“In București, este o strada mai specială. Mașinile nu pot circula pe ea, este singura stradă din oraș la care s-a aplicat (sau ar fi trebuit să se aplice) formula lui Blondel, în anotimpul cald devine operă de artă, iar numele ei sună a instrument muzical.”

Acesta este unul dintre cele șapte indicii primite de copii (10-12 ani), în cadrul unui eveniment pe care noi l-am numit ”Puzzle Urban”. Era vorba de un fel de escape-room urban în care echipe de câte cinci copii (supravegheate de câte un instructor), trebuiau sa dezlege astfel de indicii și să găsească obiectivele din București folosindu-se de orice ajutor tehnologic (Google, Maps, Waze etc. dar fără să ceară ajutor altor persoane).

Înainte de a lansa programul, l-am testat pe adulți și mă temeam că va fi mult prea greu pentru cei mici. Adulții se prinseseră foarte greu, așa că am introdus multe indicii ajutătoare. La sfârșit, urma să  câștige echipa care parcursese traseul folosind cât mai puține indicii ajutătoare.

Nu mică mi-a fost uimirea când, la sosire, au ajuns aproape toate echipele de copii cu un scor perfect, fără niciun indiciu adițional. Cei mici au știut rapid și fără ezitare să caute în Google exact cuvintele cheie esențiale. Astfel, s-au prins imediat că Blondel a creat o formulă pentru calculul treptelor și contratreptelor la scări, că este o singură stradă în trepte în București (care mai este și pictată) și nu a mai rămas decât să meargă cât mai repede (ghidați de Google Maps) pe str. Xenofon. Aproape nu am avut suficiente premii.

Am avut impresia că am întrezărit o sclipire a viitorului, iar acesta nu este a celor dispuși să facă docili operații repetitive sau să memoreze pagini întregi de text pe care să le recite apoi fără greșeală, ci a celor ce știu să facă sinteză, a celor care știu să caute informația și înțeleg cum să o facă.

Înțelegând asta, am auzit ecoul vocii mamei mele care mă certa că mă uit prea mult la televizor și m-am gândit la eterna problemă a părinților cu dependența copiilor de ecranele telefoanelor, tabletelor și a calculatoarelor. Poate că sunt și părți bune în faptul că cei mici sunt atât de conectați la device-uri și atât de obișnuiți să interacționeze cu ele. Cred că această afinitate a celor mici pentru ecrane colorate și mișcătoare are și părți bune, ca și multe rele.

Sigur, știu de studiile care arată că în rândul copiilor care au fost expuși îndelung la televizor până la vârsta de trei ani, recurența  ADHD este mai mare cu până la 60%. Înțeleg (și încerc să urmez) recomandările pediatrilor și psihologilor reputați, ca Berry Brazleton, cum că ar trebui să nu fie expus copilul la ecrane până la vârsta de 3 ani, iar apoi numai câte 30 de minute pe zi până la vârsta de 6 ani, ulterior urmând să se poată crește la o oră. Dar mai cred și că ar trebui pregătit micuțul pentru conținutul disponibil. Iar asta este exclusiv responsabilitatea părintelui.

Nu cred că este suficient să impunem doar o perioadă de timp în care copilul are voie pe tabletă, cred că ar trebui să discutăm cu el și despre ce face cu ea și la ce se uită. Nu spun asta în sens de interzicere a anumitor domenii ci în sensul în care putem fi acolo să i le explicăm pentru că el oricum va ajunge să se intereseze despre ele, indiferent de ce îi vom interzice noi.

La polul opus al problemei, anul trecut am fost la o conferință a lui Meg Hickling cu titlul ”Ce le spunem copiilor și adolescenților  despre sex”. A fost tare interesant și exact asta ne povestea Meg, că tot ajunge în contact cu copii care învață despre sex de pe net și nu de la părinți sau profesori, cum ar fi normal. Și astfel, tot aude opinii de genul: ”Când se naște, copilul iese prin fund” sau, mai drăguț: ”Fetelor le place când sunt legate și lovite la fund.” Și asta se va întâmpla de fiecare dată când vom lăsa copiii și adolescenții să acceseze conținut liber pe net sau TV, să învețe doar din Google, fără să le explicăm la ce se uită.

Sigur, uneori copiii pot afla unde este strada Xenofon, sau vor putea să facă un eseu genial la biologie, cu referințe foarte bine documentate, mult mai bun decât puteam să facem noi la vârsta lor, dar alteori vor afla despre tuneluri extraterestre pe sub Babele (și poate vor pleca să le caute), se vor teme de șerpilieni și arahnoizi masonici, sau poate doar vor învăța tehnici BDSM de pe paginile cu pornache. Sunt și părți bune, dar și multe rele. Ține de noi să-i învățăm să le distingă.

Ca o potriveală, zilele astea, în timp ce mă gândeam la cele de mai sus, niște prieteni frumoși lansează WOOGIE – extraterestrul prietenos care este un device deștept, cu inteligență artificială (pe bune), un mini-asistent pentru copii (fără ecran). Un fel de SIRI mai deșteaptă, pentru cei mici, care răspunde la orice întrebare într-un limbaj accesibil și, cel mai important, poate fi configurat de părinți cu privire la modul în care abordează diverse subiecte.

Astfel, mă gândesc că poate nu este bine nici să interzicem cu desăvârșire ecranele și tehnologia, cred că ar trebui să le acceptăm ca parte a dezvoltării celor mici, dar, în schimb, am putea să fim atenți la uneltele pe care le lăsăm la dispoziția copiilor (indiferent dacă este vorba de Google, Clash Royale, Minecraft sau WOOGIE) și la a fi lângă ei pentru a-i ghida și a-i îndruma prin muntele de informații la care au acum acces.