Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Month: August 2019

Ești puternic? Atunci probabil nu mai înveți mare lucru.

”La vârsta mea, nu mai ai tu ce să mă înveți!”

În fața mea stă contestatar, bățos și arogant, un bărbat de vreo 50 de ani care, după ce mi-a aruncat replica se uită zeflemitor să vadă dacă m-a destabilizat. Țin un scurt atelier de orientare și tehnici de supraviețuire pentru adulți, ca parte dintr-un program pe care îl desfășuram cu un partener și prieten. Povestesc despre adăpostul de urgență și folia de supraviețuire dar, aparent, acest bărbat din grupul ce asistă simte nevoia să mă încerce.

Zâmbesc, îi spun ”Tot ce este posibil…” și îmi continui explicația neperturbat.

Văd că insistă. Nu știu ce are, dar nu-mi doresc să-l las ”să-mi ia grupul”.

”Pe vremea mea, ne puneam foile militare de cort în cap și ne rezolvam foarte bine problema așa”

Zâmbesc cu toată gura și spun relaxat și curios:

”Nu exista plastic pe atunci?”

Dă să răspundă, se prinde că l-am luat peste picior, dar atenția îi este imediat distrasă de râsetele și chicotelile grupului. A pierdut. Am ținut grupul, am câștigat, dar pe el l-am pierdut. Mi-e clar că, deși s-a potolit, de aici în colo nu va mai fi atent.

Continui explicațiile despre avantajele greutății mici ale unei folii de urgență (supraviețuire), a laminării metalice și a modului de folosire, închei atelierul și plec acasă.

Mi-aș fi dorit să-i schimb percepția, să-l ajut să se deschidă și să-l fac receptiv la informația pe care o transmiteam. Situația nu-mi este sub nicio formă nouă sau nemaiîntâlnită, dar, de fiecare dată, ajung să-mi doresc să am o metodă să ajung și la cel mai opac, contestatar și aricit interlocutor. Știu, sunt călare pe Rocinante și șarjez spre o moară de vânt.

Dar, de fapt, de ce se întâmplă asta? Și, mai ales, de ce asta nu se întâmplă aproape niciodată la copii?

Nu predau directiv (nici la copii, nici la adulți), nu există măsuri punitive sau coercitive în metoda de predare și nu fac aproape niciodată apel la vârstă sau autoritate. Deci, teoretic, nu ar trebui să ciufulesc orgoliile adulților. Și totuși? De ce copiii învață mai repede și sunt atât de mult mai deschiși decât adulții?

O teorie pe care mi-am format-o de curând este că puterea, experiența și competența de multe ori ne opacizează și ne fac să învățăm mai greu. Cred că funcționează așa: Ești slab sau vulnerabil și devii puternic, sau ești novice, ținta miștourilor veteranilor și devii experimentat, sau ești prost și devii deștept. Acum este momentul să te bucuri de obstacolul depășit. Și o facem. Ne bucurăm că am devenit capabili, ne place că acum putem întoarce miștourile și să criticăm cu superioritate începătorii, ne lăfăim în gloria puterii nou obținute (de orice natură ar fi ea) și căutăm de multe ori metode de a o arăta, de a o confirma și de a plăti polițele acumulate în perioada în care eram slabi și neștiutori. Chiar dacă le plătim către alte persoane. Nu contează, le plătim către lumea și universul care ne-a rănit mândria.

Dar asta vine de cele mai multe ori cu un preț. De multe ori ajungem să ne preocupăm (instinctiv) mai mult de polițele personale decât să ne îndreptăm atenția către ceea ce este de învățat din contextul în care suntem. Și atunci ne opacizăm și, uneori, devenim chiar suficienți. Iar informația nu mai ajunge la noi. Asta, cred, este o mare barieră în învățare. Iar omul care nu mai învață, în opinia mea, nu mai are decât să aștepte să moară. Ca un copac bătrân, uscat și rigid care numără furtunile, așteptând să fie doborât.

Anul acesta, pentru prima dată, ne-am luat inima în dinți și am decis să organizăm o tabără de supraviețuire pentru adulți. Am făcut un program tehnic, dar mult mai ușor decât  cele pentru copii și adolescenți. Dar am mari emoții. Cel mai probabil, grupul va fi cald, matur și orientat către învățare și acumularea de experiențe, dar, cum spuneam mai sus, cu adulții nu știi niciodată. Oricum, vor fi grămezi de lucruri de învățat (atât ca tehnici de supraviețuire cât și despre dinamica de grup sau leadership), dar sunt tare curios dacă adulții vor avea maturitatea, deschiderea, sinceritatea și puterea de analiză a copiilor. Sper.

Cu siguranță, bărbatul cu foaia militară de cort nu va dori să vină pentru că probabil nu va reuși să treacă peste bariera confortabilă a dorinței de poziționare superioară bazată pe vârstă și experiență. Probabil că nu va vedea niciun beneficiu și, astfel, nici nu va învăța nimic. Nu pot spune că mă deranjează asta, dar este păcat. Pentru el. Spuneam aici (destul de apăsat și puțin acru) că am convingerea că putem găsi ceva de învățat din interacțiunea cu ORICINE, oricât de prost ar fi acela.

Interesant este că trebuie să facem din ce în ce mai mult efort pentru a depăși această barieră în învățare pe măsură ce devenim mai mari, mai puternici și mai deștepți. Parcă ar trebui să fie invers, nu?

A fost ușor!

”A fost ușor, Andrei!”

Am în față două zeci și una de perechi de ochi ce se uită la mine mândri și ușor sfidători peste un foc de tabără ce trosnește molcom la baza unor stânci împunătoare din zidul Pietrei Craiului. Tocmai au terminat un ”Wide-game”, o aplicație de supraviețuire din tabăra noastră de supraviețuire de nivel trei. Cel mai greu nivel. 

”Pe bune?! Și anul ăsta vi s-a părut ușor?”

”Da, a fost destul de simplu!”

Au stat 40 de ore, două nopți, afară din corturi, fără mâncare. Și-au făcut adăposturi de urgență și i-am pus să se relocheze. Mai târziu le-am tăiat adăposturile în timpul nopții iar ei și le-au refăcut în cinsprezece minute. Nu au avut voie să facă foc deschis, au făcut torțe suedeze (doar cu lemne, noroi și puțină sârmă) și le-au aprins doar cu amnarul și licheni din pădure pe care a trebuit să-i culeagă și să-i usuce. Au făcut tărgi, au transportat și au pansat corect un ”rănit” cu o fractura deschisă la tibie. Au filtrat și purificat apă doar cu un PET și o gamelă. Și-au făcut singuri arcuri și au tras la țintă, au trecut printr-un traseu de orientare de noapte, au gătit mâncare din pădure (cu măcriș, fragi, urzici și muguri de brad). I-am forțat ca fiecare echipă să aibă un lider slab și nepregătit tehnic dar cu multă putere asupra membrilor echipei. Le-am pus la încercare atât cunoștințele de supraviețuire cât și moralul pe care m-am străduit să-l distrug. Nu am reușit.

S-au organizat singuri. S-au certat, s-au împăcat, s-au certat din nou, au făcut lucrurile să meargă, cei mai mulți au fost foarte atenți la dinamica din echipa lor și au obținut rezultate. Sunt doar copii. Cel mai mic participant are 10 ani iar cel mai mare are 16.

Cum de li s-a părut ușor? Nu a fost! Chiar nu a fost. Mă aștept la genul acesta de competență de la instructori, nu de la participanți.

Cred că participanții noștri au crescut. Și nu mă refer la vârstă. Cred că au acumulat cunoștințe despre munte, competențe de supraviețuire și abilități de leadership și acum li se pare simplu. Dar nu a stat nimeni cu biciul pe ei. Nu le-a dat nimeni note proaste, nu li s-a scăzut nota la purtare, nu i-a forțat nimeni să facă ceva ce nu voiau, nimeni nu i-a bătut și nu a urlat la ei. Doar s-au jucat. Dar numai atât?

Poate este o combinație. Poate contextul a ajutat. Poate programul a ajutat. Poate metoda de predare a fost bună. Poate. Dar ei ce au adus de acasă de au putut să ajungă aici? Care este esența din ei care le-a permis la vârsta asta să se expună la acest gen de program și să învețe atât de repede?

Eu cred că sunt doar copii. Iar asta a fost suficient. Cred că, fiind copii, au mintea deschisă și puține repere fixe despre sfera lor de confort. Altfel spus, cred că le este mai ușor să iasă din sfera de confort. Niciunul dintre participanți nu cred că știe cât costă o călătorie cu autobuzul. Toți sunt copii din familii care se străduiesc să le ofere ce e mai bun și să le facă viața mai ușoară. Sunt toți la școli și licee bune, cu părinți grijulii și ai zice că pot deveni extrem de ușor beizadele de bani gata. Dar nu. La vârsta asta le-a fost ușor să iasă din sfera lor de confort citadin, să se murdărească, să doarmă afară cu păianjenii trecând peste sacii lor de dormit, să se mobilizeze și să fie atenți la dinamica echipei lor pentru a putea face reglaje fine și să obțină rezultate. Iar asta doar pentru că au reușit să se arunce cu brațele deschise în program, să accepte schimbarea de paradigmă și să se concentreze pe ce este mai important în acel moment.

Mi se pare foarte intersant că nouă, adulților responsabili, ne este din ce în ce mai greu să facem asta și trebuie să depășim obstacole din ce în ce mai înalte, pe care numai mintea noastră ni le pune în față. Copiii au trecut ușor peste lipsa confortului de acasă, peste udătură, peste murdărie, peste orgoliu, peste demoralizare, peste frica de necunoscut. Oare astea nu sunt doar produse ale minții noastre de adult pe care vârsta ne face să le vedem din ce în ce mai înalte și mai greu de escaladat?  

Acum mi-e teamă că va trebui să compensez cumva aroganța care s-ar putea să apară în ei după ce și-au primit confirmarea rezultatelor bune în acest program greu. Pare că provocările noastre nu încetează să apară și sunt din ce în ce mai înalte și greu de trecut. Sau poate este doar mintea mea de adult care le vede așa…

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén