Andrei Samoil

Doi copii au murit într-o tragedie regretabilă și toată lumea a început să își dea cu părerea.

Probabil este nevoia națională a gloatei pentru pâine și circ, iar avalanșa unui sfârșit atipic de aprilie a dat subiecte de comentat celor amatori de sânge vărsat în arenă: ”Cine a fost de vină?”, ”Pe cine tragem la răspundere?”, ”Au făcut prost! Trebuia să fi făcut altfel!”, ”Trebuia să fi fost echipați altfel”, ”Gladiatorul trebuia să fi mușcat leul de gât, nu să se lase sfâșiat atât de ușor!” și, cea mai tare, ”Trebuia ca părinții să-și fi crescut copiii altfel!”. Parcă uităm de tragedie și ne concentrăm mai tare pe a găsi și a arăta vinovați.

Părera mea este că majoritatea comentatorilor postaci, a mamelor isterico-blogosferice și a știriștilor de senzație este extrem de ipocrită. Bănuiam deja asta, dar parcă s-a trecut aici o limită.

Am calificările necesare pentru a avea o părere despre accident și despre cele întâmplate pe munte, dar mă voi abține. Voi face asta dintr-un motiv foarte simplu: nu am fost acolo. În schimb, am o părere despre cei ce habar nu au care este diferența dintre un piton și un pinion, sau nu au văzut în viața lor un piolet și cred că este târnăcop, dar scriu articole în presă și pe bloguri pe acest subiect: Dragilor, sunteți ipocriți. Și proști.

Era un proverb care arăta că logoreea este invers proporțională cu inteligența. La fel și apetența noastră pentru opinii în domenii despre care cunoaștem prea puțin, cred că arată ceva.

Înțeleg nevoia unora pentru senzațional, pentru emoție, sânge și lacrimi, pentru a găsi un țap ispășitor pe care să îl condamni și să îl urăști din toată inima, ba chiar să îl faci vinovat pentru tot răul din lume. Dar, de la această nevoie, până la a acuza părinții loviți de tragedie, până la ”copil-trofeu” și alte aberații, este cale lungă.

Și acum, să îmi explic opinia. Conform DEX, ipocrit însemnă asta:

IPOCRÍT, -Ă, ipocriți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care se arată altfel de cum este; (om) prefăcut, fățarnic. 2. Adj. (Despre manifestări ale oamenilor, fizionomie etc.) Care trădează, arată ipocrizie. – Din fr. hypocrite.

Deci, nu vă place că Ovidiu le-a încurajat, împins, antrenat pe Coco și pe Geta să facă performanță în alpinism, să cațere munți înalți și periculoși. Spuneți că a fost iresponsabil, că s-a lăsat mânat de orgoliu și le-a transformat pe fete în ”copii-trofeu”, că le-a furat copilăria.

Dar de Nadia Comăneci vă place? De Hagi? De Szabo? De Halep? De orice gimnast sau sportiv român care aduce acasă medalii olimpice vă place? Sigur că vă place! Măcar pentru scurtă perioadă, cât are rezultate. Vă mândriți cu ei. Dar vă inflamați când vă gândiți la ce copilărie au avut sau ce sacrificii au făcut? Nu, nu vă gândiți, că doare. Vă place când turcu, aflând că sunteți din România, vă spune zâmbind: ”Haaaaaagi!”. Vă simțiți flatați că știe ceva despre ”valorile țării”, că aceste valori au ajuns atât de departe. De parcă asta vă face mai buni. Dar nu vă închipuți ce este în spatele acestor valori.

De cele mai multe ori, în spatele lor sunt niște oameni ca Ovidiu. Performanța, astăzi, vine cu astfel de sacrificii. Unul din primele lucruri pe care ni l-au spus la Școala de Antrenori a fost că avem o responsabilitate foarte mare dacă vrem să facem performanță cu sportivii noștri. Asta pentru că ei vin la noi copii și își sacrifică toată copilăria și uneori viața pe altarul disciplinei pe care și-o aleg. Și da, este o alegere pe care o fac ei, părinții lor și toți cei ce îi susțin. Este o alegere grea, pe care uneori o iau alții pentru ei, dar ”așa-i în sport”. Asta înseamnă astăzi performanță.

Tot la Școala de Antrenori am avut doi colegi frați care făcuseră canotaj de performanță. Ei povesteau că în fiecare zi erau nevoiți să înghită câte un pahar de pastile, iar înainte de competiție câte două pahare fiecare. Nimic ilegal, toate permise, suplimente și alte bălării care la acel moment nu se regăseau pe lista substanțelor interzise. Păi asta este copilărie? Unde este parentingul modern? Unde sunt antivaxerii isterici?

Astfel, dacă ne plac rezultatele sportive, ar trebui să acceptăm și drumul care conduce la ele, precum și riscurile aferente. Altfel, suntem doar ipocriți. Dacă mai și trâmbițăm sus și tare cât de ipocriți suntem, atunci suntem chiar fuduli. Și mai era un alt proverb cu prostul fudul. Când vrei să faci performanță în orice domeniu, performanța vine cu sacrificii, cu costuri și cu riscuri. Mai ales în domeniul sportiv.

Mai cred și că a greși este omenește, oricât ne-am dori noi să nu o facem, dar cred că, înainte să judecăm pe cineva, ar trebui să fim siguri că am fost și noi în locul lui sau măcar într-o situație similară. Cred că prea puțini pot spune asta despre Ovidiu și despre fetele lui. Altfel, cred că ar trebui să trăim fiecare cu greșelile noastre și mai puțin atenți la greșelile altora.

Geta, Erik, drum bun!

.

.

OBS: Vor fi publicate doar comentariile argumentate și cu un limbaj decent.

”Eu nu am scoala!” Și, cu această atitudine, nici nu o să ai!

Acum mai mult timp, am luat parte la organizarea unui eveniment de orientare prin pădure, cu copii instituționalizați. Ca parte a evenimentului, grupuri mixte de copii și adulți voluntari erau învățate să folosească harta și busola pentru a parcurge un traseu în pădure. Se urmărea ca adulții să colaboreze cu copiii, să îi ajute să învețe, să creeze relații și să împărtășească o experiență nouă pentru toți. Teoretic, nici adulții și nici copiii nu știau să se orienteze în pădure și urmau să învețe împreună.

Asta era ideea programului: adulții să interacționeze cu copiii, iar cei mici să simtă apropierea și disponibilitatea altor adulți decât cei cu care erau obișnuiți din centre.

Am făcut echipele, am trimis instructorii supraveghetori pe traseu și am început să facem briefingul. Am ajuns la o echipă care avea doi copii mici, vreo trei adolescenți și o doamnă dezorientată. Am scos harta și busola și am început să explic în timp ce colega mea se asigura că toată lumea are hărți și busole. Când ajung la ea, doamna  spune zâmbind, ”Eu nu am școală, nu știu să citesc.” O asigur cât de cald și empatic pot că nu este nicio problemă, că este foarte simplu și că nu trebuie să știe să citească ca să se poată orienta cu harta.

Explic tehnica de orientare, dau câteva exemple, toți copiii prind repede, chiar și cei mici, dar văd că doamna nu este deloc atentă sau interesată ci se uită aiurea, așa că decid să însoțesc echipa ca să mă asigur că se descurcă pe traseu. Până la urmă, ideea de a avea și un adult în echipă este ca să ne asigurăm că nu se pierde nimeni și că nu ajungem noi să alergăm după echipe prin pădure.

La început copiii merg bine, se descurcă, dar la al treilea punct o cotesc aiurea. Doamna nu spune nimic, doar merge dupa ei așa că opresc grupul și îi pun să verifice. Haos. Întreb încotro să mergem și văd multe mâini, fiecare îndreptată către altă direcție. Îmi amintesc de The Pointed Man din ”The Point!” (Oblio) și cum spunea el prețios că ”A point in every direction is the same as no point at all”. Așa că decid să mai explic o dată.

Nu îmi doresc să fiu directiv sau să o fac pe doamnă să se simtă prost așa că îi invit pe toți să vină lângă mine și să mai fie atenți o dată. Doamna îmi spune, insă, că ”Eu nu am școală, eu nu știu cu astea!” și o văd că din nou nu baga în seamă ce explic copiilor. O las în pace.

A doua oară, copiii au înțeles definitiv și nu se mai încurcă până la sfârșitul traseului de zece puncte, iar eu nu mai încerc să conving femeia să mai înțeleagă de ce o luăm la stânga și nu la dreapta. În schimb, cu acea ocazie am înțeles eu ceva:

Dacă, de fiecare dată când suntem puși în situația de a ne lovi de o limitare a noastră, ne vom găsi o scuză și o explicație în cauza apariției acestei limitări, este foarte probabil să nu găsim niciodată energia de a o depăși.

Altfel spus, dacă de fiecare dată când vom ajunge să ne certăm cu cei din jur, ne vom spune ridicând din umeri ”Ei, așa sunt eu, mai irascibil, nu am ce să fac!”, nu vom găsi motivația de a ne strădui să devenim mai diplomați.

Dacă, ne vom mulțumi să spunem ”Da, eu nu pot să fac sport, nu am talent la sporturi, am două picioare stângi!”, probabil ne vor crește numai alte picioare, tot stângi și nu ne vom apuca niciodată de exerciții fizice.

Cel ce spune, ”Mie mi-e frică de înălțime, eu nu pot merge la cățărare”, nu va cățăra niciodată, deși, în mod paradoxal, una nu are nicio legătură cu alta.

Mi se pare foarte interesant acest mecanism prin care, dacă enunțăm cauzele unei carențe, ea devine brusc justificată și tragem automat concluzia că nu are sens să încercăm să o schimbăm sau să lucrăm la ea. De parcă ar fi o fatalitate. Este ca și cum, dacă mi-aș strâmba janta într-o groapă, ar fi normal să merg cu roata dezumflată, fără să mă opresc la vulcanizare, că doar a fost strâmbată janta de către groapă. Deci este justificat!

Sigur, cred că este util să înțelegem cauzalitatea particularităților și, în special, a limitărilor noastre, dar mai cred că nu ar trebui să ne oprim aici ci ar trebui, cu această înțelegere, să ne facem un plan de bătaie și să luptăm cu ele. Ar trebui să ne forțăm să facem sport, să, fim diplomați, să cățărăm și să încercăm să învățăm să ne orientăm cu harta.

De curând mi-am (mai) descoperit o frică: frica de înălțime. Am descoperit-o sărind cu parașuta. Încă nu am scăpat de ea. Este acolo, o simt de fiecare dată când sunt în ușa avionului și de fiecare dată când cațăr cap de coardă. Este acolo, durează două secunde, îi dau doi pumni în gură și îmi fac treaba mai departe. Altfel, o să ajungă frica să îmi spună că nu pot să cațăr sau să sar din avion…