Aveam zilelele trecute o discuție cu Anca despre dacă este bună sau nu competiția la copii. În special la cei mici, din grupa 7 – 10 ani. Discutam despre niște programe ale Academiei 1,61 și încercam să ne hotărâm dacă are sau nu sens să introducem o latură competițională în programul cu pricina.

Înainte de a intra în fondul subiectului, însă, amândoi remarcam inflexibilitatea punctelor de vedere a multor părinți care de cele mai multe ori se situează în două tabere opuse. Ori sunt adepți ai noilor teorii de ”parenting”, le înțeleg greșit sau incomplet și descurajează orice formă de competiție, ori sunt ei atât de competitivi încât au impresia ca odorul lor trebuie să fie primul întotdeauna, cel mai tare și să iasă câștigător indiferent dacă era sau nu întrecere.

Auzim ambele variante de extremism, din ce în ce mai des: ”Este oribil să pui copiii să se întreacă pentru că cineva pleacă întotdeauna dezamăgit!” sau opusul ”Trebuie să iasă câștigător! Trebuie să câștige și el ceva acolo. Măcar pentru efort.”

Eu cred că ambele puncte de vedere sunt greșite. Nu total, ci sunt eronate prin faptul că ambele sunt duse la extrem. De multe ori, oamenii tind să își formeze (pre)judecăți extreme din lipsă de informații, ca urmare a aprofundării insuficiente a unui subiect, sau creditând prea mult o singură sursă. Cred că nuanțele sunt importante, iar părerile universal valabile sunt calea spre o periculoasă suficiență.

Classroom_Competition_Arm_WrestlingRevenind, cred că ideea de competiție este bună la copii în anumite cazuri și neinspirată în altele. Depinde de context, de obiectivele de învățare ale exercițiului (da, trebuie să plecăm de la ele), de vârstă și de modul de prezentare. Competiția este o unealtă ce ar trebui să servească unui scop clar definit. Uneori această unealtă este bună și se potrivește, motivează, crează frustrarea necesară creșterii și dezvoltării sau pur și simplu dă un feedback cuantificabil, în timp ce, în alte ocazii, această unealtă este total inutilă și strică mai mult decât să ajute. Ca un ciocan sau o șurubelniță care se potrivește doar cu anumite tipuri de reparații. Cine a încercat să desfacă un șurub fără șurubelniță știe despre ce vorbesc. Pe de altă parte, nu poți să tencuiești un perete cu șurubelnița. Sau să bați un cui.

Spre exemplu, noi, în taberele tematice (pentru copii între 6 și 9 ani), nu promovăm ideea de competiție (cu atât mai mult nu cu premii) deși mulți dintre cei mici o au deja în sânge. Acolo toată lumea primește la sfârșit o diplomă de participare și, cel mult, în cadrul unui exercițiu, la debriefing, copiii spun cu cine s-au înțeles cel mai bine. Ca un fel de feedback infantil.

La sala de aikido, în dojo, nici nu vreau să aud de competiție între practicanți pentru că asta este filosofia din spatele acestei arte marțiale: Obiectivul este să te armonizezi cu partenerul tău și mai puțin să fii primul care îi rupe capul (deși ai și această opțiune). Acolo, pentru copii, avem examene și atât. Ai făcut ce trebuia, ai luat. Nu ai făcut, ai picat. Tu cu tine însuți. Matematic, în baza unui feedback coerent.

Vara, în taberele de la munte (mai puțin în cea de speologie) avem obligatoriu competiție, dar este exclusiv una între echipe. Aici competiția este foarte utilă pentru că așa ne atingem cel puțin două obiective: copiii și adolescenții se concentrează pe a lucra eficient în echipă și sunt motivați să depună efort și energie pentru a face față programului și exercițiilor. Aici, competiția devine un factor motivațional care ne susține obiectivele de învățare. Dacă îi explic celui mic că este bine să învețe să se orienteze cu busola ca să se descurce el pe munte într-un viitor îndepărtat, nu o să vizualizeze acest viitor îndepărtat și își va pierde interesul (de cele mai multe ori). Pe de altă parte, dacă îi spun că este util să învețe cum să se orienteze cu busola pentru ca echipa lui să fie cea mai rapidă la traseul de orientare, în majoritatea cazurilor va fi foarte motivat și atent, iar noi ne vom fi îndeplinit două obiective de învățare: tehnica de orientare și lucrul în echipă. Iar dacă unul din cele două a scârțâit și nu a mers bine, cel mic sigur va fi curios ulterior să afle ce nu a funcționat și cum va putea remedia acest lucru pe viitor. Deci ne-am apropiat de a ne atinge obiectivele de învățare.

În taberele de schi, este mai complicat. Este un melanj de competiție indviduală și pe echipe. Clasamentul este format de scoruri și puncte obținute la exerciții, concursuri pe pârtie, jocuri de echipă în cabană, iar ponderea cea mai mare o are progresul făcut pe pârtie. Altfel spus, stilul de a schia a participanților este evaluat la începutul taberei, iar aceștia primesc un scor de la 1 la 100. La finalul taberei mai facem o evaluare, iar diferența dintre cele două valori determină progresul. Aici, competiția asigură motivația participanților de a progresa cât mai mult și cât mai repede, deci ne ajută.

Așa cum le spun multor părinți, noi, la Academia 1,61 nu suntem agenție de turism și nu avem ca unică prioritate distracția participanților, ci suntem un program educațional. Deci, dacă unii vor fi dezamăgiți că nu au câștigat, tocmai bine acest lucru ne va susține obiectivele de învățare. Deci ne-am făcut treaba. De cele mai multe ori, cel ce doar se distrează, la fel ca și cel care iese pe primul loc, nu învață nimic.

De asemenea, cred că este total greșit înțeleasă și interpretată ideea de ”nimeni să nu se supere” sau ”toată lumea să câștige”. Sigur, nu are sens să stresezi copilul degeaba și să îl supui unor dezamăgiri gratuite sau, mai rău, nedrepte. Totuși, ideea că toată lumea primește câte o medalie este proastă pentru toți. Cel ce a câștigat și a tras cel mai tare își vede efortul anulat de lipsa unei departajări, iar cel ce nu a câștigat și a ieșit ultimul, primește premiul cu jenă și vinovăție, conștient că nu îl merită. Deci așa toată lumea se simte prost, toată lumea pleacă dezamăgită.

Personal, cred într-o cale de mijloc, în care competiția este prezentă, dar nu este dusă la extrem, este aplicată în funcție de context, vârstă și obiective, iar rezultatele sunt discutate și disecate exhaustiv pentru a trage concluzii cât mai aproape de adevăr și cât mai constructive. Altfel, oricare din cele două extreme va ajunge să facă pe termen lung mai mult rău decât bine.