De ceva timp mi-am tot propus să scriu un articol despre școală. Prea tot bat eu monedă pe blog că educația este panaceul universal și că dacă vom avea mințile deschise și urechile destupate către educație, vom putea depăși orice problemă, dar m-am ferit să emit vreo părere despre educația de pe meleagurile noastre.
Am început de două ori să scriu articolul și de fiecare dată mi-am dat seama că o luam pe câmpii povestind despre ”de ce” este ”nașpa” școala românească. Sunt un produs al sistemului de învățământ românesc. Sunt PRO școală. Cred că ”școala vieții” nu este suficientă. Sunt PENTRU ideea de a face o facultate și pentru continuarea studiilor cât mai mult, în orice formă, dar nu simt că pot avea o părere suficent de argumentată și universal valabilă despre ”de ce” e nasoală școala la noi.
Așa că voi scrie despre ”ce” este nasol la școală la noi. Dacă am identificat problema, teoretic ar trebui să fim la jumătatea drumului spre a găsi o soluție.
În primul rând este mică cererea pentru acest produs în forma sa calitativă. Adică toată lumea dorește o hârtie, o diplomă care să le permită să facă ce vor ei și prea puțini doresc cu adevărat să afle ceva de dragul de a afla sau de dragul de a deveni mai instruiți. Când fac analize de tipologie comportamentală, de multe ori testele au un segment de valori motivaționale (adică ce lucruri îl motivează pe individul respectiv). Foarte puțini adulți au un factor motivațional teoretic mare. Cei mai mulți au un factor motivațional politic, economic sau regulator mult mai mare, în dauna celui teoretic. De aici și apetența pentru hârtiile care să confirme că am fost la cursurile de la care de fapt am chiulit și tot de aici și fabricile de diplome. Tot aici cred că este vorba și despre suficiența noastră caracteristică – inamicul de moarte al educației. Pe principiul pierdutului nostru proverb ”Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. Despre asta am scris mult aici, aici și mai ales aici.
Prea multe studii și experimente au arătat că durata de concentrare medie la adulți nu trece de 20 de minute. La copii, această durată este mult mai scurtă. În aceste condiții, nu înțeleg de ce mai există profesori care mâzgălesc 50 de minute pe tabla, sau dictează continuu și se așteaptă ca elevii să rețină ceva. Dacă tot avem studii coerente, de ce păstrăm aceeași metodologie ca în anii 1900 toamna? Acum ceva timp, trecând (ca și cursant adult) printr-o altă instistuție educațională (de stat), observând metodele medievale și bășcălia de autobază, i-am propus șefului instituției să îi organizez gratuit cursuri serioase de formatori pentru corpul de instructori. A rămas că mă sună el…
Sunt prea multe teme. Am impresia că unii profesori își fac un punct de glorie din a da tone de teme și a nu ține cont de faptul că temele de la o materie se înmulțesc cu numărul materiilor, iar copilul devine instant corporatist ce stă după program, pontând zilnic șapte ore de școală și încă patru de teme. Eu văd în volumul temelor pentru acasă un indicator pentru impotența profesională a profesorului. Cred că rolul profesorului (presupunând că își cunoaște meseria) este să îi facă pe elevi să înțeleagă principiile materiei sale în timpul orei de curs, prin diversele metode de care dispune. Cred că pentru acasă sunt proiectele ce necesită sinteză dar asta este ceva destul de diferit de temele pe care le primesc azi copiii.
Programa este prea stufoasă la clase prea mici. Dintre toți prietenii mei, cred că sunt singurul pentru care a ajuns să aibă sens exercițiul de la matematică în care scriam ecuația de gradul trei ce se reprezenta grafic sub forma unui hiperboloid parabolic. Pentru restul, a fost o totală pierdere de timp. La polul opus, pentru mine, relațiile complicate de la chimie organică au rămas un tărâm ezoteric, căruia nu i-am găsit niciun sens sau aplicație până acum. Ideea este că este prea densă informația pentru nivelul general al elevilor și astfel se încurajează memorarea mecanică în dauna înțelegerii calitative.
Prea mulți oameni (adulți) ajung să spună lucruri de genul ”Mie mi-a plăcut româna pentru că am avut un profesor tare mișto.”; ”Eu am înțeles fizica pentru că tata este fizician și a știut cum să îmi explice”; ”Eu am urât istoria pentru că am avut o vită pe post de profesoară la gimnaziu”. Deci apetența elevilor pentru o materie sau alta ajunge să depindă de caracterul profesorului. De parcă ar fi o loterie: Ai noroc să dai peste un profesor bun, vei crește îndrăgind subiectul predat de el. Ai parte de un bou, vei ajunge să urăști acea materie deși poate că altfel ți s-ar fi potrivit mănușă. Înțeleg sistemul dar mi se pare profund nedrept și anormal.
Prea puțini oameni au noțiuni de cultură generală fundamentate în cele învățate în școală, ceea ce arată ineficiența sistemului. Nu este admisibil să fi terminat facultatea de arhitectură și să nu știi cum se montează un perete de gips-carton, să fii regizor, editor sau producător din media și să nu fi văzut ”Citizen Kane” sau ”Star Wars”, să fii economist și să nu fi citit Taleb sau Kahneman, să fii absolvent de geografie și să nu știi cum arată o crevasă sau o morenă . Mai degrabă, cultura noastră generală este creată de experiențele pe care le-am avut și de pasiunile pe care le avem, ceea ce indică o eficiență mult mai mare a educației nonformale în dauna celei formale. Totodată, indică o carență profundă a sistemului prin lipsa aplicațiilor practice din sistemul convențional de învățământ.
Prea mulți oameni ajung să lucreze în alte domenii decât cele în care s-au format, ceea ce indică inexistența sau ineficianța sistemului organizat de orientare profesională. Dacă ești economist și ai ajuns să faci mobilă, absolvent de litere și ai ajuns să faci montaj TV, zilier și ai ajuns să ai o firmă de construcții, sau arhitect și ai ajuns să păstorești un program educațional, înseamnă că făgașul pe care te-a așezat sistemul nu ți s-a potrivit. Bravo că ai avut norocul și puterea să alegi să ieși din acest făgaș și să faci ceva ce ți s-a potrivit mai bine, dar, totodată, trebuie remarcat că sistemul nu prea te-a ajutat să îți găsești drumul ce ți se potrivea ție. Eu, cel puțin, a trebuit să reiau ciclul de formare care să se potrivească cu noua direcție aleasă.
Deci, sistemul de învățământ românesc este ”nașpa”. Este pe moarte, se zvârcolește în agonie și răcnește oribil. Nu știu la ce altceva ne-am fi putut aștepta după ce ani la rând l-am sufocat strângându-l din ce în ce mai tare de gât, tăind salarii, legând profesorii de mâini și de picioare, umilindu-i cu atitudini de părinți supraprotectori dar cu tupeu, lăsând loc pentru lepre, invitând copiii la ”meditații”și având grijă să-l curățăm cât mai bine de oamenii valoroși.
Asta cred eu că este problema. De aici, încotro?
Leave a Reply