Andrei Samoil

Copilul este un mic corporatist. El trebuie să performeze în anii de studiu și să livreze la sfârșitul acestora o serie de rezultate care să-i permită să acceseze alte oportunități educaționale în cadrul cărora să continue să performeze și să livreze rezultate de calitate. Aceasta trebuie să-i permită dezvoltarea și, la final, încadrarea glorioasă în câmpul muncii pe o poziție remunerată generos, cu posibilități reale de avansare și dezvoltare.

Ciclic. Și inuman. Și o mare bălărie într-un pompos și inutil limbaj corporate.

Da, știu, ăsta este sistemul. Daca nu iei note bune în generală, nu iei note bune la capacitate, și apoi intri la un liceu prost, si apoi iei notă mică la BAC, și apoi nu intri la facultate și nu știi o meserie, și nu te angajează nicio firmă (corporație) serioasă și ajungi să nu ai un rost în viață și ”o să ajungi măturător pe stradă!”. Am auzit placa asta de mi-a venit greață cât pentru o folie de Emetiral.

Haios este că, mai nou, multe din firmele mișto (alea la care chiar ai vrea să lucrezi) nu te angajează în baza a ce note ai la școală sau la facultate ci sunt mai interesate de profilul tău, de ce știi să faci (pe bune), de gândirea critică, de puterea de muncă, de valorile pe care le ai ca individ, de determinare.

Știu părinți  care își pregătesc copilul (cu meditații) pentru examenul de grădiniță. Alți părinți îmi spun că cel mic este prea obosit ca să mai facă și sport. Wtf? La 8 ani ești prea obosit ca să faci mișcare? ”Păi, da, că trebuie să NE pregătim pentru examen!”.

Iar sistemul este de factura că părintele stă la birou de la 9.00 la 18.00 și copilul stă la școală în bancă de la 9.00 la 13.00, apoi la ”after”, în bancă, cuminte, să-și facă temele până la 18.00, apoi la cursuri de germană, pian, balet, karate, inot, aikido, robotică, engleză, mindfulness pentru copii (ce e aia?), sau la meditații la materiile de școală și apoi acasă să-și facă restul de teme (de cele mai multe ori supravegheat de părinte) până la ora 22.00 când trebuie să se culce.

Deci adultul stă la serviciu ca angajat 9 ore (opt ore cu pauză de masă) și primește în medie 12.000 de euro pe an (în mediul urban), iar copilul stă 13 ore pe zi și face același lucru pe gratis – stă în bancă, pe scaun, cu lecții, cursuri sau exerciții, cu două sau trei ore de mișcare pe săptămână și atât. Nimic anormal?

Nu susțin că ar trebui remunerat copilul. Ar fi culmea. Înțeleg că este un cerc vicios și că în spatele fiecărui element din programul copilului și din sistem este un motiv foarte serios și valid (”trebuie after că nu are cine să stea cu el”; ”trebuie meditații că rămâne corijent”; ”trebuie mișcare că altfel stă numai pe tabletă”; ”trebuie să fac temele cu el că altfel nu și le face singur.”), dar asta nu înseamnă că sistemul este bun, că soluția găsită este singura sau cea mai bună și nici că nu va produce rezultate nefaste pe termen lung.

Cred că este treaba fiecăruia dintre noi (ca părinți și uneori profesori) să ne adaptăm modul de a gândi astfel încât să avem în vedere ce este mai bine pentru copiii noștri pe termen lung. Iar pe termen lung, cred că este mai importantă găsirea unui echilibru în care copilul să nu se simtă ca la birou, să nu simtă această constantă anxietate și presiune ”să reușească”, să se înscrie într-un barem din ce în ce mai înalt, care îi va deschide niște oportunități incerte și nedefinite. Cred că un copil echilibrat va avea șansa de a aborda viața echilibrat și de a-și găsi ulterior un rost, care să-i dea satisfacție și sens în viață. Un copil pe care s-a pus prea mare presiune și care a devenit anxios  și speriat de baremele înalte la care trebuie să se ridice permanent prin eforturi susținute va găsi mai greu un echilibru ca adult.

Acum ceva timp, țineam un training într-o corporație și am întâlnit un tip foarte inteligent (cognitiv), foarte capabil, dar care se raporta la toți cei din jur de parcă erau roboți. Printre altele, nu înțelegea sensul ideii de a gestiona un conflict. Din punctul lui de vedere, lucrurile erau simple: ori ți-ai făcut treaba, ori nu. Nu există conflict. Spunea (chiar mândru) o poveste despre cum și-a încuiat un colaborator într-o cameră mai multe ore, până când acesta și-a terminat treaba pe care trebuia să o facă. Apoi a descuiat calm ușa.  Recunosc, m-am uitat dacă venise la pachet cu un cablu de încărcare sau dacă avea undeva vreun buton de oprire sau un potențiometru de volum. Nu cred că mi-aș dori să-i fi fost părinte.

Probabil că, urmărind permanent performanța, vom ajunge să gândim din ce în ce mai robotic, mai șablonat și mai puțin uman. Dar eu, fiului meu îi doresc să găsească un echilibru între performanță, plăcere, timp liber, mișcare, învățare, curiozitate, prieteni, aptitudini sociale, timp în familie, valori și virtuți. Nu doar performanță școlară în detrimentul tuturor celorlalte.

Măcar de-ar rămâne cu ceva util de pe urma kilelor de teme primite acasă și a orelor de stat în bancă…

Termin antrenamentul grupei mijlocii, deschid ușile sălii și las să intre adolescenții și adulții. Priviri zâmbitoare, mâini întinse, saluturi cordiale, glume și râsete prietenești. Cei mai mulți sunt mai înalți decât mine. Au crescut. Unii mă depășesc cu un cap și deja au kilograme în plus față de mine.

Se așază în formație, salutăm și nu pot să nu observ cum două capete sunt semnificativ mai jos decât celelalte. Sunt Petre și Luca, doi puști de 10 ani, scunzi, micuți, tăcuți, dar cu privire vie și atentă. Chiar dacă sunt mici de vârstă, stau printre gradele mari și sunt printre cei mai vechi din sală.

Începem antrenamentul, demonstrez o tehnică și îi las pe toți să o execute. Trec pe la fiecare și nu pot să nu remarc cum Luca și Petre se mișcă altfel decât majoritatea celor mai mari (și poate chiar mai vechi). Mișcarea lor este fluidă, fără colțuri, fără contre, fără puncte rigide, totuși nu sunt moi, sunt atenți, sunt în tonus, pun forță și determinare acolo unde este nevoie, transpiră și tehnica este eficientă. Forma are și conținut. Cum de? De ce au prins esența mai repede cei mici decât o facem noi, cei mari și (teoretic) maturi?

Acum câțiva ani scriam acest articol despre o consecință a practicii de Aikido, articol la care se grăbea să răspundă cineva ce părea a fi un viteaz și glorios luptător, spunându-mi superior că Aikido este pentru pensionari și filosofi astenici, că nu este ”eficient” și, pe scurt, că e ”caca” și nu se compară cu alte chestii care se fac în ”sălile de combat”. Un fel de: ”Cine este mai tare, Batman sau Spiderman?” Am încercat să-i arăt că Aikido este pentru un anumit gen de oameni. (Sau pentru cei care vor să devină un anumit gen de oameni). Și că lupta din ringul de box, muay-thai, kick-box, MMA etc. (toate cu reguli diferite) nu este singurul indicator al valorii unei arte marțiale.

Eu cred că Aikido este despre educație. Cred că tocmai pentru că nu are un sistem competițional și de luptă, de ”care pe care”, Aikido poate transmite foarte eficient o serie de valori foarte importante. Și mai cred că cei mici, copiii care urmăresc tenace această cale (Do – din Ai Ki Do) vor prelua aceste valori chiar mai repede decât adulții sau adolescenții care de multe ori au cana de ceai prea plină pentru a mai încăpea ceva.

Iar valorile pe care încerc să le transmit prin Aikido sunt simple și foarte dezirabile (în special pentru cei ce nu consideră că și-au încheiat formarea și educația). Practicantul de Aikido va învăța RĂBDAREA când va înțelege că pe parcursul multor ani de zile va avea de învățat peste șase sute de tehnici. Va învăța DETERMINAREA atunci când va vedea că nu progresează pe o anumită direcție sau pe o anumită tehnică. Va învăța AUTOEVALUAREA, CONTROLUL EMOȚIILOR și VIZUALIZAREA atunci când va trebui să dea examene. Va învăța EMPATIA, CONSIDERAȚIA, MODERAȚIA, MILA, COMPASIUNEA și BUNAVOINȚA atunci când va lucra cu partenerul său. Va învăța despre RESPECT, CURAJ, DETAȘARE și DISCIPLINĂ, despre CINSTE, ONOARE, TOLERANȚĂ, CREATIVITATE, ASERTIVITATE, dar și altele.

Cel mai important, va învăța practic aceste valori, nu doar teoretic: Întâi va ajunge să le simtă. Apoi le va materializa prin mișcare. Apoi le va conștientiza și abia apoi le va putea da glas. Iar astfel, informația, noțiunile și cam orice este de învățat, se fixează mult mai bine și mai profund decât dacă ascultăm o teorie a cuiva care ne vorbește în față.

Revenind la Petre și la Luca, practicând cu tenacitate aikido, având doar câțiva anișori când au călcat prima dată pe saltea, valorile din spatele acestei arte marțiale au migrat încet în spatele gândirii lor conștiente și le determină acum modul în care o practică și se poartă în general. Probabil niciunul nu va ști să explice prea bine noțiunea de EMPATIE sau VIZUALIZARE, dar mi-este clar că le practică. În acest context, nu știu cât de important mai este că niciunul din ei probabil nu va învinge (acum) într-o înfruntare dintr-o ”sală de combat”.

Și astfel, uitându-mă la Petre și la Luca cum exersau transpirați și zâmbitori tehnica de aikido, am simțit o urmă de gelozie pentru că noi, adulții, nu mai putem intra așa ușor în starea în care sunt ei, nu mai avem mintea atât de deschisă și de plastică și trebuie să ne explicăm permanent fiecare lucru ajungând să le reproducem mai greu, mai cu colțuri, ajungând târziu la esența pe care ei o simt uneori mult mai repede.