Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Month: October 2018

No pain, no gain!

Anul acesta am avut două tabere mai speciale: Am avut o tabără de SCUBA Diving și o tabără pe care noi o numim ”Aventura Verii”.

În tabăra de SCUBA Diving am mers la mare, în Vamă, ne-am cazat la un hotel drăguț, sigur, fără băute, droguri și petrecăreți, dar cu piscină, restaurant, băi curate și tot confortul necesar. Au fost exerciții în apă, sub apă, pe plajă, exerciții de dezvoltare personală și toată lumea și-a luat brevetul de scafandru. A fost tare frumos. Am învățat și fizica gazelor, am învățat să ne scufundăm, am învățat să acordăm prim ajutor, am învățat și despre hedonism, plăceri, pericolele lor și cum să le ponderăm, am și dansat, am și învățat, am mâncat bine, a fost o tabără reușită și relaxantă. A fost bine.

Aventura Verii este o tabără destinată veteranilor programelor noastre, condiția de înscriere fiind să mai fi participat la cel puțin o Tabără de Supraviețuire de Nivel III. În această tabără am făcut pe jos un traseu de 90 de kilometri prin Delta Dunării și pe plajele sălbatice de la nord de Vadu (mult mai la nord de Năvodari). Practic, am mers prin zonele sălbatice și prea puțin cunoscute și populate ale Dobrogei. Acolo au fost mărăcini, stuf, spălat în gârla murdară, bătături, pescăruși, apă potabilă foarte puțină, nisip, căldură, bătături, scoici, pelicani, transpirație, soare, apusuri superbe, bătături, țânțari, tăuni, toate felurile de păsări, câini, bătături, țânțari, apă potabilă și mai puțină, umezeală și bătături în interiorul bătăturilor. A fost greu. A fost foarte greu, dar a fost foarte bine.

La SCUBA, tot la mare, grupul a fost OK, a fost drăguț, plăcut, dar nu foarte unit. Era și normal. Toate plăcerile și confortul erau disponibile, la proverbialul bot al calului. În Aventura Verii, la finalul taberei, am ajuns să ne punem corturile într-un camping, la Vadu, într-o livadă de meri, unde aveam baie (BAIE, frate!!!), duș și chiar o piscină micuță. Nu puteai arunca un ac intre participanți, atât de uniți erau, deși nu se cunoșteau toți înainte de tabără.

Îmi amintesc o scenă în care unei fetițe i s-a făcut rău de la căldură și, în timp ce mă ocupam de ea, alți doi participanți i-au desfăcut instantaneu rucsacul și au început să-și împartă lucrurile mai grele din interior, deși nimeni nu le-a spus să facă asta și le era și lor suficient de greu. Mi s-a pus un nod în piept.

La sfârșitul taberei, toți participanții au vrut să primească feedback, în grupul mare, de la toată lumea. V-ați gândit vreodată cum ar fi să primiți feedback de la două zeci de colegi, plus cinci instructori, ÎN PUBLIC? Cei de la Aventura Verii se înghesuiau să o facă, cu zâmbetul pe buze și inima și sufletul deschise.

Și de ce? De unde diferența?

Eu cred că greutățile i-au unit. Fiind nevoiți să îndure împreună căldura, țânțarii și toate celelalte provocări ale unui traseu dificil au devenit foarte conștienți de grup, de cum se pot ajuta unii pe ceilalți și s-au apropiat foarte tare, s-au sprijinit, și-au fost alături, devenind mai mult decât participanți la o tabără, ci devenind un grup unit și omogen în care fiecare a simțit că are un rol, că poate ajuta, că va fi ajutat la nevoie, că este acceptat, integrat și că împărtășește ceva cu ceilalți.

Dacă în tabăra de scufundări piscina era de la început disponibilă, la fel ca și baia, mâncarea caldă la ore fixe, sau dansul de seară la Stuf, în Aventura Verii, momentul în care am ajuns în livada de meri și participanții au început să facă clătite în bucătărioara campingului a fost unul câștigat foarte greu și care avea altă valoare, aducându-ne pe toți împreună.

Iar asta, cred eu,  se poate generaliza: Unele dintre cele mai importante lucruri care aduc oamenii împreună și îi unesc sunt experiențele comune și greutățile depășite alături de ceilalți.

Aveam o prietenă care schimba iubiții ca pe șosete: ”Ăla, plescăia la masă”, ”Ăla, nu era bun în pat”, după alt timp ”Ăla, avea o mamă pisăloagă”, mai târziu ”Ăla, nu dansează”, și mai târziu ”Ăla, nu se uită la filmele care îmi plac mie. NU E NICIUNUL PERFECT!!! Bu, hu, hu!!!”. Ce să vezi, fată, trebuie să munciți amândoi pentru relația perfectă. Doh!

Nu există Făt Frumos care să vină să te ia de la corporație călare pe un cal alb. Este și complicat cu calul prin oraș și nici nu are unde să-l parcheze.

Vreți echipă? Treceți prin greutăți împreună. Nu există echipă pe plajă, cu un mojito în mână.

Vrei relație? Depășiți provocări împreună! Fiți atenți unul la altul, ajutați-vă, sprijiniți-vă, împărtășiți-vă temerile, fricile, greutățile și găsiți soluții să le depășiți împreună.

Atunci veți fi uniți și puternici. Atunci veți fi un grup, un cuplu, o unitate, cu încredere, ajutor și istoria unor munți urcați umăr la umăr, sau a unor zeci de kilometri de tropăială prin căldură, prin stuful și bălțile pline de țânțari ale Dobrogei.

 

Părera ta? Poți să ți-o bagi în rect.

  • Părera ta? Poți să ți-o bagi în rect.
  • Eu nu am rect…
  • Bine, poți să ți-o bagi în anus.
  • Ce e ăla anus?
  • Bagă-ți părerea în cur!
  • Acum de ce te superi și-mi spui să-mi bag părerea în cur? E părera mea.
  • Nu mă supăr, doar că nu ai argumente.

M-am acrit de câte ori am auzit argumentul ”Eu am părera mea, tu ai părera ta, let’s agree to diasgree”. De fiecare dată când aud asta mi se injectează ochii și-mi ies ca la melc pentru că văd în asta o înfrângere dureroasă a logicii de bun simț. Și mie îmi place tare mult logica.

Practic, nu este nicio problemă că ai ”părerea” ta. Ai dreptul să ai ce părere vrei. Dar nu te aștepta să ți-o împărtășesc doar așa, pentru că ai declarat-o răcnind, sau că ai afișat-o pe miloane de stâlpi și afișe. Poți crede că Pământul este plat, că șerpilienii sunt printre noi, că vaccinurile sunt unealta satanei, sau că sacrificiile umane îți vor aduce protecția ființelor superioare care ne veghează, dar nu mi-o impune mie și, cu atât mai mult, nu îmi cere să-ți urmez părerea. Pentru asta vei avea nevoie de argumente.

Altfel spus, dacă avem așteptarea ca cel din fața noastră să ne preia opinia și s-o încorporeze în convingerile sale, după enunțarea opiniei, ar trebui să urmeze imediat un argument valid logic și demonstrabil. Dar cu asta este greu.

Când, în clasa a zecea, am învățat logică, mi s-a părut că am descoperit apa caldă. Asta pentru că brusc haosul discuțiilor și polemicilor putea căpăta o structură clară, matematică, demonstrabilă, reproductibilă și, credeam eu atunci, după suficient de multă muncă și analiză, toată lumea putea ajunge la aceeași concluzie. Ca și cum logica ar fi un limbaj universal al tuturor și nu ar fi nevoie decât de disponibilitate și receptivitate la analiza. Ce tont eram.

Pe vreme aceea, dar și ulterior, vedeam logica argumentarii celui din fața mea și deja identificam ușor erorile, sofismele și fracturile, fiind gata să le demontez, să le combat sau, dacă era nevoie, să accept evidența demonstrației (dar ajung acolo imediat). Evident, mă și frustram că alții nu vedeau lucrurile ca mine.

Degeaba îmi spui că ”toată lumea știe că trebuie să pui ulei pe o arsură ca să se vindece mai repede, deci fă și tu așa”. Este un sofism (logical fallacie – în engleză, la modul general sau, concret, este argumentum ad populum – în latină). ”Toată lumea” se inșală (uleiul face mult mai rău). Arată-mi o demonstrație, un studiu medical, sau explică-mi mecanismul. Nu fă referire la credința populară, doar pentru că bunică-ta făcea asta.

Degeaba îmi spui că ”Gigel este constructor și a spus el că pot face stâlpii casei mai mici și cu mai puține armături” (este un alt sofism – argumentum ad verecundiam). Arată-mi calculele făcute de Gigel care le contrazic pe cele făcute de mine. Altfel, sunt șanse foarte mari să-ți cadă casa în cap. Nu este suficient ca Gigel să fie constructor, este nevoie să facă niște calcule și demonstrații corecte.

Sau, preferatul meu și prea întâlnitul la televizor:

  • ”Ești un rahat de politician corupt, penal și incompetent! Am și dovezi!
  • Păi și Ionel a luat mită și el e din opoziție, de la voi. Și Vasilică a făcut bălării și nu și-a făcut treaba, iar Gigel are și el un dosar penal și tot de la voi este.”

Foarte posibil, dar asta poate demonstra doar că cel care îți spune că ești corupt, penal și incompetent este, la rândul său, cam ipocrit, nicidecum că tu nu ești un rahat de politician cu toate metehnele de mai sus.

Nu sunt extrem de multe sofisme și nu sunt chiar greu de înțeles. Apoi, argumentele și părerile celor din jur vor deveni mai clare, mai comprehensibile, matematice și mult mai ușor de ”demontat”. Dar, la ce bun dacă nimeni nu ascultă și toți rămân pe pozițiile lor?

(Ciudat este că despre sofisme se vorbește foarte puțin în cluburile de debate, iar unii magistrați nu au ore de argumentație…)

Spuneam că eram tare tont în adolescență când credeam că logica poate rezolva orice problemă și că ar trebui să fie un limbaj universal. Eram chiar prostovan pentru că nu înțelegeam atunci că părerile și convingerile oamenilor țin în mai mare măsură de latura emoțională decât de cea rațională. Asta se întâmplă pentru că mintea noastră este astfel organizată pentru a facilita supraviețuirea. Iar aparteneța la un grup este esențială în supraviețuire. Astfel, convingerile grupului, vor avea de cele mai multe ori o pondere mai mare decât argumentele raționale. Și de aici decurg multe distorsiuni ale logicii (biases – în engleză). Este mai sigur să accepți opiniile grupului decât să le contrazici și să te izolezi, să rămâi ostracizat, singur, în peșteră, să te mănânce ursul noaptea. Astfel de biasuri sunt și cele de ingroup/outgroup care ne fac să fim semnificativ mai puțin empatici și deschiși la a auzi (sau înțelege) părerile altora, mai ales dacă sunt în opoziție cu ale noastre iar ei fac parte din alte grupuri, și devenim mai predispuși la a folosi sofisme în dauna logicii.

Motivația emoțională din spatele exemplelor de mai sus ar putea fi că omul punea ulei pe arsură pentru că se simțea apropiat de bunica sa, simțea afecțiune pentru ea și o credita, implicit, cu încredere oarbă; cel ce voia să facă stâlpii mai mici punea preț pe opinia lui Gigel pentru că, probabil, îl credita cu mai multă încredere decât pe arhitect, simțindu-se mai aproape de ”Gigel” decât de ”Henry” – arhitectul bășinos; în timp ce politicianul probabil nici nu știe ce este ăla un sofism ci doar se simte loial partidului său și dator să arunce cu noroi spre orice reprezentant al altui trib (partid, presă, prostime, astea cu ”p”)

O altă problemă este că în momentul în care suntem confruntați cu opinii contrare convingerilor noastre, simțul nostru de identitate se simte amenințat și intrăm în gardă. Apoi, în cearta care urmază (că nu mai este discuție), intrăm direct în FIGHT MODE, ni se reduce vederea periferică și IQ-ul scade la jumătate. Sunt unele studii care au demostrat chiar că, cu cât suntem bombarați cu mai multe argumente contrare opiniilor noastre, cu atât devenim mai opaci la ele și mai convinși în susținerea propriilor opinii, folosind orice argument, sofism sau mijloc avem la îndemână, exact ca într-o luptă. În scurt timp, suntem înconjurați de un zid opac și suntem surzi la ce spune cel din fața noastră, căutând disperați un topor cu care să împrăștiem creierii oponentului pe pereții peșterii.

Soluții ar fi, dar sunt uneori greu de aplicat. Principalele două soluții și cele mai importante ar fi să căutăm și să declanșăm empatia prin marcarea apartenenței al același grup (social, etnic, ideologic, de interese, de pasiuni, de job etc.) și să se intre în dezbatere acceptand că putem să ne înșelăm și că părerea noastră poate fi greșită. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, de aici dialogul are, într-adevăr, șanse să devină logic, matematic și constructiv. Dar, până aici, este cale destul de lungă și nu este accesibilă oricui, deși tare mi-aș dori să fie.

Voi vedeți politicianul fiind empatic? Sau acceptând că ar putea să greșească?

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén