorează masele de oameni panicați și unele idei promovate de media și de rețelele sociale. O să încep cu hipsterii aroganți și ”relaxați”:

”Este o simplă gripă! Mortaliatea gripei este doar puțin mai mică decât a noului coronavirus. Gripa are mortalitate 2,1%, iar noul virus este undeva pe la 2,3%” – Nu chiar. CDC (SUA) și WHO (World Health Organisation) au publicat puțin alte valori: De gripă, în SUA, se estimează că în acest sezon s-au îmbolnăvit 41.000.000, au fost spitalizați 19.000.000 și au murit 41.000 de persoane. Asta înseamnă că au murit 0,1% din cei presupus infectați și 0,21% din cei ce au vizitat un spital. Nu 2,1%! (sursa)

WHO estimează rata de mortaliate a COVID-19 undeva la 3,4% din totalul cazurilor dar, întrucât nu sunt decât 36.872 de persoane ce s-au recuperat din totalul de 83.907 de bolnavi, procentul poate crește. În prezent, dintre cei ce au scăpat de boală într-un fel sau altul, 7,2% au murit. (sursa)

Deci nu este chiar ca o gripă. Riscul de deces este mai mare (de douăzeci de ori). Da, nu mult mai mare, nu ca la SARS (aprox. 10%) sau Ebola, dar totuși semnificativ mai mare. Ce ți-e și cu cifrele astea…

”Cum mă feresc de gripă, mă feresc și de coronavirus.” – Poate ar trebui să ne ferim puțin mai tare. Cred asta pentru că este ceva mai contagios decât gripa sezonieră. Tot WHO estimează indicele de contagiozitate (R0) ca fiind între 2 și 3. Asta înseamnă că un om infectează în medie alți doi sau trei. Gripa are în medie R0 de 1,3, iar SARS a avut 2,0. (Atunci când R0 scade sub 1, epidemia este în declin.) (sursa – in partea de jos a paginii) Deci este ceva mai virulent decât gripa și cred că ar trebui să fim puțin mai grijulii cu privire la ce măsuri de protecție luăm. Aici sunt recomandările de igienă emise de autoritățile române.

”Eu nu îmi fac provizii ca alți proști, să-mi expire mâncarea în dulap, să mă bat pe la cozi. Eu îmi iau un somon mic și mâine o să vedeți că nu se întâmplă nimic.” – Da, tentant, dar deja s-a întâmplat ceva. Deja nu mai găsești diverse chestii prin magazine sau le găsești greu și stai la cozi. Aici simt nevoia să sparg problema în două: virusul este un aspect, panica mulțimii este altul. Ele sunt legate într-o oarecare măsură, dar nu în totalitate. Magazinele s-au golit de făină înainte de a fi apărut primul caz confirmat în România. Deci panica forțează masele să reacționeze independent de datele virusului și, uneori, ilogic, dar gloata tot va reacționa. Și tu, hipstere, dacă voiai să-ți surprinzi iubita de 1 martie și să-i faci niște paste șmechere, s-ar putea să le găsești foarte greu.

Să te pregătești pentru virus mi se pare exagerat. Să te pregătești pentru panica gloatei mi se pare de bun simț. Degeaba te plângi pe Facebook de cât de proști sunt oamenii, degeaba pui glumițe și îi ironizezi, ei tot așa vor reacționa și tot vor fi făina și pastele greu de găsit. Statistic, în spațiile aglomerate, în caz de explozie, incendiu, cutremur sau bombă pusă de șerpilienii masonici, mor mai mulți oameni călcați în picioare în busculada dezorganizată decât în calamitatea în sine. Gloata este mai periculoasă. În orașe este la fel: sunt multe suflete pe metru pătrat.

Sigur, este tentant să ne ducem viețile obișnuite și să râdem de disperații panicoși care se pregătesc de apocalipsă, dar parcă nici să ignorăm o serie de scenarii plauzibile, care au avut loc în alte zone ale lumii: Oameni au fost trimiși în carantină și s-au aprovizionat mai greu, orașe au fost închise și s-au aprovizionat mai greu, transportul a fost perturbat în unele zone. Toate astea s-au întâmplat. Nu este sigur că se vor întâmpla și la noi, dar nici imposibil.

Atunci când mă pregătesc pentru o tură la munte sau în sălbăticie, îmi pun în rucsac unele lucruri (grele, pe care trebuie să le car) pe care sper că nu le voi folosi, dar nici nu îmi dă mâna să plec fără ele (telefon prin satelit, spray pentru urși, sondă de avalanșă, cască, trusă de supraviețuire, folie de urgență, bandaje etc.). Cam așa ar trebui să fie și cu pregătirile pentru această infodemie (panică) care este clar că a ajuns să ne afecteze independent de evoluția virusului. Sper că nu ne va afecta prea tare, dar aș fi iresponsabil să o ignor.

”Dacă mă molipsesc, nu spun la nimeni, să nu mă ia în carantină, mint dacă trebuie, mă duc acasă și o duc pe picioare. Se simte ca o gripă și o să mă imunizez fără să risc să ajung prin spitalele noastre jegoase.” – Da, știu, nimeni nu mai are încredere in sistemul sanitar de pe meleagurile noastre. Este foarte greu să ai încredere după ce am văzut toți mizeriile din ultimii ani. Și mie mi-e frică să calc în spitalele de stat, nu am încredere în procedurile lor și nici în personalul medical, dar, pentru numele lui Dumnezeu, anunță dacă suspectezi o astfel de infecție! Spuneam mai sus că WHO estimează o rată de transmisie a virusului (R0) destul de mare. Dacă te duci acasă și nu spui, sau spui târziu, nu știi pe cine mai infectezi și cine ajunge să se chinuie (sau să moară) ca urmare a deciziilor tale. Da, știu, ”decât să plângă mama…” dar chiar așa nesimțit și antisocial nu poți fi! Scutură-ți bine capul că a rămas neuronul blocat într-un colț. Dacă te simți rău, anunță doctorul de familie și apoi luptă-te cu sistemul. Nu îi expune pe alții.

Dar să nu uit și de cei din cealaltă extremă:

”O să închidă Firea orașul și o să murim aici de foame!” – Deși nu este imposibil, este foarte puțin probabil. Nici măcar în China orașele nu s-au închis ermetic și nimeni nu a murit de foame ca urmare a epidemiei. În scenariile cele mai sumbre, va fi probabil mai greu, cu siguranță va fi incomod, dar nu va fi o apocalipsă zombie sau stare de război. Poate nu este o idee rea de a face niște provizii de siguranță, la fel cum nu este o idee rea de a avea o trusă de prim ajutor în mașină în caz de accident, sau în casă în caz de cutremur, dar chiar să devalizăm panicați supermarketurile cred că nu este cazul.

Apropo, am văzut foarte mulți oameni zilele astea care făceau hernie ridicând grămezi de baxuri de apă. Asta chiar este degeaba. Într-adevăr, în situațiile de supraviețuire este importantă ”Regula Celor Trei” pentru a înțelege ordinea de priorități: Corpul uman funcționează 3 minute fără aer, 3 ore fără căldură, 3 zile fără apă și 3 săptămâni fără mâncare. Apa este pe prioritatea trei din patru, dar este foarte ușor să găsiți soluții pentru sterilizarea apei. Aducerea la fierbere este doar una dintre ele și printre cele mai simple.

”O să mă îmbolnăvesc! Mai bine stau în casă, cu ușile ferecate, până trece nebunia. Nu mai merg nicăieri!” – Da, asta este tentația și este primul instinct emoțional pe care îl avem. Dar cifrele nu sunt atât de sumbre. În China sunt aproximativ 1.386.000.000 de persoane. Cazurile de infectare cu COVID-19 din China sunt astăzi 78,832 și nu mai cresc atât de repede. Deci procentul de infectați este de 0,0056% din totalul chinezilor. Dacă se păstrează procentul și în alte țări, s-ar putea să trebuiască să ne îngrijoreze mai tare infecțiile cu TBC (de care nu se îngrijorează mai nimeni) decât noul coronavirus. Șansa de a ne infecta este, totuși, destul de mică. Este mai probabil să ne rănim într-un accident rutier. Totuși, ne suim zilnic în mașini. Nu cred că este cazul să ne fortificăm casele sau să nu ne mai plimbăm prin parc.

Chiar dacă aplicăm procentul doar la populația orașului Wuhan (11.000.000 de locuitori), ar fi fost infectată 0,7% din populație (deși numărul de cazuri din China este răspândit pe mai toată suprafața țării). Tot mică este, încă, probabilitatea de a fi infectat. Mai bine luăm lucrurile pe rând, nu ne precipităm și ne continuăm viața obișnuită manifestând o decentă prudență.

În analiza acestei situații și în încercarea de a-mi face un plan care să țină cont atât de epidemie cât și de infodemia și panica generată, am încercat să introduc doar date din surse oficiale. Altfel, mi s-a părut foarte greu să-mi formez o imagine de ansamblu cu tot zgomotul mediatic și panicos de breaking news din jur. În continuare nu sunt sigur că pot vedea lucrurile clar sau că pot anticipa ce se va întâmpla, dar, la fel ca în situațiile de supraviețuire sau de criză despre care vorbesc și uneori le simulez în evenimentele noastre, tehnica reperelor apropiate și a unei corecte ordini de priorități par a fi cele mai sigure.

Soluții împotriva bullying-ului?

Am o discuție în autocar cu o adolescentă drăguță, la finalul uneia din taberele noastre de schi. Mergem spre aeroport și suntem amândoi bucuroși și încărcați cu amintiri plăcute din tabără. Este inteligentă, determinată, articulată dar uneori retrasă. Este acel gen de copil care înflorește atunci când se simte în largul ei și nu ține morțiș să iasă în evidență. Acum este unul din acele momente și nu îi mai tace gura. Îmi povestește despre cât de stresată era înainte de tabără pentru că nu cunoștea pe nimeni, și cât de bucuroasă este acum că i-a plăcut tare mult grupul, activitățile și atmosfera din excursie. Apoi se schimbă la față, se poticnește puțin și spune:

”Știi, Andrei, nu e întotdeauna așa. Mi-este foarte greu la școală. Mi-e frică… Este un grup de copii care mă tot chinuie și mulți se iau de mine. Nu prea găsesc grupuri ca cel de acum, așa că prefer să stau singură, să citesc și să mă ocup de ce-mi place. Să citesc, să programez, stau mult singură. Mi-e frică. La școală tot fac mișto de mine, pun poze modificate cu mine pe whatsapp… ”

O întreb dacă a spus cuiva și îmi răspunde că a încercat să le zică și părinților și profesorilor dar a fost mult mai rău apoi.

Câteva săptămâni mai târziu, o fetiță mică, de la aikido, îmi spune, de lângă tatăl ei, lăsând privirea în jos, că niște copii de la școală o tot împing, o lovesc și râd de ea. Îi apare o lacrimă în colțul ochilor și zice că nici nu poate să folosească tehnicile pe care le predau în dojo pentru că le-am pus o regulă fermă că nu au voie să aplice pe alții (prieteni, colegi sau cunoscuți) prizele articulare și proiectările pe care învață la sală. Tatăl îmi spune că a vorbit chiar cu părinții copiilor agresori și nu s-a schimbat nimic.

Mă umplu de spume. Mă gândesc la ce aș face eu, dacă aș fi în locul lor.

Să le spun să le rupă capul? Să spele cu ei pe jos? Cred că ar fi iresponsabil. Conflictul ar putea escalada și cineva ar putea fi rănit. Dar oricum cineva este rănit. Cele două fetițe care mi-au împărtășit problemele lor suferă chiar acum. Deja se poate citi frica și crisparea în comportamentul lor. Deja le este foarte greu să vorbească despre asta.

Să le spun să vorbească profesorilor despre problemele lor? Poate ar ajuta. De cele mai multe ori, statistica zice că nu ajută. Mai mult de a-i certa pe agresori în fața clasei, profesorii de la noi de obicei nu fac. Iar asta, într-adevăr, face mai rău. Copiii-agresori simt să se răzbune după acest gen de observație care, să fim serioși, nu îi sperie prea tare.

Să le spun să îi ignore? Ar face-o dacă ar putea… Este cam greu să ignori o poză cu tine, cu un șobolan pe cap, mâncând un emoji de forma unui rahat cu ochi și gură. Chiar este greu de ignorat când poza circulă pe rețelele sociale, pe grupurile închise ale colegilor ”populari” din clasa ta.

Știu, avem de ceva timp o lege antibullying. Dar nu are încă norme de aplicare. Practic, da, este ilegal, dar nu există pedepse pentru cei ce o încalcă. Oricum, conform legii, cam toată treaba și răspunderea este pusă în cârca unităților de învățământ care ar trebui să organizeze consiliere cu toți cei implicați.

Eu le-am recomandat să facă un drum la poliție. Poate am făcut bine, poate am făcut rău… Nu știu. M-am gândit că, dacă ar face o plângere prealabilă (plângere penală) acuzând încălcarea legii ce face referire la ”lovirea sau alte violențe”, la ”hărțuirea cibernetică”, la ”rele tratamente aplicate minorului” sau chiar la ”încăierare” (toate din Noul Cod Penal), poate lucrurile ar căpăta o gravitate aparte care ar descuraja copiii agresori să o comită din nou. Probabil nu o să se lase cu nimic. Probabil nu se va lăsa cu școală de corecție sau cu cine știe ce despăgubiri. Dar, cu siguranță, după formularea unei plângeri prealabile, organele de poliție sunt obligate să audieze copiii-agresori la un loc cu tutorii lor. Mă gândesc că acesta poate fi un semnal de alarmă destul de puternic pentru familiile celor ce găsesc postura de bully ca fiind amuzantă. Poate au loc niste discuții de familie ulterior. Poate chiar niște terapie. Sau poate apare doar o oarecare teamă de a nu mai încălca legea din nou.

Mai jos, poziția poliției:

https://www.politiaromana.ro/ro/stiri-si-media/stiri/nu-ignorati-semnele-cyber-bullying-ului

https://legestart.ro/tot-ce-trebuie-sa-stim-despre-legea-anti-bullying-care-intrat-vigoare-pe-22-noiembrie-2019/

Indiferent dacă asta ar merge sau nu, și aș fi în situația să fie fiul meu supus unui astfel de tratament, cred că l-aș sfătui să caute, să descopere și să-și dezvolte în el însuși abilitatea de a nu se înfuria când alții sunt răi cu el. Asta ar putea debalansa jocul de putere dintre bully și victimă făcându-l mai puțin amuzant pentru agresor. Altfel, dacă se ajunge la agresiuni fizice și nimic din cele de mai sus nu funcționează, până la urmă cred că l-aș lăsa (și învăța) să spargă nasul cuiva sau chiar să îi rupă mâna. Dar doar în ultimă instanță și având demersul legal deja început.

Nu știu dacă gândesc bine sau nu.

Când eram eu mic, era și atunci bullying. Dar cred că nu îl luam atât de în piept cum o face generația de copii de astăzi. Nu aveam atunci rețele sociale, eram mai brutali, mai combativi și eram mult mai puțin conștienți de trăirile și de latura noastră emoțională decât este generația de astăzi. Astfel, chiar cred că pe ei îi doare ceva mai tare decât ne durea pe noi când ne puneau piedici elevii din anii mai mari.

Altfel, cred că, pentru început, abordarea din filmulețul de mai jos poate fi o soluție foarte bună.

Sunt tare curios alții ce cred.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén