Când m-am hotărât să las în urmă arhitectura pentru domeniul educațional, mulți s-au mirat sau chiar mi-au reproșat că arunc la gunoi ani de studiu, pregatiri și stagiaturi (așa, cam 11) pentru ca să o iau de la capăt. Le-am dat ca argument povestea lui Le Corbusier și le-am zis că educația este mai importantă și este esențial ca arhitectura să se potrivească educației celor pentru care se proiectează.

Le Corbusier a fost un arhitect reputat și foarte titrat în anii `50, un important fondator al arhitecturii moderne, care era renumit pentru proiectele sale avangardiste, cu linii frumoase, simple, coerente și planuri eficiente, gândite pentru a fi potrivite tuturor nevoilor ”omului modern”. Deși sunt multe de învățat din cele create și proiectate de Le Corbusier, m-au inspirat în decizia mea două relative erori ale proiectelor sale.

În 1927, Le Corbusier a proiectat o serie de apartamente tip duplex, in Marsilia. A proiectat inclusiv mobilierul, a ales covoarele și le-a dat viitorilor locatari să aleagă culorile amenajarilor interioare. Aveau o singură opțiune: ca el, sau ca el. Oricum, apartamentele erau frumoase, cu supantă și două băi. Totusi, nu au fost primite cu bucurie, iar locatarii nu le-au luat ca un reper al arhitecturii moderniste (așa cum au ajuns ulterior să fie prezentate în școli). Locatarii voiau covoarele lor cu ”răpirea din serai”, iar în a doua baie a apartamentului țineau murăturile și teascul de vin. Pe principiul că poți să scoți țăranul de la țară, dar nu poți scoate țara din țăran doar punându-l într-un apartament modern.

Un alt exemplu pe aceeași linie, a fost orașul Chandigarh din India, în proiectarea căruia Le Corbusier a avut un cuvânt greu de spus începând cu 1953. Și a făcut el un oraș-grădină, modern, aerisit, mare, cu bulevarde largi, ca Champs-Elysees, cu spații verzi și clădiri suple, frumoase, cu linii drepte și curate. Și nu s-a mutat nimeni. Inițial, orașul a fost primit foarte prost. Indienii nu aveau nevoie de bulevarde cu șase benzi. Ei se deplasau predominant cu bicicleta. Indienii nu apreciau clădirile mari, cu suprafețe curate, drepte. Ei voiau acareturi, firlifanțuri, decorațiuni încărcate. Indienii nu aveau nevoie de parcuri între clădiri. Ei aveau nevoie să ajungă repede de la o clădire la alta. Așa că au angajat alți arhitecți care să ”indigenizeze” curățenia și aeriseala orașului modernist. Iar parcurile lui Le Corbusier s-au umplut de cocioabe și acareturi indiene.

De aici nu trebuie înțeles că este ceva rău cu țăranul (francez, român sau de orice altă nație) sau cu arhitectura vernaculară urbană indiană (dacă se poate numi așa). Problema este cu disonanța dintre arhitectură și educația beneficiarului. Cele două ar trebui să se poată întâlni pe un teren de mijloc. Arhitectul ar trebui să înțeleagă nevoile și cultura beneficiarului și să-și adapteze proiectul  aducându-l mai aproape de acestea, iar beneficiarul ar trebui să fie deschis și atent la sugestiile arhitectului prin care își poate îmbunătăți viața atât din punct de vedere practic cât și estetic. Problema este când beneficiarul îmi cere baluștri la casa lui din Dămăroaia, când soția beneficiarului impune balustradă de fier forjat cu floricele la scara interioară din locuința sa într-un curat stil post-modernist, sau când gherțoiul mă pune să îi demolez baia din apartamentul de două camere din blocul comunist de la Piața Muncii ca să îi încapă cada cu hidromasaj, marca Jacuzzi, pe care a dat 5500 de euro. La fel de mare este problema dacă, luându-mi un aer prețios, mă apuc să-i vorbesc despre influențe vernaculare, teoria spațiului și redarea formei prin lumină la casa de vacanță de la Râșnov a unui ghiolban care a făcut bani din bișniță și este mai intersat de cât de mare este grătarul.

Este clar că vorbim altă limbă. Eu nu insist să fiu ezoteric în exprimare (verbală sau arhitecturală), dar cred că ambele părți ar trebui să facă un efort.  Prea des, în ultimul timp, arhitectul a început să fie folosit doar ca o unealtă de confirmare a gusturilor beneficiarilor sau, mai rău, ca simplu posesor de ștampilă. Iar prăpastia se lărgește.

Astfel, în loc să fiu nemuritor și rece pe poziția mea de arhitect gomos, sau să mă transform în ștampilator pe bani, am ales să construiesc încet la capul de pod de pe cealaltă parte a prăpastiei. Poate, doar, doar, cele două maluri se vor mai apropia nițel.