”Doar atât ai putut, măi loază?”

”Ți-ai ratat viitorul!”

”Ce mă fac eu cu tine? Na! Degeaba ți-am tot spus să înveți, că tu, tot ce ai vrut tu ai făcut. Acum uite rezultat!”

”Ai făcut prost la examen și acum ți-ai ratat viitorul.”

”Cât crezi că o să te mai țin pe banii mei?”

Sună mult prea familiar și apăsător. În perioada asta se dau Examenele (de bacalaureat și capacitate), iar adolescenții și proaspeții adulți au emoții și morcovi intrați bine în rect, cu tot cu câmp, pădure și pădurar.

Părinții au morcovii lor, de multe ori mai mari decât ai copiilor. Este natural, este normal și până aici nu avem ce face. Nu putem  să nu avem emoții, dar este în controlul nostru să ne dozăm reacțiile generate de aceste emoții. Și părinții și copiii.

”Când am dat BAC-ul, la examenul oral de română, m-am pierdut, m-am bâlbâit, mi s-a părut că nu mă ascultă profesoarele și am luat notă mică. Aia n-ar fi fost o problemă, dar să vezi ce m-a bălăcărit tata după ce am ieșit. Nu am mai fost bună de nimic și nici acum nu mă descurc la examenele orale. Toată facultatea am făcut bine la scris și varză la oral.”

”După ce am dat examenul la liceu, în timp ce mă îndreptam spre ieșire, i-am văzut pe ai mei că mă așteptau în curte. M-am întors și am ieșit pe poarta profesorilor, pe cealaltă parte și m-am dus acasă. Numai așa, să-i las ca faierii să mă aștepte degeaba.”

”Tata încă îmi reproșează că nu am fost în stare să intru la facultatea unde își dorea el să intru.”

”Am picat examenul și am stat un an pe bară. Părinții m-au certat, mi-au spus cât de dezamăgiți sunt de mine și mi-a fost așa rușine că până în iarnă nici nu am prea ieșit din casă.”

Toate astea sunt povești auzite de mine personal și vorbesc despre același lucru: după ce că m-a lovit eșecul în freză ca leuca în cap, mai vin și părinții (pe umărul cărora mi-aș dori să găsesc alinare, îmbărbătare și propuneri de soluții) și îmi trag un șut în fund sau o teslă în cealaltă parte. Iar șutul ăla, de multe ori, doare mai tare decât eșecul performanței la Examen (da, cu E mare, că tot mi-am cam sacrificat ultimii opt ani în  acest scop – adică aproximativ jumătate de viață).

Înțeleg și cum se vede de celaltă parte: ”Loaza mea de băiat, leneș și inconștient cu privire la viitorul lui, nu mă ascultă, nu învață suficient de bine, tot trage chiulul, nu îl interesează nimic în afară de imbecilitățile alea de jocuri pe calculator, a făcut varză la examen. Na! Acum o să vadă și singur că am avut dreptate să îl tot pisez, că a făcut rău că nu a ascultat ce-i spuneam, că și-a distrus viitorul, că o să-i fie foarte greu în viață, că o să se rateze. Și o să-i amintesc de asta de fiecare dată când iar nu o să facă ce-i spun. Ca să mă asigur că învață ceva din asta și altă dată o să asculte!”

Eu cred că părintele de mai sus ar trebui să spună doar două cuvinte. În engleză (că sună mai bine și e mai ”cool”): ”FUCK IT!”

Atât. ”FUCK IT!”  Și apoi să bea o bere cu loaza de băiat. Și să mai spună de câteva ori: ”FUCK IT!”. Și atât.

Pentru că orice altceva nu va face decât să lovească în copil. El deja și-a primit papara eșecului. Să accentuăm lovitura asta contribuind și noi la ea (ca părinți), sperând că astfel o va simți mai intens, nu va face decât să rupă și mai tare relațiile, să creeze animozități și o distanță între noi pe care ulterior sigur o vom regreta.

Cred că ar trebui să încercăm să vedem peste note și rezultate numerice pe foi și cataloage. Cred că noi, ca părinți și de multe ori profesori (formali sau nu) ar trebui să înțelegem că notele nu reprezintă persoana și să ne concentrăm pe a crește persoana, nu notele. Pentru că ultimele se pot crește artificial lăsând doar o formă fără fond:

De exemplu, puțini din colegii mei cu note mult mai mari decât mine la fizică, mai știu acum să rezolve probleme de mecanică sau termodinamică. Mie a știut tatăl meu (fizician) cum să îmi explice astfel încât să înțeleg fenomenul (nu doar formula) și încă mai știu să le dau de cap problemelor. Dar aveam note mediocre.

Când păstoream biroul de proiectare, angajam de multe ori studenți. Și primeam multe CV-uri și organizam interviuri. Și atunci, și acum, dar mai ales atunci, dădeam imediat deoparte CV-urile în care candidatul mințea și pe cele din care nu îmi puteam da seama care sunt hobby-urile și pasiunile lui:

”Hobby-ul meu este desenul și arhitectura!” Hai, mă lași? Adică tu nu ieși cu prietenii la bere, te uiți pe reviste cu amenajări. Dacă te tai, curge tuș și grafit, nu sânge. Pe de altă parte, dacă nu ai pasiuni, atunci e foarte grav.

”Hobby-ul meu este fotografia!” (că dă bine la arhitecți să spună asta) ”Foarte tare! Arată-mi și mie niște fotografii din portofoliul tău.” ”Păi nu am, că de fapt nu am aparat, că, de fapt, încă nu m-am apucat, dar vreau să mă apuc și sigur o să-mi placă.” Deci minți, deci pas.

Da, știu. Eram foarte al dracului la interviuri. Nu m-am schimbat prea tare.

Ideea era insă, că nu întrebam deloc de note. Întrebam de abilitatea de a respecta termene, voiam să văd că omul respectiv are și înțelege etica profesională, mă uitam la cum desenează ca să-mi dau seama ce fel de om este și mă uitam la ce pasiuni are ca să mă asigur că are substanță, că nu este doar o formă fără fond, ca să mă asigur că știe cum este să faci ceva cu plăcere. Cred că restul se învață. Altfel spus, eram dispus să aștept până învăța restul.

Și acum mă ghidez după același principiu. Astfel, cred că, obiectivul părintelui ar trebui să fie același: să educe și să ajute la formarea unui om integru, care înțelege etica profesională, care are substanță și face lucrurile cu plăcere. Notele nu îmi par foarte relevante în acest demers, ba poate chiar o ușoară frână uneori.

Am un prieten care s-a chiuit tare rău să treacă BAC-ul. Acum își crește foarte frumos o afacere în media, tocmai pentru că are o etică profesională solidă (și nu a învățat-o pentru BAC).

Alături de echipa de instructori de la Academia 1,61, ne urmăm visul. Încercăm să facem ce ne place și să trăim din asta. Însă, niciunul dintre noi nu își mai folosește diploma de BAC sau de la prima facultate. Stau într-un sertar și adună praf. Altfel, slavă Domnului, ne merge bine și am făcut alte cursuri, pe care le-am abordat mult mai relaxați, dar nu au lăsat în sufletul nostru rănile pe care le poate lăsa un părinte furios pe eșecul loazei la Examen.