Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Cum stricăm un copil

Victor, plodul, a început să se târască și tot încearcă să se ridice în picioare. Iar noi ne încăpățânăm să-l stricăm.

Se târăște exact ca un soldat, decis, hotărât, rapid și țintește determinat cele mai interesante (a se citi periculoase) locuri din casă. Este decis să tragă și să mănânce  încărcătoarele, să-și vâre cel mai subțire deget în priză, să investigheze fiecare muchie colțuroasă și tăioasă din casă sau să se arunce în cap de pe canapea încercând să mănânce toate telecomenzile de pe măsuța de cafea. Este o perioadă foarte interesantă pentru că stăm permanent cu o mână pe copil. Iar mâna aia era utilă…

Se mai ridică și în picioare, se uită mândru în jur, apoi cade și dă cu capul de planetă. Și urlă. În țarc nu mai vrea, că nu este suficient de interesant.

Zilele trecute mă uitam la mine și la Ioana cum păzeam teroristul să nu se sinucidă zburând de pe canapea și m-am gândit că picăm în aceeași capcană pe care o remarc la foarte mulți din părinții implicați în proiectele noastre: Dacă îl vom ține de fiecare dată când se va arunca în cap, Victor nu va învăța niciodată că între canapea și măsuță este un gol în care poate cădea și la capătul căruia îl așteaptă niște durere. Va crede că poate zbura peste el, ajutat de noi.

Sigur, nu ne lasă inima să-l vedem cum se lovește. Urletul lui (deja customizat și de multe ori automat pentru a produce cele mai puternice efecte în noi) ne ridică părul pe ceafă și simțim imboldul puternic să fugim în apărarea lui. Mai mult, perspectiva unei răni sau a unei traume serioase îmi dă coșmaruri. Dar, dacă ne vom face din asta un obicei, sunt sigur că foarte greu și foarte târziu va deveni independent și responsabil. Așa că ne-am propus să facem un efort și, fără a pica în cealaltă extremă, să căutăm o cale de mijloc.

Acum mulți ani, la o serie de evenimente pe care le organizam atunci, a venit un băiețel de 8 ani care nu putea să mănânce singur, trebuia cineva să-i taie tot din farfurie și nu era în stare să se îmbrace. Micuțul era perfect sănătos din punct de vedere neuromotor, doar că trăia în aceeași casă numai cu mama, mătușa și bunica. Era suficient să spună cu jumătate de gură ”foame” și mâncarea apărea la el în gură. La fel făcea și cu ”frig”, ”cald”, ”sete” sau altele asemănătoare. De la acel băiețel am învățat atunci că dragostea poate să mutileze.

Asta vedem și la mulți din copiii ce vin în taberele și activitățile Academiei 1,61: Cu cât sunt mai cocoloșiți din dragostea părinților, cu atât sunt mai sensibili, mai moi, se integrează mai greu și (cel mai important) învață mai greu din propriile eșecuri.

Și cum ar putea să fie altfel? La 10 luni, de fiecare dată când cazi, te prinde mama. La doi ani, de fiecare dată când te supără ceva, rezolvă mama. La cinci ani, de fiecare dată când vrei ceva, îți dă mama. La școală, de fiecare dată când iei o notă proastă, mama ceartă vehement învățătoarea. La adolescență, oricând te supără ceva, mama dă vina pe altcineva și te ia în brațe. Și tu când înveți? La 20 de ani? Nu este cam târziu să înveți atunci despre asumare?

Sigur, există și cealaltă extremă, a părinților prea duri (sau a părinților inexistenți) și nu cred că este bună nici asta. Cred, însă, că este de datoria noastră să căutăm și să găsim o cale de mijloc.

Cred că ar trebui găsită o cale în care copilul își primește confortul emoțional, simte că părintele este lângă el, că nu este indiferent, că nu îl abandonează, dar este totodată nevoit el însuși să înfrunte greutatea unui anumit moment. Dacă adolescenta este furioasă pe un anumit eșec, este bine să fie mama acolo ca să-i arate empatie, dar totodată ar trebui să o ajute să-și înțeleagă (și accepte) greșelile și să evalueze corect situația pentru a nu o repeta. Dacă cel mic vine cu o notă proastă, cred că tragerea profesorului la răspundere este ultimul lucru care ar trebui făcut pentru că asta va transmite cel mai greșit mesaj posibil – lipsă de încredere, lipsă de de asumare, orientare către formă și mai puțin către fond etc. În final, dacă cel mic se dă cu posteriorul de țărână că el vrea pe loc un nou joc pe tabletă, cred că a spune ”NU” nu echivalează cu lovirea sau cu maltratarea copilului ci mai degrabă cu a impune și limite în plus față de celelalte momente când le arătăm dragostea pe care o simțim pentru ei.

Cu Victor am decis să-l susținem ușor, în timp ce alunecă în cap, în golul dintre canapea și măsuța de cafea. Așa nu se lovește prea tare și, până acum, s-a descurcat de fiecare dată să iasă de acolo…  

Previous

Eu nu îmi cer scuze!

Next

Sunt doar copii!

2 Comments

  1. Madalina

    Adevarat! Desi am o fata de 9 luni, imi doresc sa aplic aceleasi metode, in fond, tot ce facem, este pentru binele lor. Multumesc!

  2. corneliu apostol

    complet de acord cu cele propuse dar, – treaba cu canapeaua presupune un 24 din 24 actiune de amortizarea cazaturii sau, e greu sa bage degetul in priza, insa poate reusi cun cui sau ceva similar
    cand eram copil am bagat in priza un fel de potcovita, un “u” si pentru ca eram – presupun – prevenit ca nu e bine, l-am impins cu un alt obiect…metalic
    la 110 volti, pe vremea aia a mers, la 220 nu sunt sigur ca va mai povesteam
    ce vreau sa spun e ca exista riscuri neprevizibile si (doamne fereste ) asta e;
    cum le desparti de rele tratamente aplicate minorului sau de neglijenta din culpa ori nesupravegherea etc
    adica de tot felul de acuze pe care le risca parintele, o alta forma de pericol
    (in statul georgia o mama a fost arestata pt ca fisa de 15 ani s-a tatuat !! e mai lunga stirea)

Leave a Reply

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén