Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Month: June 2018

Doar atât ai putut, măi loază?

”Doar atât ai putut, măi loază?”

”Ți-ai ratat viitorul!”

”Ce mă fac eu cu tine? Na! Degeaba ți-am tot spus să înveți, că tu, tot ce ai vrut tu ai făcut. Acum uite rezultat!”

”Ai făcut prost la examen și acum ți-ai ratat viitorul.”

”Cât crezi că o să te mai țin pe banii mei?”

Sună mult prea familiar și apăsător. În perioada asta se dau Examenele (de bacalaureat și capacitate), iar adolescenții și proaspeții adulți au emoții și morcovi intrați bine în rect, cu tot cu câmp, pădure și pădurar.

Părinții au morcovii lor, de multe ori mai mari decât ai copiilor. Este natural, este normal și până aici nu avem ce face. Nu putem  să nu avem emoții, dar este în controlul nostru să ne dozăm reacțiile generate de aceste emoții. Și părinții și copiii.

”Când am dat BAC-ul, la examenul oral de română, m-am pierdut, m-am bâlbâit, mi s-a părut că nu mă ascultă profesoarele și am luat notă mică. Aia n-ar fi fost o problemă, dar să vezi ce m-a bălăcărit tata după ce am ieșit. Nu am mai fost bună de nimic și nici acum nu mă descurc la examenele orale. Toată facultatea am făcut bine la scris și varză la oral.”

”După ce am dat examenul la liceu, în timp ce mă îndreptam spre ieșire, i-am văzut pe ai mei că mă așteptau în curte. M-am întors și am ieșit pe poarta profesorilor, pe cealaltă parte și m-am dus acasă. Numai așa, să-i las ca faierii să mă aștepte degeaba.”

”Tata încă îmi reproșează că nu am fost în stare să intru la facultatea unde își dorea el să intru.”

”Am picat examenul și am stat un an pe bară. Părinții m-au certat, mi-au spus cât de dezamăgiți sunt de mine și mi-a fost așa rușine că până în iarnă nici nu am prea ieșit din casă.”

Toate astea sunt povești auzite de mine personal și vorbesc despre același lucru: după ce că m-a lovit eșecul în freză ca leuca în cap, mai vin și părinții (pe umărul cărora mi-aș dori să găsesc alinare, îmbărbătare și propuneri de soluții) și îmi trag un șut în fund sau o teslă în cealaltă parte. Iar șutul ăla, de multe ori, doare mai tare decât eșecul performanței la Examen (da, cu E mare, că tot mi-am cam sacrificat ultimii opt ani în  acest scop – adică aproximativ jumătate de viață).

Înțeleg și cum se vede de celaltă parte: ”Loaza mea de băiat, leneș și inconștient cu privire la viitorul lui, nu mă ascultă, nu învață suficient de bine, tot trage chiulul, nu îl interesează nimic în afară de imbecilitățile alea de jocuri pe calculator, a făcut varză la examen. Na! Acum o să vadă și singur că am avut dreptate să îl tot pisez, că a făcut rău că nu a ascultat ce-i spuneam, că și-a distrus viitorul, că o să-i fie foarte greu în viață, că o să se rateze. Și o să-i amintesc de asta de fiecare dată când iar nu o să facă ce-i spun. Ca să mă asigur că învață ceva din asta și altă dată o să asculte!”

Eu cred că părintele de mai sus ar trebui să spună doar două cuvinte. În engleză (că sună mai bine și e mai ”cool”): ”FUCK IT!”

Atât. ”FUCK IT!”  Și apoi să bea o bere cu loaza de băiat. Și să mai spună de câteva ori: ”FUCK IT!”. Și atât.

Pentru că orice altceva nu va face decât să lovească în copil. El deja și-a primit papara eșecului. Să accentuăm lovitura asta contribuind și noi la ea (ca părinți), sperând că astfel o va simți mai intens, nu va face decât să rupă și mai tare relațiile, să creeze animozități și o distanță între noi pe care ulterior sigur o vom regreta.

Cred că ar trebui să încercăm să vedem peste note și rezultate numerice pe foi și cataloage. Cred că noi, ca părinți și de multe ori profesori (formali sau nu) ar trebui să înțelegem că notele nu reprezintă persoana și să ne concentrăm pe a crește persoana, nu notele. Pentru că ultimele se pot crește artificial lăsând doar o formă fără fond:

De exemplu, puțini din colegii mei cu note mult mai mari decât mine la fizică, mai știu acum să rezolve probleme de mecanică sau termodinamică. Mie a știut tatăl meu (fizician) cum să îmi explice astfel încât să înțeleg fenomenul (nu doar formula) și încă mai știu să le dau de cap problemelor. Dar aveam note mediocre.

Când păstoream biroul de proiectare, angajam de multe ori studenți. Și primeam multe CV-uri și organizam interviuri. Și atunci, și acum, dar mai ales atunci, dădeam imediat deoparte CV-urile în care candidatul mințea și pe cele din care nu îmi puteam da seama care sunt hobby-urile și pasiunile lui:

”Hobby-ul meu este desenul și arhitectura!” Hai, mă lași? Adică tu nu ieși cu prietenii la bere, te uiți pe reviste cu amenajări. Dacă te tai, curge tuș și grafit, nu sânge. Pe de altă parte, dacă nu ai pasiuni, atunci e foarte grav.

”Hobby-ul meu este fotografia!” (că dă bine la arhitecți să spună asta) ”Foarte tare! Arată-mi și mie niște fotografii din portofoliul tău.” ”Păi nu am, că de fapt nu am aparat, că, de fapt, încă nu m-am apucat, dar vreau să mă apuc și sigur o să-mi placă.” Deci minți, deci pas.

Da, știu. Eram foarte al dracului la interviuri. Nu m-am schimbat prea tare.

Ideea era insă, că nu întrebam deloc de note. Întrebam de abilitatea de a respecta termene, voiam să văd că omul respectiv are și înțelege etica profesională, mă uitam la cum desenează ca să-mi dau seama ce fel de om este și mă uitam la ce pasiuni are ca să mă asigur că are substanță, că nu este doar o formă fără fond, ca să mă asigur că știe cum este să faci ceva cu plăcere. Cred că restul se învață. Altfel spus, eram dispus să aștept până învăța restul.

Și acum mă ghidez după același principiu. Astfel, cred că, obiectivul părintelui ar trebui să fie același: să educe și să ajute la formarea unui om integru, care înțelege etica profesională, care are substanță și face lucrurile cu plăcere. Notele nu îmi par foarte relevante în acest demers, ba poate chiar o ușoară frână uneori.

Am un prieten care s-a chiuit tare rău să treacă BAC-ul. Acum își crește foarte frumos o afacere în media, tocmai pentru că are o etică profesională solidă (și nu a învățat-o pentru BAC).

Alături de echipa de instructori de la Academia 1,61, ne urmăm visul. Încercăm să facem ce ne place și să trăim din asta. Însă, niciunul dintre noi nu își mai folosește diploma de BAC sau de la prima facultate. Stau într-un sertar și adună praf. Altfel, slavă Domnului, ne merge bine și am făcut alte cursuri, pe care le-am abordat mult mai relaxați, dar nu au lăsat în sufletul nostru rănile pe care le poate lăsa un părinte furios pe eșecul loazei la Examen.

Două vorbe și o poveste

Cea mai mare satisfacție pe care o găsesc în cadrul programelor pe care le organizăm este acel moment când vezi că mesajul tău a ajuns la urechile și în mintea participantului (și a părintelui său), că l-a înțeles și îi este de ajutor. La fel de plăcut este și să ai aproape oameni cu care constați că împărtășești valori similare. Atunci simt că sunt pe drumul cel bun.
Zilele trecute am primit acest mesaj de la mămica lui Tudor – un mic și curajos participant la programele Academia 1,61. Îl voi reproduce integral, mai jos:

”Am ajuns la Academia 1,61 prin ceea ce numesc oamenii care se pricep la asta “cercetare de piata”.Nu cred in Facebook, asa ca sunt probabil singurul marketer corporatist din Romania care nu are. Asa ca nu am aflat despre ei din recomandari sau ads. Timpul nostru ca familie ni se pare prea valoros‎ ca sa-l impartim cu un televizor, asa ca nu stiam nimic despre vedetele din companie. (Poate mai bine… – n.a.)
Am pornit de la o nevoie de baza: unde mergem in vacanta? Asa ca am facut o lista de dorinte: activitati pt pustiul nostru de 10 ani, un mediu in care sa mai fie copii apropiati de varsta, sa dureza cateva zile (dar nu prea multe), sa fim intr-un grup in care sa ne simtim bine, organizatorii sa aiba experienta in astfel de lucruri, sa avem activitati si pt noi – parintii, si de impartasit cu Tudor, sa avem un loc decent pt dormit si mancat, sa nu petrecem zile pe drum pana la locatie. A, da, si sa ne permita buzunarul. (deja trecusem printr-o experienta nu prea reusita intr-o tabara anterioara, asa ca stiam ce nu ne dorim) Deci, oameni cu pretentii… normale, as zice.
Si, cu filtrele de mai sus in cap, am dat search pe Google “tabere de familie”. Lista a fost initial destul de generoasa. Insa, una cate una, fiecare dintre oferte au picat pe cel putin 2-3 dintre filtrele mentionate.

Academia 1,61 a ramas cat de cat pe linia de plutire (nu stiam toate detaliile taberei, dar nu aparuse nimic sa ne determine sa spunem “nu”). Am gasit un Open day organizat de ei, asa ca mi-am luat baietii pe sus sa mergem sa vedem ce-i acolo.
Trei ore – atat mi-a luat sa-mi fac o idee despre tipul de educatie livrata, despre abordarile folosite si despre profesionalism. Asa m-au convins.
Nu mai aveau locuri la tabara de familii, dar aveau locuri pt taberele de copii.
“Eu – sa-mi trimit copilul singur in tabara? Nuuu, nu se poate. “
Ca orice mama obsedata de control si usor ipohondra cand vine vorba de singurul copil, m-am dus cu lista de intrebari: ce faceti in caz de accident?, aveti ajutor medical?, Cata experienta aveti in astfel de organizari?, ii lasati de capul lor sau au activitati toata ziua?, daca nu se satura dintr-o portie de mancare, primeste supliment? Cat de departe sunteti de Bucuresti? Etc etc
Apoi, ca orice mama curajoasa, mi-am trimis copilul in prima tabara din viata lui. Cu Academia 1,61. Dupa 3 ore de intalnit si un telefon.

Se spune ca dupa orice interventie chirurgicala, primele 24 ore sunt critice. Desteapta vorba. Asa este si cand iti pleaca de acasa copilul. Prima data. Oscilezi intre “Ce naiba a fost in capul meu?” si “Era timpul sa-si ia zborul”. Am dormit cu telefonul in mana, am dat mesaje, am‎ sunat, am mancat o punga de seminte si am facut 5 km in vastul nostru apartament de 35 mp. Evident, spre distractia sotului meu, care glumea ca sa nu se enerveze.
Si s-a intors, domnule, copilul acasa. Bine, sanatos, fericit. Cand mi-a intrat pe usa, a zis: “Ma inscrii la toate taberele pe care le organizeaza. A fost super!”. Stiti senzatia aia de ridicat muntele de pe suflet? Mie tocmai mi se ridicase intreg Pamantul de pe inima. Aka Terra.

Doua zile mai tarziu l-am sunat pe Andrei sa-i cer feedback despre copilul meu. Uneori, greselile parintilor se vad atat de evident in comportamentul copiilor… Si m-am gandit ca el, cu experienta pe care o are, va putea sa-mi atraga atentia daca este ceva evident gresit in ceea ce fac. M-am prins ca astia mici nu vin cu manual de utilizare, asa ca incerc sa invat mereu de la cei mai buni decat mine. Va recomand din suflet sa faceti asta. Mie mi-a prins bine, bine. (evident, nu va voi povesti despre ce mi-a spus ca am de pastrat un secret profesional mama-copil).

Buun. Am scapat cu bine din asta, promitandu-mi in sinea mea ca nu mai trec prin asa ceva cel putin 6 luni, sa am timp sa-mi revin. Si m-am tinut de promisiune. Fix doua saptamani. Primesc apel de la Academia 1,61 ca, daca imi doresc, il pot lua pe Tudor intr-o alta tabara. De catarat. Adica munte, stanca si copilul meu. Am zis DA la urgenta ca mi-era teama sa nu zic ”nu” daca incep sa-mi treaca diverse imagini prin minte. Am zis DA, apoi mi-am intrebat sotul si copilul daca Da-ul meu e si al lor. ‎Tudor a chiuit de fericire, sotul meu m-a pus sa-i jur pe rosu ca nu mai fac scena de la prima plecare.

Ne ducem sa ducem copilul dimineata la autobuz si aflam ca “acum e mare” (prima tabara fusese de “mici” – Minions). Si ca trebuie sa aiba grija de medicamente si de lucrurile lui. Pulsul meu a crescut instantaneu cu gandul “abia a invatat sa-si lege sireturile…”. Am tacut si i-am dat pustiului meu borseta cu medicamente. Eram deja iesita din zona lui de interes (drept dovada, n-a avut timp sa se uite pe geam la plecare sa-mi dea semn cu mana, ca sa ma simt si eu utila).
Patru zile mai tarziu, apare al meu cu niste vanatai de picioare si zgarieturi pe corp de-am crezut ca se luase la bataie cu o tufa de trandafiri. Si cu un zambet pe fata de zici ca nu mai avea loc pe cap. Ii fac inspectia tehnica si-l intreb‎: “Wow, pe astea le ai de pe stanca? Esti ok?”.
Imi raspunde (intrerupand viteza de povestit cadrul imaginar al taberei): “Nu, pe stanca nu m-am lovit, am alunecat pe-o piatra in drum spre cabana”. Cazuse omul in mijlocul drumului, julit tot, pt ca se impiedicase de-o piatra. Peretele de stanca n-a avut nimic cu el, piatra a fost problema. N-am stiut daca sa rad sau sa rad, asa ca am ras in hohote.

Una peste alta, dupa 4 zile de tabara, Tudor al meu a venit un copil schimbat. Nu dramatic, nu monumental. Dar schimbat. Are mai multa incredere in el (pentru ca stie ca s-a luptat cu stanca si a invins), isi rationalizeaza frica de cate ori apare (pentru ca l-a ajutat cadrul imaginar sa invete concret cum sa faca asta), are rabdare cu cei care au luptele lor interne (pentru ca a vazut la Andrei cum se face).
(Cadrul imaginar, adică povestea interactivă a taberei prin care noi încercăm să livrăm o morală interesantă și utilă. În acest caz, cadrul imaginar a fost cu spritul malefic ”IT” care se hrănea cu frica celor mici, iar ei erau invitați să găsească diverse soluții și strategii pentru a-i face față, indiferent dacă era vorba despre identificarea și confruntarea fricilor sau o planificare atentă care să le elimine cu totul – n.a.)
Mai mult decat toate cele de mai sus insa, copilul meu a gasit un loc unde valorile noastre de familie sunt impartasite: este acceptat asa cum este, este ajutat sa-si depaseasca temerile si sustinut sa se ridice cand a cazut, este alaturi de copii autentici cu valori de moralitate, respect si ajutor. Si, in sfarsit, a intalnit si alti adulti in afara de noi care il trateaza cu respect, apreciere si intelegere.

Multumim, Academia 1,61.”


În semnătura Adrianei apare: ”Fii bun și când nu te vede nimeni”

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén