Legat de mâini, pe muchie de cuțit

30% din cazurile de infertilitate au cauze necunoscute. Noi acolo suntem.

Primăvara abia a început, dar pe malul Bosforului este mai cald decât sunt eu obișnuit. Alerg, am căștile în urechi și multe gânduri în cap. Tocmai am trecut de kilometrul doisprezece. Ioana este la hotel și se odihnește. Cu o zi înainte, doctorii i-au implantat ultimul embrion. Aparent, ultima șansă. Mi-e frică să sper, dar îmi propun să mă relaxez și să iau fiecare zi pe rând. Nu îmi iese. Mă simt de parcă am mâinile legate. Măcar durerea alergării îmi mai atenuează anxietatea.

Încă am proaspătă în minte experiența de anul trecut. Eram stresat cu filmările, pe șantier, când Ioana m-a sunat să îmi spună că se prinsese unul din cei doi embrioni implantați. Apoi, eram stresat, pe șantier, când Ioana m-a sunat plângând, să vin acasă că ceva nu era în regulă. Apoi, eram la spital, telefonul meu suna isteric, iar oamenii de la celălalt capăt mă întrebau când vin cu planurile. Ioana a pierdut acea sarcină, eu am adus planurile la timp. Nu am întârziat nicio predare, încă din primii ani de facultate, dar atunci mi-am tras concluziile.

Ne-am adunat foarte greu curajul să mai încercăm o dată și mi-am propus ca de această dată să nu las munca să mă țină departe de Ioana și de a-i fi alături.

Câteva săptămâni mai târziu după alergarea mea pe malul Bosforului, stăteam amândoi pe canapea și ne logam în aplicația spitalului căutând emoționați rezultatul analizei hCG. Se deschide pagina, văd o cifră, cu roșu, din care nu înțeleg nimic, iar Ioana izbucnește brusc în lacrimi. ”Este bine!” Sperăm la tot ce e mai bine…

Alte câteva săptămâni mai târziu, gonesc spre spital, pe autostradă, cu 150 km/h. Ioana este întinsă în spate, schimonosită, cu contracții. Știu că la 16 săptămâni, fătul nu are nicio șansă. Din nou, mă simt legat de mâini, uitându-mă neputincios la un film pe care nu doresc să îl văd. La spital, Ioanei i se face un cerclaj și medicamente puternice reușesc să-i oprească contracțiile. Pentru moment.

Următoarele luni sunt grele. Ioana este, alternativ, ori țintuită la pat, ori internată în spital iar eu mă transform în asistentă personală, valet și bucătar. Învăț medicamente, doze, termeni medicali mai mult decât mi-aș fi dorit, monitorizez simptome și trebuie să iau decizii dificile. Orice zi plecat de acasă este cu mari emoții, care uneori declanșează contracții.

Promit să nu mai spun niciodată superior că o anumită problemă fizică ”este de la cap”, de parcă ar fi atât de simplu să o schimbăm și astfel nu ar exista, fiind doar în capul și în mintea posesorului. Nu pot să nu văd cum starea mentală influențează puternic fizicul. Și stăm cu frică, pe muchie de cuțit.

Încet, dozele cresc și, deși visam la început la o sarcină curată și fără medicamente, trebuie să accept că nu suntem nici măcar aproape de final și am ajuns la dozele maxime din prospect. Cum putem fi împăcați să luăm un medicament pe prospectul căruia scrie ”se va administra în sarcină dupa evaluarea raportului beneficiu matern/ risc fetal”? Sunt gelos pe cei care au parte de sarcini ușoare, pe bărbații care nici nu știu prea bine cu ce se mănâncă sarcina soției, pe femeile care își vântură burțile imense în parc și se plimbă aparent nepăsătoare.

La sfatul medicului, medicația începe să depășească ușor dozele de pe prospect.

Un coleg parașutist mă întreabă dacă merg la un stagiu. Îi spun că nu pot, că soția mea este însărcinată. Mă întreabă zâmbind arogant ”Așa, și tu ce faci? Tu cum contribui la asta?” Mă întreb atunci cam ce se va întâmpla dacă îi scot vreo trei dinți. Îi explic în două vorbe, dar mi-e clar că nu înțelege.

Pe 15 noiembrie stau și aștept pe un hol de spital. Ioana a intrat în operație. Mi-aș dori să pot face ceva dar sunt din nou cu mâinile legate și nu găsesc butonul de fast-forward pentru acest film.

Vine să mă caute o doctoriță drăguța și spune că vrea să-mi prezinte pe cineva. O întreb gâfâind și cu ochii mari dacă ”Este bine”. Abia câteva ore mai târziu îmi dau seama cât de imbecilă era întrebarea. Îmi povestește cu calm, în timp ce mă duce spre secția de neonatologie. Mă echipez din cap până în picioare, trec prin mai multe filtre, mă spăl pe mâini ca doctorii înainte de operație. Măcar aici este curat. Nici nu mă gândesc la cât de aberant este că am cumpărat acest gen de curățenie cu o grămadă de bani.

Intru printre incubatoare și îl văd prima dată pe Victor. Este bine! Nu va sta aici decât câteva zile. Respiră, mănâncă, este activ, este suficient de mare și de greu, este normal. Și apoi ridic ochii și văd copiii din celelalte incubatoare. Mi se pune un nod în stomac, îmi îngheață cuvintele pe buze și sunt convins că m-am schimbat la față. Mânuțele străvezii, abdomenele mici, multitudinea de tuburi și fire ce se termină într-un ghem de carne.

Am un prieten bun care are un copil născut la 800 de grame. Au stat două luni în spital, optimiști, curajoși, copilul a recuperat și acum e bine. Tocmai s-a înscris la Aikido. Deși am vorbit cu el în acea perioadă, până acum nu am înțeles prin ce a trecut. Nu aveam cum. Pentru mine erau doar niște cifre, doar o poveste. Oricât de aproape mi-aș fi dorit să-i fiu, nu l-am înțeles cu adevărat. Nici colegul meu care mă invita la stagiu nu avea de unde să înțeleagă.

Dacă am învățat ceva de aici este că poveștile sunt bune, sunt frumos de spus și de ascultat, dar empatia este altceva și de cele mai multe ori nu poate apărea fără a fi avut experiența în prealabil. Când am terminat cu emoțiile, mi-am sunat prietenul și mi-am cerut scuze.

Acum mă simt deja plecat la drum, cu biberoane, tetine, scutece și landouri după noi, având grijă de ghemotocul nostru, în noua noastră aventură, căutând un echilibru, legați de mâini, pe muchia noastră.