Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Părera ta? Poți să ți-o bagi în rect.

  • Părera ta? Poți să ți-o bagi în rect.
  • Eu nu am rect…
  • Bine, poți să ți-o bagi în anus.
  • Ce e ăla anus?
  • Bagă-ți părerea în cur!
  • Acum de ce te superi și-mi spui să-mi bag părerea în cur? E părera mea.
  • Nu mă supăr, doar că nu ai argumente.

M-am acrit de câte ori am auzit argumentul ”Eu am părera mea, tu ai părera ta, let’s agree to diasgree”. De fiecare dată când aud asta mi se injectează ochii și-mi ies ca la melc pentru că văd în asta o înfrângere dureroasă a logicii de bun simț. Și mie îmi place tare mult logica.

Practic, nu este nicio problemă că ai ”părerea” ta. Ai dreptul să ai ce părere vrei. Dar nu te aștepta să ți-o împărtășesc doar așa, pentru că ai declarat-o răcnind, sau că ai afișat-o pe miloane de stâlpi și afișe. Poți crede că Pământul este plat, că șerpilienii sunt printre noi, că vaccinurile sunt unealta satanei, sau că sacrificiile umane îți vor aduce protecția ființelor superioare care ne veghează, dar nu mi-o impune mie și, cu atât mai mult, nu îmi cere să-ți urmez părerea. Pentru asta vei avea nevoie de argumente.

Altfel spus, dacă avem așteptarea ca cel din fața noastră să ne preia opinia și s-o încorporeze în convingerile sale, după enunțarea opiniei, ar trebui să urmeze imediat un argument valid logic și demonstrabil. Dar cu asta este greu.

Când, în clasa a zecea, am învățat logică, mi s-a părut că am descoperit apa caldă. Asta pentru că brusc haosul discuțiilor și polemicilor putea căpăta o structură clară, matematică, demonstrabilă, reproductibilă și, credeam eu atunci, după suficient de multă muncă și analiză, toată lumea putea ajunge la aceeași concluzie. Ca și cum logica ar fi un limbaj universal al tuturor și nu ar fi nevoie decât de disponibilitate și receptivitate la analiza. Ce tont eram.

Pe vreme aceea, dar și ulterior, vedeam logica argumentarii celui din fața mea și deja identificam ușor erorile, sofismele și fracturile, fiind gata să le demontez, să le combat sau, dacă era nevoie, să accept evidența demonstrației (dar ajung acolo imediat). Evident, mă și frustram că alții nu vedeau lucrurile ca mine.

Degeaba îmi spui că ”toată lumea știe că trebuie să pui ulei pe o arsură ca să se vindece mai repede, deci fă și tu așa”. Este un sofism (logical fallacie – în engleză, la modul general sau, concret, este argumentum ad populum – în latină). ”Toată lumea” se inșală (uleiul face mult mai rău). Arată-mi o demonstrație, un studiu medical, sau explică-mi mecanismul. Nu fă referire la credința populară, doar pentru că bunică-ta făcea asta.

Degeaba îmi spui că ”Gigel este constructor și a spus el că pot face stâlpii casei mai mici și cu mai puține armături” (este un alt sofism – argumentum ad verecundiam). Arată-mi calculele făcute de Gigel care le contrazic pe cele făcute de mine. Altfel, sunt șanse foarte mari să-ți cadă casa în cap. Nu este suficient ca Gigel să fie constructor, este nevoie să facă niște calcule și demonstrații corecte.

Sau, preferatul meu și prea întâlnitul la televizor:

  • ”Ești un rahat de politician corupt, penal și incompetent! Am și dovezi!
  • Păi și Ionel a luat mită și el e din opoziție, de la voi. Și Vasilică a făcut bălării și nu și-a făcut treaba, iar Gigel are și el un dosar penal și tot de la voi este.”

Foarte posibil, dar asta poate demonstra doar că cel care îți spune că ești corupt, penal și incompetent este, la rândul său, cam ipocrit, nicidecum că tu nu ești un rahat de politician cu toate metehnele de mai sus.

Nu sunt extrem de multe sofisme și nu sunt chiar greu de înțeles. Apoi, argumentele și părerile celor din jur vor deveni mai clare, mai comprehensibile, matematice și mult mai ușor de ”demontat”. Dar, la ce bun dacă nimeni nu ascultă și toți rămân pe pozițiile lor?

(Ciudat este că despre sofisme se vorbește foarte puțin în cluburile de debate, iar unii magistrați nu au ore de argumentație…)

Spuneam că eram tare tont în adolescență când credeam că logica poate rezolva orice problemă și că ar trebui să fie un limbaj universal. Eram chiar prostovan pentru că nu înțelegeam atunci că părerile și convingerile oamenilor țin în mai mare măsură de latura emoțională decât de cea rațională. Asta se întâmplă pentru că mintea noastră este astfel organizată pentru a facilita supraviețuirea. Iar aparteneța la un grup este esențială în supraviețuire. Astfel, convingerile grupului, vor avea de cele mai multe ori o pondere mai mare decât argumentele raționale. Și de aici decurg multe distorsiuni ale logicii (biases – în engleză). Este mai sigur să accepți opiniile grupului decât să le contrazici și să te izolezi, să rămâi ostracizat, singur, în peșteră, să te mănânce ursul noaptea. Astfel de biasuri sunt și cele de ingroup/outgroup care ne fac să fim semnificativ mai puțin empatici și deschiși la a auzi (sau înțelege) părerile altora, mai ales dacă sunt în opoziție cu ale noastre iar ei fac parte din alte grupuri, și devenim mai predispuși la a folosi sofisme în dauna logicii.

Motivația emoțională din spatele exemplelor de mai sus ar putea fi că omul punea ulei pe arsură pentru că se simțea apropiat de bunica sa, simțea afecțiune pentru ea și o credita, implicit, cu încredere oarbă; cel ce voia să facă stâlpii mai mici punea preț pe opinia lui Gigel pentru că, probabil, îl credita cu mai multă încredere decât pe arhitect, simțindu-se mai aproape de ”Gigel” decât de ”Henry” – arhitectul bășinos; în timp ce politicianul probabil nici nu știe ce este ăla un sofism ci doar se simte loial partidului său și dator să arunce cu noroi spre orice reprezentant al altui trib (partid, presă, prostime, astea cu ”p”)

O altă problemă este că în momentul în care suntem confruntați cu opinii contrare convingerilor noastre, simțul nostru de identitate se simte amenințat și intrăm în gardă. Apoi, în cearta care urmază (că nu mai este discuție), intrăm direct în FIGHT MODE, ni se reduce vederea periferică și IQ-ul scade la jumătate. Sunt unele studii care au demostrat chiar că, cu cât suntem bombarați cu mai multe argumente contrare opiniilor noastre, cu atât devenim mai opaci la ele și mai convinși în susținerea propriilor opinii, folosind orice argument, sofism sau mijloc avem la îndemână, exact ca într-o luptă. În scurt timp, suntem înconjurați de un zid opac și suntem surzi la ce spune cel din fața noastră, căutând disperați un topor cu care să împrăștiem creierii oponentului pe pereții peșterii.

Soluții ar fi, dar sunt uneori greu de aplicat. Principalele două soluții și cele mai importante ar fi să căutăm și să declanșăm empatia prin marcarea apartenenței al același grup (social, etnic, ideologic, de interese, de pasiuni, de job etc.) și să se intre în dezbatere acceptand că putem să ne înșelăm și că părerea noastră poate fi greșită. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, de aici dialogul are, într-adevăr, șanse să devină logic, matematic și constructiv. Dar, până aici, este cale destul de lungă și nu este accesibilă oricui, deși tare mi-aș dori să fie.

Voi vedeți politicianul fiind empatic? Sau acceptând că ar putea să greșească?

Previous

24 de ore de comunism în pădure

Next

No pain, no gain!

2 Comments

  1. Radu Petrovici

    Cred ca ar fi mai util pentru cititori sa-ti pastrezi parerile !

    • Andrei Samoil

      De ce, domnule Petrovici?
      S-ar putea să aveți dreptate, dar aveți și argumente? Sau este doar părerea (sic!) dumneavoastră?
      Cred că suntem amândoi suficient de intelectuali ca să înțelegem raționamentul celuilalt…
      🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén