Termin antrenamentul grupei mijlocii, deschid ușile sălii și las să intre adolescenții și adulții. Priviri zâmbitoare, mâini întinse, saluturi cordiale, glume și râsete prietenești. Cei mai mulți sunt mai înalți decât mine. Au crescut. Unii mă depășesc cu un cap și deja au kilograme în plus față de mine.

Se așază în formație, salutăm și nu pot să nu observ cum două capete sunt semnificativ mai jos decât celelalte. Sunt Petre și Luca, doi puști de 10 ani, scunzi, micuți, tăcuți, dar cu privire vie și atentă. Chiar dacă sunt mici de vârstă, stau printre gradele mari și sunt printre cei mai vechi din sală.

Începem antrenamentul, demonstrez o tehnică și îi las pe toți să o execute. Trec pe la fiecare și nu pot să nu remarc cum Luca și Petre se mișcă altfel decât majoritatea celor mai mari (și poate chiar mai vechi). Mișcarea lor este fluidă, fără colțuri, fără contre, fără puncte rigide, totuși nu sunt moi, sunt atenți, sunt în tonus, pun forță și determinare acolo unde este nevoie, transpiră și tehnica este eficientă. Forma are și conținut. Cum de? De ce au prins esența mai repede cei mici decât o facem noi, cei mari și (teoretic) maturi?

Acum câțiva ani scriam acest articol despre o consecință a practicii de Aikido, articol la care se grăbea să răspundă cineva ce părea a fi un viteaz și glorios luptător, spunându-mi superior că Aikido este pentru pensionari și filosofi astenici, că nu este ”eficient” și, pe scurt, că e ”caca” și nu se compară cu alte chestii care se fac în ”sălile de combat”. Un fel de: ”Cine este mai tare, Batman sau Spiderman?” Am încercat să-i arăt că Aikido este pentru un anumit gen de oameni. (Sau pentru cei care vor să devină un anumit gen de oameni). Și că lupta din ringul de box, muay-thai, kick-box, MMA etc. (toate cu reguli diferite) nu este singurul indicator al valorii unei arte marțiale.

Eu cred că Aikido este despre educație. Cred că tocmai pentru că nu are un sistem competițional și de luptă, de ”care pe care”, Aikido poate transmite foarte eficient o serie de valori foarte importante. Și mai cred că cei mici, copiii care urmăresc tenace această cale (Do – din Ai Ki Do) vor prelua aceste valori chiar mai repede decât adulții sau adolescenții care de multe ori au cana de ceai prea plină pentru a mai încăpea ceva.

Iar valorile pe care încerc să le transmit prin Aikido sunt simple și foarte dezirabile (în special pentru cei ce nu consideră că și-au încheiat formarea și educația). Practicantul de Aikido va învăța RĂBDAREA când va înțelege că pe parcursul multor ani de zile va avea de învățat peste șase sute de tehnici. Va învăța DETERMINAREA atunci când va vedea că nu progresează pe o anumită direcție sau pe o anumită tehnică. Va învăța AUTOEVALUAREA, CONTROLUL EMOȚIILOR și VIZUALIZAREA atunci când va trebui să dea examene. Va învăța EMPATIA, CONSIDERAȚIA, MODERAȚIA, MILA, COMPASIUNEA și BUNAVOINȚA atunci când va lucra cu partenerul său. Va învăța despre RESPECT, CURAJ, DETAȘARE și DISCIPLINĂ, despre CINSTE, ONOARE, TOLERANȚĂ, CREATIVITATE, ASERTIVITATE, dar și altele.

Cel mai important, va învăța practic aceste valori, nu doar teoretic: Întâi va ajunge să le simtă. Apoi le va materializa prin mișcare. Apoi le va conștientiza și abia apoi le va putea da glas. Iar astfel, informația, noțiunile și cam orice este de învățat, se fixează mult mai bine și mai profund decât dacă ascultăm o teorie a cuiva care ne vorbește în față.

Revenind la Petre și la Luca, practicând cu tenacitate aikido, având doar câțiva anișori când au călcat prima dată pe saltea, valorile din spatele acestei arte marțiale au migrat încet în spatele gândirii lor conștiente și le determină acum modul în care o practică și se poartă în general. Probabil niciunul nu va ști să explice prea bine noțiunea de EMPATIE sau VIZUALIZARE, dar mi-este clar că le practică. În acest context, nu știu cât de important mai este că niciunul din ei probabil nu va învinge (acum) într-o înfruntare dintr-o ”sală de combat”.

Și astfel, uitându-mă la Petre și la Luca cum exersau transpirați și zâmbitori tehnica de aikido, am simțit o urmă de gelozie pentru că noi, adulții, nu mai putem intra așa ușor în starea în care sunt ei, nu mai avem mintea atât de deschisă și de plastică și trebuie să ne explicăm permanent fiecare lucru ajungând să le reproducem mai greu, mai cu colțuri, ajungând târziu la esența pe care ei o simt uneori mult mai repede.