Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Legat de mâini, pe muchie de cuțit

30% din cazurile de infertilitate au cauze necunoscute. Noi acolo suntem.

Primăvara abia a început, dar pe malul Bosforului este mai cald decât sunt eu obișnuit. Alerg, am căștile în urechi și multe gânduri în cap. Tocmai am trecut de kilometrul doisprezece. Ioana este la hotel și se odihnește. Cu o zi înainte, doctorii i-au implantat ultimul embrion. Aparent, ultima șansă. Mi-e frică să sper, dar îmi propun să mă relaxez și să iau fiecare zi pe rând. Nu îmi iese. Mă simt de parcă am mâinile legate. Măcar durerea alergării îmi mai atenuează anxietatea.

Încă am proaspătă în minte experiența de anul trecut. Eram stresat cu filmările, pe șantier, când Ioana m-a sunat să îmi spună că se prinsese unul din cei doi embrioni implantați. Apoi, eram stresat, pe șantier, când Ioana m-a sunat plângând, să vin acasă că ceva nu era în regulă. Apoi, eram la spital, telefonul meu suna isteric, iar oamenii de la celălalt capăt mă întrebau când vin cu planurile. Ioana a pierdut acea sarcină, eu am adus planurile la timp. Nu am întârziat nicio predare, încă din primii ani de facultate, dar atunci mi-am tras concluziile.

Ne-am adunat foarte greu curajul să mai încercăm o dată și mi-am propus ca de această dată să nu las munca să mă țină departe de Ioana și de a-i fi alături.

icsi-male-infertility-spermCâteva săptămâni mai târziu după alergarea mea pe malul Bosforului, stăteam amândoi pe canapea și ne logam în aplicația spitalului căutând emoționați rezultatul analizei hCG. Se deschide pagina, văd o cifră, cu roșu, din care nu înțeleg nimic, iar Ioana izbucnește brusc în lacrimi. ”Este bine!” Sperăm la tot ce e mai bine…

Alte câteva săptămâni mai târziu, gonesc spre spital, pe autostradă, cu 150 km/h. Ioana este întinsă în spate, schimonosită, cu contracții. Știu că la 16 săptămâni, fătul nu are nicio șansă. Din nou, mă simt legat de mâini, uitându-mă neputincios la un film pe care nu doresc să îl văd. La spital, Ioanei i se face un cerclaj și medicamente puternice reușesc să-i oprească contracțiile. Pentru moment.

Următoarele luni sunt grele. Ioana este, alternativ, ori țintuită la pat, ori internată în spital iar eu mă transform în asistentă personală, valet și bucătar. Învăț medicamente, doze, termeni medicali mai mult decât mi-aș fi dorit, monitorizez simptome și trebuie să iau decizii dificile. Orice zi plecat de acasă este cu mari emoții, care uneori declanșează contracții.

Promit să nu mai spun niciodată superior că o anumită problemă fizică ”este de la cap”, de parcă ar fi atât de simplu să o schimbăm și astfel nu ar exista, fiind doar în capul și în mintea posesorului. Nu pot să nu văd cum starea mentală influențează puternic fizicul. Și stăm cu frică, pe muchie de cuțit.

Încet, dozele cresc și, deși visam la început la o sarcină curată și fără medicamente, trebuie să accept că nu suntem nici măcar aproape de final și am ajuns la dozele maxime din prospect. Cum putem fi împăcați să luăm un medicament pe prospectul căruia scrie ”se va administra în sarcină dupa evaluarea raportului beneficiu matern/ risc fetal”? Sunt gelos pe cei care au parte de sarcini ușoare, pe bărbații care nici nu știu prea bine cu ce se mănâncă sarcina soției, pe femeile care își vântură burțile imense în parc și se plimbă aparent nepăsătoare.

La sfatul medicului, medicația începe să depășească ușor dozele de pe prospect.

Un coleg parașutist mă întreabă dacă merg la un stagiu. Îi spun că nu pot, că soția mea este însărcinată. Mă întreabă zâmbind arogant ”Așa, și tu ce faci? Tu cum contribui la asta?” Mă întreb atunci cam ce se va întâmpla dacă îi scot vreo trei dinți. Îi explic în două vorbe, dar mi-e clar că nu înțelege.

Pe 15 noiembrie stau și aștept pe un hol de spital. Ioana a intrat în operație. Mi-aș dori să pot face ceva dar sunt din nou cu mâinile legate și nu găsesc butonul de fast-forward pentru acest film.

Vine să mă caute o doctoriță drăguța și spune că vrea să-mi prezinte pe cineva. O întreb gâfâind și cu ochii mari dacă ”Este bine”. Abia câteva ore mai târziu îmi dau seama cât de imbecilă era întrebarea. Îmi povestește cu calm, în timp ce mă duce spre secția de neonatologie. Mă echipez din cap până în picioare, trec prin mai multe filtre, mă spăl pe mâini ca doctorii înainte de operație. Măcar aici este curat. Nici nu mă gândesc la cât de aberant este că am cumpărat acest gen de curățenie cu o grămadă de bani.

Intru printre incubatoare și îl văd prima dată pe Victor. Este bine! Nu va sta aici decât câteva zile. Respiră, mănâncă, este activ, este suficient de mare și de greu, este normal. Și apoi ridic ochii și văd copiii din celelalte incubatoare. Mi se pune un nod în stomac, îmi îngheață cuvintele pe buze și sunt convins că m-am schimbat la față. Mânuțele străvezii, abdomenele mici, multitudinea de tuburi și fire ce se termină într-un ghem de carne.

Am un prieten bun care are un copil născut la 800 de grame. Au stat două luni în spital, optimiști, curajoși, copilul a recuperat și acum e bine. Tocmai s-a înscris la Aikido. Deși am vorbit cu el în acea perioadă, până acum nu am înțeles prin ce a trecut. Nu aveam cum. Pentru mine erau doar niște cifre, doar o poveste. Oricât de aproape mi-aș fi dorit să-i fiu, nu l-am înțeles cu adevărat. Nici colegul meu care mă invita la stagiu nu avea de unde să înțeleagă.

Dacă am învățat ceva de aici este că poveștile sunt bune, sunt frumos de spus și de ascultat, dar empatia este altceva și de cele mai multe ori nu poate apărea fără a fi avut experiența în prealabil. Când am terminat cu emoțiile, mi-am sunat prietenul și mi-am cerut scuze.

Acum mă simt deja plecat la drum, cu biberoane, tetine, scutece și landouri după noi, având grijă de ghemotocul nostru, în noua noastră aventură, căutând un echilibru, legați de mâini, pe muchia noastră.

Previous

Răcnetul de lebădă mutantă al școlii românești

Next

”Superman ar trebui să se mute în România pentru că poartă culorile tricolorului” – o poveste despre 1,61

17 Comments

  1. Alina

    Mi-au dat lacrimile! Stiu bine, prea bine tot ceea ce ati trait! Mai putin partea cu finalul fericit :(. Din pacate pentru noi…. Va doresc sa va bucurati de tot ceea ce va va aduce minunea din viata voastra! Copil pretios!

    • Anca

      Daca aveti posibilitatea sa mai incercati, nu renuntati. Eu aveam 90% sanse sa nu pot ramane insarcinata, si acum am bebe de 1 an. Se mai intampla si minuni.

  2. Olivia

    Felicitari oameni frumosi!!!
    Si eu stiu… iar pentru noi finalul este pe jumatate fericit, ne bucuram de una din fetitele noastre pe cand cealalta ne vegheaza de undeva. Pretuiti fiecare moment!

  3. Sunteți foarte puternici, iar eu te admir și mai mult pentru forța și tăria ta! N-ai lăsat nicio secundă să se vadă la filmări și pe șantierele Visuri la cheie problemele care te-au măcintat și grijile pe care ți le-ai făcut constant pentru binele Ioanei. Mă bucur din suflet că sunteți părinți și vă doresc să fiți sănătoși și să vă bucurați de o viață minunată, fără muchii de cuțite. Abia ștept să vă revăd luminoși și fericiți așa cum vă știu!

  4. Mi-au dat lacrimile!Va doresc tot binele din lume .Este foarte important sa pretuim fiecare moment din viata noastra.
    Imi doresc din suflet sa am si eu un bebe(inca sunt la inceput 🙂 )

  5. Emotionant! Important e ca ați luat deciziile cele mai bune la acel moment si întotdeauna e bine sa speram ca va fi bine . Va urez sa fiți fericiti si sănătoși! 🙂

  6. Ina

    Wow!emotionant si dureros!ce bine ca ati reusit si ce trist ca a trebuit sa treceti prin toate astea.Ati fost perseverenti si uite ca e cu final fericit!

  7. Cat de cruda trebuie sa ne fie viata?
    Cat de multe sentimente trebuie sa va fi incercat pe parcursul emisiunii cand vedeati copii care nu traiau in cele mai decente conditii iar dvs va doreati cu ardoare un pui de om?!
    O poveste care te misca. Care iti poate smulge zambetul de pe buze, la fel de usor cum iti poate scoate lacrimi. Stiind ce si cum e viata!
    Va doresc sanatate multa! Va doresc implinire emotionala! Va doresc sa gasiti un echilibru in ceea ce faceti!

  8. Maria

    Mi-au dat lacrimile instant..am trecut prin experienta unei sarcini pierdute, o sarcina extrem de dorita. Asa a fost sa fie, e dureros si noi ne.am adunat f greu. Acum a iesit soarele si pe strada noastra, insarcinata in aproape 17 saptamani, suntem bine, crestem si o sa fim fericitii parinti ai unei fetite. Trebuie sa avem incredere..si da, psihicul conteaza ffff mult. Inimaginabil de mult. Sa va traiasca baietelul sanatos si voi pe langa el!

  9. Andreea

    Citind am crezut că scrii despre noi…si noi după o FIV si o sarcina petrecută între spitale,medicamente si 4luni doar in pat, avem un băiețel sanatos care acum are 6 luni, iar zâmbetul sau ne-a șters toate amintirile neplăcute.
    Va dorim numai bine!!!

  10. Pentru mulți dintre noi, minunile vin mai greu, dar important e ca vin.
    Ce e și mai groaznic decât infertilitatea este faptul ca oamenii nu sunt informați și nici educați spre a o înțelege. Si chiar daca ar incerca,pana nu treci personal printr-o așa situație, nu o poți înțelege pe deplin.
    Important e ca acum ați reușit să strângeți în brațe o minune.
    Am trecut și noi prin pierdere și prin așteptare. Au fost crunte și știu ca nu as fi priceput nimic înainte, cu toată bunăvoința.
    Dar au trecut și acum sunt zilnic recunoscătoare ca am ieșit învingătoare din luptă.

  11. Clara

    Felicitări pentru minunea dumneavoastră Victor!
    Azi de ziua minunii mele de 3 anișori sunt cu lacrimi în ochi și cu un mare nod în gât, pentru că oarecum mă regăsesc în randurile sccrise și doare, doare cumplit.
    Noi am pierdut o fetiță la 22 săptămâni, apoi după 1 an o alta sarcina la 8 săptămâni, au urmat 5 ani de așteptare si investigatii nenumarate… Am ajuns la FIV care a reușit din prima, sarcina gemelara, dar fericirea a fost de scurta durata și totul a luat o turnură urâtă. La 16 săptămâni a trebuit sa fac embrioreductie căci băiețelul avea exencefalie… m-am simțit o criminala …. eram doar cu mama soțul fiind inginer programator în Suedia în acea perioadă. Am trecut cu bine și deși a fost o sarcina grea cu imobilizare la pat am reușit după 8 ani jumătate. În 26.11.2013 am renăscut ca pasărea Phoenix din propria-i cenușă!
    Acum 2 săptămâni am trăit pe piele proprie eșecul procedurii FIV, dar minunea mea m-a făcut sa trec mai ușor peste această durere.
    Vă doresc o viață de vis alături de marea dumneavoastra victorie, Victor!

  12. Cristian Bianca

    Am trecut si eu prin acest calvar …de 3 ori …sunt multe de povestit..ultima sarcina avem 5 luni eram atat de fericiți..dar..

  13. Bianca

    O poveste emoționantă care întărește o vorba frumoasa ‘copiii sunt o minune de la Dumnezeu, văzută prin ochii părinților care nu pot avea copii’. Felicitări pentru bebe si pentru curajul de a împărtăși această poveste intima si emoționantă care este ca o gura de aer proaspat pentru cei care lupta cu infertilitatea.

  14. Ottilia

    Felicitari! Muchia de cutit in curand o sa fie trecut sau se va transforma intr-un traseu frumos de parcurs in trei..pt prea multi dintre noi ramane prezentul etern…

  15. Camelia

    Ma bucur ca a fost cu final fericit! Ai dreptate cu empatia: si eu mi-am dat seama ca trebuie sa impartasesti aceeasi experienta ca sa intelegi cu adevarat. Am o fetita Ioana, bolnava, asa ca stiu despre ce vorbesti. Sa aveti o viata frumoasa in 3 !

Leave a Reply

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén