Pune un om într-o poziție de forță și o să-i vezi adevăratul caracter.

Demult voiam să scriu un articol despre Maria, dar nu am avut ocazia până acum. Nu am avut ocazia, nu pentru că nu era nimic de spus, dimpotrivă, ci pentru că ar fi fost un articol enervant. Dar, să explic:

Maria este genul de adolescentă deșteaptă, capabilă, curioasă, curajoasă și muncitoare, căreia îi iese totul ușor. Puțin enervantă. Cel puțin când vine vorba de ceva fizic, totul îi este foarte facil:

”Trebuie să cățărăm.” – țuști, în vârf!

”Trebuie să trecem printr-o peșteră grea și să ne târâm.” – ”Imediat!”;

”Trebuie să învățăm să facem scufundări.” – bâldâbâc!

”Trebuie să învățăm la aikido o proiectare complicată peste șold”  – ”Cum, așa?”

Și nici în alte domenii nu face excepții: devorează cărți în engleză, desenează frumos, scrie foarte interesant, la școală îi merge bine. Cum spuneam, puțin enervantă Maria. De admirat, dar cum invidia este o altă formă de admirație, pentru mulți, Maria ridică ștacheta foarte sus.

Deși Maria a fost alături de noi, prezentă în aproape toate taberele încă de când lansam primele proiecte sub umbrela Academia 1,61, deși ne-am uitat toți la ea cum crește atât de frumos, nu mi-a venit să scriu despre ea pentru că nu voiam să am ca subiect un set de abilități înnăscute, ci un efort al eului interior, o strădanie care să arate autodepășire și dezvoltare frumoasă, nu doar noroc genetic.

Deci, iată:

Acum câteva săptămâni o luam pe Maria într-o tabăra de schi pentru începători, ca ajutor pentru instructorii și monitorii din tabără. Pentru că schiază deja foarte bine și a fost cu noi într-o grămadă de programe i-am propus să vină ca instructor asistent. Acesta este un post prin care trebuie să treacă toți cei care vor să devină instructori în echipa noastră, un post care nu presupune răspunderea supravegherii participanților sau a instruirii lor ci suport pentru ceilalți instructori și pentru instructorii seniori. Dar, totuși, este un post în staff, ceea ce poate da un ascendent celui care a ajuns să poarte un ticou inscripționat cu logo-ul nostru.

Înainte de acest moment, ca participant în taberele noastre, Maria s-a luptat destul de tare să înțeleagă cum să fie lider și cum să conducă o echipă. Venea la mine și se plângea că este grea poziția de lider de echipă pentru că ea știe cum să rezolve problemele, dar cei din echipa sa nu vor să o asculte. Spunea ”Mie mi se pare evident, dar pe ei pare că nu îi interesează! O să ne descurcăm greu la proba următoare, știu asta și o să fie vina mea pentru că nu știu cum să-i motivez și cum să le explic. Ei vor doar să facă mișto și să se joace.” Încă de atunci mi s-a părut o chestie foarte tare să spună o “adolescentă dezorientată” așa ceva. Atunci și-a tras concluziile și următoarele dăți când s-a mai lovit de această problemă a mai învățat de fiecare dată câte ceva despre cum să fii lider.

Ca să mă întorc la tabăra de schi din acest an, Maria a venit fără niciun tricou inscripționat, s-a așezat în spatele autocarului, pe locurile participanților, la fiecare masă s-a așezat cu ceilalți copii și, deși și-a luat rolul de asistent foarte în serios și era toată numai ochi și urechi la noi, nu a ținut absolut deloc să facă uz de poziția sa pentru a se impune în fața celorlalți copii. Deși extrem de proactivă către noi, ceilalți instructori, Maria stătea mai mult cu copiii.

Alți adolescenți pe care i-am pus, când se apropiau de majorat, în poziții similare (instructor asistent) păreau că și-au ridicat nasul la ceruri, arătându-le superiori și gomoși celolalți participanți ce scrie acum pe tricoul lor. Dar nu și Maria. Când am chemat-o să o întreb de ce nu stă la masa instructorilor, mi-a spus că asta i-a fost strategia: să nu vină cu tricouri inscripționate, să stea cât mai mult cu participanții, pentru că o să empatizeze mai tare și o să comunice mai bine cu ea dacă va face asta decât dacă își va impune poziția. Spunea că așa poate fi mai aproape de ei și îi va putea coordona și conduce mult mai eficient, cu blândețe, fiind mai degrabă una de-a lor decât un alt instructor. Mai mult, spunea că, fiind tânără, i-ar fi destul de greu să se impună astfel încât să fie creditată de participanți, strategia asta având șanse mult mai mari de a funcționa.

Și mi s-a părut foarte tare. În primul rând mi s-a părut foarte tare că la vârsta ei a conștientizat aceste lucruri. În al doilea rând, mi s-a părut absolut admirabilă atitudinea de a nu căuta confirmări facile pentru sine ci de căuta să fie cât mai eficientă în ceea făcea. Altfel spus, nu a căutat deloc să se bucure de poziția de forță ci s-a întrebat permanent cu ce poate ajuta participanții sau instructorii. Iar asta mi se pare foarte valoros. Totodată, mi se pare admirabil cum a reușit să învețe din toate experiențele trecute în care și-a pus problema să conducă, iar când a ajuns pe bune într-o poziție de conducere a sintetizat toate concluziile și lecțiile anterioare făcând ceea ce unii traineri cu experiență nu reușesc să facă. În ultimul rând, mi s-a părut foarte tare pentru că această atitudine a spus ceva despre ea, despre sistemul ei de valori, despre motivațiile ei și nu despre abilitățile motrice sau cognitive.

La întoarcere, un prieten cu care comentam această situație îmi spunea ”Dacă vrei să vezi cum este un om de fapt, fă-l șef!”. Și cred că are mare dreptate.

Și mai cred că adevărata valoare a Mariei nu este inteligența ei motrică, nici cea cognitivă, nici cea lingvistică sau cea interpersonală, ci abilitatea de a învăța din propriile greșeli și rezultate. Cred că la asta ar trebui să aspirăm toți.