”Eu nu îmi cer scuze!” îmi spune furioasă, plângând, adolescenta din fața mea.

”De ce? Ți-ai dat și tu seama că ai deranjat cu comportamentul tău pe foarte mulți din grup.”

”Asta e! Eu așa sunt, așa mă port! E problema lor!”

”Dar tu ai generat această problemă. Ție ți-ar plăcea să îți vorbească cineva așa cum le-ai vorbit tu lor?”

”Nu știu! Nu-mi pasă! Ei m-au făcut să mă port așa!”

Și astfel am ajuns să simt nevoia să structurez și să apreciez valoarea scuzelor. De ce ne este atât de greu să ne cerem scuze? De ce ne agățăm de multe ori de orice argument pentru a nu recunoaște că am greșit sau măcar a recunoaște că i-am deranjat cumva pe cei din jur? (Da, cred că cele două sunt diferite.)

Probabil Kahneman ar spune ceva despre gândirea rapidă care nu vrea să contabilizeze eșecul din acțiunile noastre și preferă să găsescă  orice alte explicații șablonate: este altul de vină, mingea a fost pătrată, iarba nu a fost tunsă, a plouat sau nu s-au aliniat planetele și mi-a strălucit Marte în ochiul stâng.

Carol Dweck probabil ar vorbi despre gândirea rigidă care este mai înclinată spre a lua decizii care să susțină stima de sine, orgoliul și  dorința de a obține confirmări dacât oportunitatea de a învăța din greșeli și din feedbackul (bun sau prost) primit de la ceilalți.

John Wooden, un legendar antrenor de baschet, spunea că ”devii un ratat abia atunci când începi să dai vina pe alții”. Și el tot la abilitatea de a învăța din propriile greșeli se referea, dar era ceva mai dur și direct în exprimare.

Fără a avea pretenția de a mă situa pe palierul celor de mai sus, eu am tendința să recomand o abordare logică: Cred că ar trebui să ne cerem scuze pentru modul în care îi deranjăm pe alții (de fiecare dată) și ar trebui să ne cerem scuze pentru acțiunile noastre doar dacă înțelegem că și de ce sunt ele greșite. Cele două sunt diferite și ar trebui să le tratăm diferit. Înțelegerea deranjului provocat celui din fața mea este una, iar evaluarea acțiunilor și comportamentului nostru este alta. Una ține de empatie și cealaltă de logică.

Un bărbat trece pe roșu. Vine o mașină, îl vede și îl claxonează. : Tiiiit, tiiiiiiiiit (adică ceva despre mame și morți). Pietonul ridică sfidător degetul din mijloc, șoferul oprește și mai aruncă cu niște carne macră spre pieton, pietonul trage un șut în portiera mașinii, șoferul îi trage un șut pietonului, unul scoate un cuțit și cineva moare. Asta se cheamă escaladarea conflictului. Pe de altă parte, dacă pietonul nu ar fi ridicat degetul din mijloc ci ar fi ridicat mâna în semn de scuze, șoferul nici nu ar fi oprit și nu s-ar fi întâmplat nimic. Furia sa ar fi dispărut ca prin magie.  Altfel, deși culpa pietonului este evidentă pentru toată lumea (chiar și pentru el însuși) el a simțit să retalieze la înjurătura claxonistică a șoferului și nici nu s-a gândit să-și ceară scuze pentru partea sa de vină. De unde și conflictul.

Este evident (și mult mai logic) să ne cerem scuze pentru partea noastră de vină și mai apoi să discutăm despre culpa celuilalt. De cele mai mult ori, asta va rezolva conflictul și va da un model de urmat. Totuși, din pacate, nu așa funcționează intuitiv mintea noastră, gândirea noastră rapidă, sau gândirea rigidă. (Depinde de paradigmă.)

Trainerilor pe care îi formăm la Academia 1,61 le recomandăm să-și ceară scuze cât mai des, oricând cred că este necesar, față de oricine. Cred că acesta este un semn de putere, de siguranță și de deschidere către cei din jur. Nu văd un semn de slăbiciune în cel ce poate sta vertical și admite evidența sau chiar probabilitatea că a greșit. Ba dimpotrivă.  Văd în cel ce ia în calcul posibilitatea de a se înșela un om analitic și cu o gândire flexibilă, constructivă și permeabilă la îmbunătățiri,  un om viu, puternic, cerebral, deschis către schimbare și perfecționare.

Astfel, întrucât nu cred că fac excepție de la cele de mai sus, îmi cer scuze față de cei pe care i-am deranjat. Nu a fost intenția mea directă să-i deranjez așa că îmi cer scuze. Dacă am avut dreptate sau am fost justificat în părerile mele, este altă discuție separată. Însă, până atunci, pot spune că îmi pare rău dacă am supărat pe cineva întrucât cu siguranță nu asta îmi era intenția.

Na! Nu doare! Cine mai vrea să-și ceră scuze?