În ultima vreme, am început să merg mai des în parc, cu plodul din dotare. Și este fascinant. El este fascinat de leagăn, tobogan și groapa de nisip, iar eu sunt fascinat de ceilalti părinți, bone și bunici. Mi se pare foarte interesant cum se poziționează față de copiii lor. La fel de interesant mi se pare că există două extreme și cei mai mulți însoțitori de copii se poziționează pe una din aceste două extreme. Sunt ori de o indiferență omnipermisivă de tip ”DA”, totul ”da”, oricând ”da”, ”cum vrei tu, atâta timp cât eu pot să vorbesc la telefon și să mă uit pe Facebook”, ori ”NU”, totul ”nu”, niciodată, ”să aducem globul de sticlă și să ferim copilul de orice”, ”dacă s-ar putea să fie copilul făcut din ceară, să stea cuminte într-un colț și doar să respire, ar fi perfect”. Mai sunt și cei care urmăresc o cale de mijloc (și noi cu ei ne jucăm), dar îmi par a fi din ce în ce mai puțini și mi-aș dori să fie mai mulți.Zilele trecute, ne-am întâlnit cu Bunica NU. Era fascinant să o privesc cum își dădăcea nepoata de un an și jumătate în timp ce se juca cu Victor. Spunea ”nu” la orice (bunica, nu fetița): ”Nu de duce acolo!”, ”Nu pune mâna pe frunză”, ”Nu te ține de bară!”, ”Nu alerga!”, ”Vai, ce neascultătoare ești!”, ”Vai, ce rea ești! Uitați, ce rea este, cum nu mănâncă, cum nu ascultă… IAR AI PUS MÂNA PE FRUNZĂ!!! Ce mă fac eu cu tine?!!”.
Și era fascinant. Fetița era cuminte (după standardele mele), așa cum poate fi un copil de un an și jumătate, așa că mi-a fost milă de ea. Apoi m-am prins de ceva mai grav: Bunica îmi fură (și) mie pensia.
Cei cu mai mulți neuroni agitați decât mine spun că în pedagogie poți aborda trei direcții majore: metoda pozitiva – ”Bravo!”, ”Ai făcut bine!”, ”Mi-a plăcut că ai făcut asta.”, ”M-am bucurat să văd că te-ai străduit”; metoda negativă – ”Nu e bine!”, ”E prost!”, ”Ai făcut o prostie!”, ”Ești prost!”; sau metoda indiferenței – ”Dacă vrei să înveți, bine. Dacă nu vrei, nu-mi pasă.”, ”Fă ce vrei, nu prea am timp de tine”, ”Dacă vrei să înveți, uită-te la mine și poate o să te prinzi. Eu nu am chef să îți arăt”. Statistica arată că cele mai slabe rezultate sunt create de metoda indiferenței, urmată de metoda negativă, iar cele mai bune rezultate sunt, de departe, create prin abordarea pozitivă.
Părinții DA aplică în mare măsură metoda indiferenței, bunica NU este clar ce metodă aplică. Problema cu aceste două metode este că niciuna nu promovează ideea de asumare. Și dacă nu învață (de mic) noțiunea de asumare, copilul este foarte probabil să crească fără să înțeleagă acest concept și să devină un politician veros și fără scrupule care o să ne fure și restul de pensie care a mai rămas după șmenurile care se pun pe roate în aceste zile. Practic, tocmai m-am prins că atunci când Victor (sau fetița cu Bunica NU) va fi la vârsta la care să poată fi politician și va putea subtiliza niște fonduri de pensii, eu va trebui să le încasez.
Și este evident că așa va fi, pentru că atunci când ți se permite să faci orice, atunci când ai părinți DA și indiferenți, atunci când ești copil-rege, îți vei trage repede concluzia că ți se cuvine orice, că îți este permis să faci orice, că ajunge să ceri și vei primi, că nu trebuie să-ți asumi nimic pentru că oricând îți va rezolva problema un părinte. Iar acest gând se va imprima atât de adânc în mentalitatea copilului că se va repercuta asupra filosofiei lui de viață încât va deveni un tupeist veros cu mâna în orice buzunar îi este accesibil.
Pe de altă parte, dacă ai părinți NU, tot îți va fi greu să înveți despre asumare pentru că vei vedea în jurul tău numai ziduri, numai garduri, numai NU și nici nu îți va mai veni ideea de a face ceva de capul tău (și să îți și asumi asta) pentru că vei aștepta pe cineva și vei avea nevoie de cineva care să îți spună ce să faci, ce să nu faci, ce ai voie și ce nu ai voie, liberul tău arbitru fiind atrofiat. Iar atunci va fi foarte simplu să spui ”Nu este vina mea, nu trebuie să îmi asum eu nimic. Mi s-a spus să fac așa, deci nu este responsabilitatea mea.” sau ”Eu fac ce spuneți voi, deci nu trebuie să îmi asum consecințele. Asta este treaba voastră.” Și atunci, copilul crescut astfel va deveni un executant mic, un trepăduș cuminte și supus, o marionetă docilă și puțin oligofrenă, fără idei sau gânduri prea complicate.
Enervant este că astfel creștem politicienii de mâine care vor răspunde de viitorul nostru. De aceea, cred că un subiect la fel de important (sau poate chiar mai important) ca manevrele politice din această perioadă este cum ne raportam la copiii noștri, ce fel de educație informală le oferim acasă, astfel încat să putem să fim mândri de verticalitatea lor viitoare și să ne asigurăm că înțeleg (și) ideea de asumare. Iar dacă cei mici de azi nu devin mâine politicieni, nu cred că este foarte important. Verticalitatea și asumarea cred că le vor trebui oricum, orice ar face.
