Sunt în stagiul de aikido din această vară și mă uit la doi copii cum se luptă pe saltea. Amândoi sunt încrâncenați și caută gâfâind o soluție să își fixeze adversarul.
În stagiile noastre, în plus față de antrenamentele specifice de aikido, avem și alte activități amuzante: lecții de karate ținute de instructori care au practicat acest sport în trecut, jocuri, dueluri cu săbii de burete, meciuri pe terenul de fotbal, activități la piscină, sau (în acest caz) lupte libere atent supravegheate.
Acum mă uit la un băiețel foarte competitiv, care (deși corect și cinstit de fel) se supără tare rău când pierde și la o fetiță cu ochii negri, inteligentă, mândră, bătăioasă și tare agitată. Se luptă și se tăvălesc pe saltea căutând să găsească o priză cu care să câștige meciul. Este 1-0 pentru băiețel, dar în acest al doilea meci, se pare că nu mai găsește o soluție de fixare. Au înțeles că nu au voie să lovească ci doar să fixeze, dar îmi dau seama că este acolo o mare înfruntare de orgolii chiar dacă au doar șapte ani și ceva.
Ultimul meci rămâne indecis, fără ca niciunul să reușească să îl facă pe adversar să bată, așa că îi opresc. Se ridică în picioare și fetița îi spune satisfăcută băiețelului:
”Ha! Nu ai reușit să mă faci să bat.”
”Ba am reușit mai devreme!” răspunde băiețelul cu vocea gâtuită de draci.
”Ba nu! Nu m-ai învins!” îi aruncă sfidător fetița.
”SENSEI! Nu am învins eu în primul meci?” mă întreabă cel mic cu ochii mari și fața vânătă de frustrare că fetița nu îi recunoaște victoria.
”Ba da” răspund eu. ”În primul meci tu ai câștigat…”
”Vezi?!! Am reușit să te pun jos! Tu nu ai reușit deloc să mă pui jos!” îi spune triumfător fetiței.
”Lasă că te pun eu jos acum! Na!” și fetița îl împinge brutal.
Băiețelul nu cade, stă bine pe picioare, dar acum este rândul meu să mă fac vânăt la față. Se lasă cu flotări, supărări și, cu această ocazie, îmi pun problema să explic nevoia (si dorința) de a lovi.
Eu fac o diferență foarte clară între violența controlată de pe saltea, o lovitură, împingere sau fixare ca parte a unui antrenament și gestul de a lovi cu intenție, pentru a cauza rău cuiva, oricui, în afara antrenamentului. Totuși, până la acest incident, nu m-am simțit nevoit să exprim exact care este diferența dintre cele două situații.
De ce un pumn bine plasat în plexul adversarului într-un meci din ring este OK iar după terminarea înfruntării oponenții se duc să bea o bere împreună, iar același pumn plasat în plexul dobitocului care mă tot claxonează și mă înjură de două străzi va genera o excursie la spital și/sau la poliție. Care este, de fapt, diferența? De ce apreciez o atitudine asertivă și hotărâtă pe saltea, dar un gest violent mult mai mic ca intensitate, făcut ca răzbunare, mi se pare condamnabil și generator de multe flotări?
Cumva, tot întorcând problema pe toate părțile, îmi pare că ajung de fiecare dată la nevoia de identitate, la ”Cine sunt eu?” și la ”De ce (și dacă) îmi place de cine sunt eu?”. (Am mai scris despre asta aici, aplicabilă pe alt domeniu.)
Cred că mecanismul este de multe ori de genul: Cel din fața mea mă insultă, nu îmi recunoaște valoarea, deci îmi neagă identitatea, nu îmi recunoaște valoarea. Îmi spune că sunt ”un bou”, ”un prost”, că sunt slab. Deci sunt neimportant, sunt neglijabil, de evitat, de ignorat. Iar atunci îmi doresc să îi demonstrez că nu sunt de ignorat, că am putere, că ar trebui să țină cont de mine și de părerile mele, că ar trebui să fie atent la mine, că am o identitate pe care ar trebui să o recunoască. De aici este simplu, căci ce identitate este mai greu de negat sau ignorat decât cea a celui care îți storcește nasul de planetă în timp ce te calcă pe cap? Este cel mai de bază limbaj și mod de a explica cuiva că exiști și că ar trebui să țină cont de tine: o bâtă în cap.
Sigur, este animalic, grobian și necivilizat, dar acest mecanism cred că s-a transmis chiar de la omul cavernelor și a rămas adânc înscris în natura noastră. Și mai cred și că acest mecanism poate fi evitat printr-o înțelegere cât mai bună a problemei identității. Pentru că dacă știu cine sunt, care este ”valoarea” mea, la ce sunt bun și la ce nu, insulta nu mă va atinge, va fi ușor de ignorat și va trece pe lângă mine ca o frunză în vânt, transmițând doar un mesaj despre nesiguranța și neîncrederea în sine a celui ce o emite și câtuși de puțin despre cel căruia îi este destinată. Altfel spus, degeaba îmi spune cineva că sunt ”prost” pentru că știu deja ce IQ am și știu că se înșeală.
Așa am raționat eu, după înfruntarea celor doi copii, cu o înghețată în mână, ajungând chiar la concluzia că, atunci când spun ”a lovi”, se poate înțelege (și aplica pe) orice agresiune fizică, verbală, prin gesturi sau atitudine ce este generată de mecanismul de mai sus. Deci chiar și în politică 🙂 Acum, deși știu că procesul este unul predominant instinctiv și că este o parte necesară în dezvoltarea celor mici, mă tot întreb cum poate fi explicat mai clar pe înțelesul copiilor (și al multor adulți) astfel încât să putem să îl controlăm și nu să ne lăsăm noi controlați de el.
