Andrei Samoil

Ce ne dorim de la noul an? Sănătate și bani, nu?

Discutam zilele trecute cu niște prieteni pe această temă și, instinctiv, toți părea că ne ducem cu gândul spre acest clișeu. Apoi m-am gândit mai bine.

Ultima dată când v-ați rugat la biserică, când ați văzut o stea căzătoare și v-ați pus o dorință, de Anul Nou, sau când ați aruncat monezi în fântână, ce v-ați dorit? Sănătate și bani?

Poate asta este o problemă. Pentru virtuți nu ne rugăm?

Nu că ar fi rău să fim săntoși și să avem bani, dar nu cumva punem căruța în fața boilor și contribuim la educația deficitară a celor din jurul nostru și chiar a noastră?

Sigur, sănătatea ține mult de noroc. Nu prea poți să alegi când și dacă te vei îmbolnăvi și atunci își vine să te rogi să nu dea ghinionul bolii peste tine. Este normal. Pe de altă parte, degeaba te rogi pentru sănătate dar bagi toate grăsimile, tutunul, alocoolul, zahărul și etnobotanicele în venă că ”așa face toată lumea”. Cred că, dacă ne rugăm pentru sănătate, atunci ar trebui șă ne mai rugăm și să dobândim o serie de virtuți, cum ar fi CURĂȚENIA (care nu se referă numai la ultima dată când ai dat cu aspiratorul ci și la ce bagi în tine, ce activități faci, când și cum te speli, cum te tratezi și cât de curat îți place să fii pe interior și pe exterior).

Cu banii pare chiar mai clar: Dacă ne dorim sănătate și bani, dar virtuțile sunt secundare în lista dorințelor, să nu ne mirăm că suntem conduși de persoanele care ne conduc astăzi. Și ei tot asta prețuiesc și își doresc: sănătate și bani. Și atât. Cum le obțin, este de multe ori mai puțin important pentru ei. De aceea spuneam mai sus că a pune banii pe primul loc când vine vorba de dorințe nu este cel mai bun exemplu pentru cei din jurul nostru.

Pe de altă parte, dacă ne-am dori să ne dezvoltăm VIRTUȚILE, probabil că, după o vreme, ar veni și succesul, și aprecierea, și banii, și rezultatele academice, poate și sănătatea (cel puțin cea care ține de stilul nostru de viață). Decât să mă rog pentru bani, cred că mai bine mă rog pentru FLEXIBILITATE, pentru IMAGINAȚIE, DETERMINARE, CURAJ, ONOARE, a fi DEMN de ÎNCREDERE, pentru TACT, TENACITATE, DETAȘARE, MODESTIE, sau MODERAȚIE. Mai sunt multe virtuți pe listă și cred că, dacă ne-am dori să ni le dezvoltăm, reușitele, confirmările și banii ar veni pe cale de consecință. Mai mult, poate acestea ar veni mult mai regulat și mai satisfăcător decât un tun dat accidental de pe urma căruia câștigăm o mică sumă de bani pe care o cheltuim repede, urmând să aruncăm alte monezi în fântână și să ne rugăm pentru încă un tun.

Cred că, dacă avem virtuți (unii le numesc valori), avem toate uneltele pentru a ne croi o soluție de viață care să ne aducă satisfacțiile pe care ni le dorim. Chiar și bani. Cu virtuți putem trece examene, putem învăța meserii, putem deveni extrem de buni la ceea ce facem, ne putem înțelege cu ceilalți, putem porni afaceri, schimba job-uri, gestiona relații și orice altceva. Sigur, și norocul este un element în ecuație, dar să-ți dorești direct bani este ca un țăran flămând care se roagă să pice din cer cartofi, dar uită să pună mâna pe sapă să învețe să-i cultive, deși are suficiente resurse.

(Și nu, inteligența cognitivă – IQ-ul – nu este una dintre virtuți. Dar poate fi dezvoltată prin ele.)

În acest sens, am găsit o resursă fantastică numită ”The Virtues Project” – un program premiat, ce-și propune explicarea și promovarea virtuților (fără a avea vreo apartenență religioasă la vreo credință anume) în rândul tuturor celor ce au urechile deschise, prin exerciții și explicații simple, ușor de înțeles. Mi-a plăcut tare mult să le citesc cartea (scrisă special pentru profesori) și m-am bucurat să văd că Academia 1,61 împărtășește multe din obiectivele propuse de carte.

Deci, ce ne dorim de la noul an?

Am avut o idee foarte proastă. Zilele trecute, fiindcă era în drumul meu și trebuia să fac niște cumpărături, m-am oprit într-un hiper-market

Haos. O mare de oameni devalizând frenetic rafturile. Disperare după provizii ca în filmele apocaliptice cu zombie. Coadă la tot, nervi, draci, împingeri și înjurături. Stăteam la coadă ca să intru la rafturile cu produse. 

De ce? Știu, se apropie sărbătorile, dar chiar așa?

Am renunțat să-mi fac cumpărăturile și am început să caut să ies din mitingul consumatorist. Pe drum spre ieșire mă întâlnesc cu o cunoscută obosită și plină de draci. Vorbim puțin și îmi spune că deja este stoarsă, că trebuie să facă sarmale, cârnați, piftie, salată boef etc. și este disperată că nu știe când apucă și se grăbește cât poate. Mai spunea că s-ar lipsi de toate doar ca să stea liniștită și să citească o carte.

Mă mănâncă, mai am o idee proastă și o întreb ”de ce”. De ce se agită să facă atâtea. ”Păi cum, trebuie să le fac că așa trebuie! Așa face toată lumea!”

Iar în acel moment mi-am adus aminte ce povesteam la cursul de formatori, viitorilor noștri instructori, despre argumentație și sofisme (erori de logică): Există un sofism foarte cunoscut și prea puțin identificat numit ad populum, sau argumentul mulțimii: ”Așa este bine, pentru că toată lumea face așa!”

Adică argumente de genul ”Poartă cravată, că toată lumea o poartă”, ”Dă șpagă la doctor, că toată lumea face așa”, ”Bate-ți copilul când nu este cuminte, că toată lumea o face”, ”Hai, fumează (bea, dansează etc.) și tu, că toți facem asta”, ”Gătește sarmale de Crăciun, că toată lumea face asta!”

Nu zic că nu ar trebui să faci niciuna din cele de mai sus (cu câteva excepții), dar nu pentru că toată lumea o face, ci pentru că sunt alte argumente mai bune, pentru că-ți dorești, simți, vrei să le faci o bucurie celor din jurul tău, sau pentru că ai ajuns tu la această concluzie personală.

Și, astfel, de ce ne îmbulzim și ne chinuim să ne dăm peste cap zilele astea, când ar trebui să stăm liniștiți și să ne bucurăm de sărbători? Pentru că așa fac toți? Mi se pare foarte interesant cum am ajuns să nici nu mai remarcăm eroarea logică și o îmbrățișăm imediat fără să ne gândim.

Mulți dintre cei pe care i-am mai întrebat asta mi-au spus, că așa este tradiția. Corect! Și poate fi o tradiție foarte frumoasă. Cred că multe tradiții merită păstrate și este bine să nu le uităm. Dar mai cred că ar trebui să ne întrebăm dacă ne dorim (fiecare dintre noi) să respectăm o anumită tradiție. Adică, amica mea care făcea ulcer și se bătea cu zombie ca să facă sarmale își dorea, pe bune, să respecte această tradiție anul ăsta? Chiar TREBUIA să o facă?

Dacă găsim plăcere în efortul de a respecta o tradiție, un post, o convenție socială, poate ar fi bine să o facem și să ne bucurăm de acele momente. Dar, dacă ajungem să facem lucrurile doar pentru că ”toată lumea” le face, mai cred că este de datoria noastră să ne întrebăm dacă acel lucru este atât de important pentru noi și pentru cei din jurul nostru, să descoperim că putem alege și că argumentul mulțimii nu este suficient. Altfel, este doar efort irosit degeaba pentru un ”toată lumea” impersonal.

Anul ăsta, i-am întrebat pe cei din casă dacă vor sarmale. Nu au fost doritori, așa că nu voi face (și nici nu voi ruga pe nimeni să facă) sarmale, chiar dacă toată lumea mănâncă sarmale de Crăciun și așa este tradiția. Anul ăsta, de Crăciun, o să mâncăm creveți și sushi, pentru că așa avem noi chef.

Sărbători fericite și fără alergătură!

Plecarea copilului în tabără sau în excursie este un eveniment marcant în viața de familie. Dacă totul merge bine, această experiență este benefică pentru cel mic care devine mai independent, mai puternic și învață (printre altele) cum să se comporte în societate, între alți copii, cum să trăiască alături de ei și să intracționeze corect, fără filtrul, supravegherea și salvarea oferite de părinți. Este un moment în care cordonul ombilical se rupe, cei mici devin mai independenți și își încep cu adevărat viața socială. Și asta doar pentru că ajung să doarmă câteva zile departe de casă. Plecarea copilului în tabără poate fi o experiență foarte bună pentru cel mic. Însă, la fel de bine poate fi una traumatizantă. Cu cine se duce copilul în tabără?

Zilele trecute auzeam o știre despre un profesor de religie care a gestionat greșit (sau nu a vrut să gestioneze) programul copiilor carora le-a organizat o vizită la Catedrala din Alba Iulia, astfel încât cei mici au ajuns să hălăduie pe străzi, noaptea, prin ger și, în sfârșit, să doarmă în catedrală, în strane. Nu știu, și poate nici nu este atât de important să înțeleg de ce s-a ajuns la această situație dar, din păcate, nu este singulară.

Acum câțiva ani un profesor de matematică era condamnat la închisoare pentru că o minoră din grupul pe care îl avea în tabără a căzut (sau s-a aruncat) de la geamul pensiunii, în zăpadă și a murit de frig.

Am auzit tot felul de povești horror cu copii pierduți pe pârtie, sau în aglomerație, uneori prost echipați, rătăciți cu tot grupul, care se sperie sau au accidente ce puteau fi prevenite sau gestionate mai bine.

Ceea ce m-a făcut să-mi pun întrebarea ”Ce responsabilități și aptitudini ar trebui să aibă cel ce răspunde de copii în tabără?”. Și mai am una: ”În ce cadru legal ar trebui să se înscrie cel ce merge cu copii în tabără? Ce meserie ar trebui să aibă?”

Din păcate, răspunsul pe care l-am aflat la cea de-a doua întrebare este că în România nu există o meserie care să te pregătească pentru a organiza tabere cu copii. Da, chiar așa. Când am început proiectul Academia 1,61 și am aflat asta, nu mi-a venit să cred: Da, în România nu există o meserie care să-ți permită și să te pregătească pentru a organiza tabere cu minori. (Cel puțin nu așa cum organizăm noi)

Probabil foarte mulți dintre cei ce citesc asta, cam pe aici se vor face vineți la față și-mi vor transmite că mănânc ceva maro. Dar stați să vedeți:

Deci, cine poate duce copii în tabără? Un profesor, nu? Există cadru legal pentru profesorii care organizează tabere școlare, așa este. Singura problemă este că aceste cadre didactice au absolvit un modul pedagogic unde au învățat cum să predea și să gestioneze clasele de copii. Dar au învățat cum să gestioneze și să ghideze un grup de copii pe trasee montane marcate (drumeții ce se organizează uzual în tabere)? Au învățat cum să acorde primul ajutor, cum să se orienteze în teren accidentat, cum să negocieze cu unitățile de cazare, ce avize să le ceară acestora, sau alte elemente specifice unui ghid? Nu îmi amintesc să le fi văzut pe cele de mai sus în programa modulelor pedagogice.

Dar, poate că un ghid de turism ar fi mai bine pregătit, nu? Când am făcut cursurile de ghizi (local, național, montan, sau de speologie) nicăieri nu ne-a învățat nimeni cum să ghidăm și să avem grijă de copii. Ghizii, în marea lor majoritate nu învață cum să aibă grijă de minori, cum să-i liniștească, ce reguli să impună și ce reguli să nu impună grupului, cum să-i supravegheze sau să-i ajute cu probleme specifice copiilor, probleme pe care adulții nu le au. Ghizii nu se pregătesc să se conecteze emoțional la un copil căruia îi este dor de casă și totuși să nu-l alimenteze, cum să gestioneze un conflict între copii, cum să-i motiveze sau să le explice pe limba lor. Aici era util modulul pedagogic, dar nu este inclus în pregătirea specifică a ghizilor de orice natură din România.

Poate un ”animator centre de vacanță” ar fi mai potrivit. (Da, există meseria.) El știe să lucreze cu copii și știe să-i supravegheze în afara unităților de învățământ. Doar că nu este acoperit legal să ducă un grup de minori pe trasee montante, să facă drumeții (chiar pe trasee turistice marcate), sau să-i plimbe prin oraș, pe la obiective turstice. Practic, un animator centre de vacanță este competent să lucreze cu grupurile de copii în interiorul centrelor de vacanță (acreditate ca atare). Nu va putea organiza, de exemplu, o tabără cu cortul sau să-i supravegheze pe pârtie sau pe plajă.

Și atunci, soluția noastră a fost să le combinăm pe toate: Instructorii Academiei 1,61 au cursuri de formatori, module pedagogice, licențe de ghizi locali, ghizi naționali, ghizi montani, de speologie, unii sunt antrenori, instructori sportivi de schi, monitori de sporturi de alunecare pe zăpadă și toți au cursurile de prim-ajutor reînnoite de Crucea Roșie în fiecare an.

Dar puțini au investit atât în formare și cursuri. Deci, cine este cel care are grijă de copil în tabără?

De cele mai multe ori, taberele ”merg și așa”. Cu puțin bun simț și intuiție, toată lumea se întoarce acasă bucuroasă și sănătoasă. Carențele în pregătirea organizatorilor nu se văd, sau creează consecințe minore de genul: copilul plânge noaptea și sună părinții la ora două dimineața pentru că îi este dor de ei, copilul s-a întors bolnav din drumeție, cel mic a fost brutalizat de unii mai mari, un instructor a țipat la el, sau a fost mușcat de un kil de viespi după ce nu a fost supravegheat și și-a băgat gogoșarii în cuibul lor. Dar poate fi mai rău. Ca în cazurile de mai sus, poate fi mult mai rău.

Riscuri există permanent și, oricât de bine ar fi pregătiți instructorii de tabără, ele nu pot fi niciodată eliminate în totalitate. Dar pot fi reduse. Iar pregătirea instructorilor este invers proporțională cu gradul de risc la care sunt supuși participanții. Și noi am avut copii care s-au accidentat (destul de ușor) în taberele noastre. Se mai întâmplă. Uneori se întâmplă chiar sub ochii noștri și este doar o chestie de noroc sau ghinion. Cum spuneam, de multe ori riscurile nu pot fi eliminate în totalitate. Dar reacția instructorilor și modul în care ei știu să gestioneze o astfel de situație este foarte importantă căci pot face diferența dintre o julitură și o traumă.

Deci, cu cine pleacă cel mic în tabără?