Stau în barca mică și înghesuită, cu fundul pe marginea de cauciuc umflat cu aer, mă țin de colegul meu din stânga și mă lupt cu răul de mare indus de valuri. Mă uit la linia orizontului și asta parcă ajută. Mi-e cald în costumul de neopren și abia aștept să intrăm în apă pentru că acolo o să fie mai bine. Mă uit la buddy-ul meu, la Teo, și văd pe fața lui că și el își dorește același lucru.

Ghidul ne strigă: ”Negative entrance!!!”. Asta înseamnă să îmi dezumflu vesta și să mă duc aproximativ ca bolovanul la fund ca să nu aștept la suprafață, în voia valurilor, să mă dea vreun val cu capul de chila tare a bărcii.

”Three, two, one!” Bâldâbâc! Mă arcuiesc pe spate și simt cum butelia cu aer sparge suprafața apei. Lumea devine de un albastru intens și plină de bule mici și albe. Trag de valva vestei ca să scot și restul de aer din ea și simt cum încep să cad încet prin apă. Îmi recapăt echilibrul și mă conectez din priviri cu Teo. Mă poziționez aproape de el și ne lăsăm să coborâm împreună până lângă reciful de corali, la 15 metri sub noi. Lângă noi sunt Răzvan și Vlăduț, o altă pereche de scafandri, coborând încet. Răzvan este instructor de scufundări.

Brusc, în timp ce ne lăsam în voia coborârii, ceva plesnește în partea de sus a buteliei lui Răzvan și un nor imens de bule începe să iasă cu viteză spre suprafață. Parcă are un reactor în spate. Deși scăparea de aer este la spatele lui, Răzvan simte că ceva nu este în regulă pentru că îl vedem cum se încordează brusc și se uită repede în jurul lui căutându-și buddy-ul. Îl găsește pe Vlăduț și se întinde disperat către el. Este evident că nu îi mai ajunge suficient aer…

În SCUBA Diving sistemul este că întotdeauna te scufunzi cu un ”buddy” – un partener cu care stai tot timpul împreună. Asta este regula. Cu partenerul tău ar trebui să îți faci verificarea de la începutul scufundării, partenerul tău ar trebui să știe tot timpul de tine (și tu de el), să îi spui lui ce probleme ai, să fii atent la el și să stați unul lângă celălalt. Este un sistem de redundanță pentru că, în caz de urgență, buddy-ul ar trebui să fie cea mai apropiată persoană de tine. Ghidul sau instructorul, deși poate mai competenți și experimentați, s-ar putea să fie la 10 metri de tine și, până ar ajunge la tine, problema ta s-ar agrava sau ai începe chiar să tragi apă. Așa că primul sistem de salvare este buddy-ul. Dar mulți nu conștientizează asta nici în diving și nici în lumea de la suprafață (continuând metafora). Foarte mulți văd în sistemul de buddy o împerechere organizatorică, un coleg cu care să împărtășească minunățiile de pe fundul mării, sau, chiar mai periculos, cineva care să îi ajute în caz că au ei o problemă.

La un moment dat, am avut un buddy care, la o scufundare de noapte, speriat că îi era puțin greață, și-a umflat vesta și a țâșnit afară de la 15 metri, fără să mă anunțe, fără să-și facă oprirea de urgență (un fel de decompresie). Nu a pățit nimic dar ar fi putut avea un accident de decompresie și nu ar fi fost nimeni lângă el, la suprafață, să îl ajute, aș fi putut să îl pierd din vedere în negura nopții, s-ar fi putut pierde de grup, sau aș fi putut să am și eu o problemă și să descopăr brusc că nu am buddy-ul lângă mine. Noroc că verific des pentru că l-am văzut, am putut urca până la o adâncime sigură de unde am putut comunica cu el și am putut retransmite ghidului problema sa.

Problema în a vedea în buddy (sau în orice fel de partener ai) doar centura ta de siguranță este că privești lucrurile unidirecțional: Buddy-ul nu este doar centura ta de siguranță. Și tu ești centura lui de siguranță. Nu ar trebui să gândești ”Ce bine că am un buddy cu experiență și multe certificate pentru că o să știe să mă ajute”. Ar trebui să gândești ”Eu cum pot să îmi ajut buddy-ul? Oare are nevoie de ceva?”, ”Oare nu sunt prea departe de buddy-ul meu? Dacă are acum vreo problemă, pot ajunge suficient de repede la el?”, ”Regulatorul meu de rezervă este la îndemână? Știu să îl apuc repede? Dacă buddy-ul are nevoie de aer pot să mă mișc suficient de repede să îi dau?” Și ar trebui să gândești asta indiferent de nivelul tău sau de certificarea pe care o ai.

 De asta, acum câțiva ani, într-una din taberele noastre de SCUBA Diving, am făcut la Marine Explorers un curs Rescue Diver. Tot de aia, îmi place să-mi iau butelii mai mari, deși respir destul de încet, dar nu pot ști niciodată când are nevoie cineva de aer de la mine. În acest context, când am început să mă scufund cu Teo (care are aceeași certificare și la care am regăsit în sfârșit aceeași atitudine), a fost extrem de reconfortant și relaxant. De fiecare dată când îi verificam poziția lui Teo îl găseam aproape de mine, la maxim doi metri, și ni se intersectau privirile. Eram absolut convins că și el este atent la mine și, dacă oricare din noi ar fi avut vreo problemă, am fi putut să o rezolvăm cu riscuri și eforturi minime. Dar totul ține de atitudinea cu care ne raportam unul la altul.

Revenind la accidentul lui Răzvan, după ce i-a plesnit ceva în robinetul buteliei, Răzvan s-a întins disperat spre Vlăduț, a smuls regulatorul galben, de rezervă, de pe vesta buddy-ului și a început să respire normal. Dar, dacă Vlad nu ar fi fost alături? Dacă nu ar fi fost atent la Răzvan? Dacă ar fi fugit după un pește sau s-ar fi depărtat să facă o poză ignorându-și buddy-ul cum fac începătorii?

Continuând metafora, cred astfel că foarte multe parteneriate (din multe alte domenii) ajung să nu funcționeze și să lase loc de accidente pentru că de multe ori vedem în partener pe cineva care să ne ajute pe noi, dar prea rar ne întrebăm cu ce ne putem ajuta noi partenerul. Prea rar plecăm de la premisa că se descurcă și singur, sau că (nu-i așa?) nu se poate întâmpla ceva rău tocmai acum.

La polul opus, atunci când dai peste un buddy atent, pe care îl simți alături, iar tu ești la rândul tău preocupat să îi sari în ajutor sau să îi întinzi o mână când are nevoie, lucrurile merg ca pe val.

Și da, am fost în Egipt, la scufundări. A fost beton.