Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Cât costă etica?

Într-o toamnă, acum câțiva ani, împreună cu un prieten, am plecat să facem o tură mai lunguță cu bicicletele pe munte. Vreo 50 de km. Și urcuș, și coborâș. Prietenul meu era destul de puțin experimentat cu turele lungi, efort și anduranță. I-a fost greu dar, până la final, i-a plăcut. La urcare, înjura de toate cele. Înjura drumul, pe mine, bicicleta, ideea de a pleca la drum. La coborâre era mai bine.

Când am ajuns la cabană, prietenul meu era terminat. Mergea de parcă se întorsese de la război. Ne-am relaxat și, mândri de reușită și de o tură grea și adevărată, stăteam amândoi tolăniți pe câte o canapea, cu câte o bere în mână. Plecasem dimineață, la 6.00, iar acum soarele începuse să coboare. Și atunci, în acel moment de relaxare, m-am gândit să stric momentul și l-am întrebat:

”Pentru câți bani ai pleca acum să faci tura încă o dată?”

”Pfoai… Nici vorbă! Nu aș pleca!”

”Ei, pe bune? Adică dacă îți ofer un milion de euro nu ai pleca? Cu un milion de euro, te-ai aranjat pe viață…”

”Ba da… pentru atât aș pleca…”

”Păi, adică pentru cinci sute de mii nu ai pleca?” l-am întrebat având de gând să scad suma până la una care va reflecta prețul confortului său de moment.

”… ba da… și pentru cinci sute de mii aș pleca. Probabil și pentru o sută de mii aș pleca…”

Replică la care soția sa, auzind conversația, îi strigă hotărât din bucătărie:

”Pentru 500 de euro pleci ACUM!!!”

Am râs copios, dar am înțeles atunci că orice are un preț. Dacă relaxarea de moment și confortul prietenului meu aveau un preț (chiar unul destul de mic pentru soția sa), atunci cu siguranță că onoarea, etica și morala au și ele prețul lor. Și astfel, la fel ca atunci, la cabană, vin să stric și acest moment de relaxare superioară a celor care ne credem neîntinați, moraliști și critici în turnurile noastre de fildeș lustruit cu șmirghel de o etică impecabilă și întreb:

”Pentru câți bani ați face o porcărioară?” Nu una mare, una mică: o licitație servită, o taxă efemeră care să umple buzunarele cuiva, din care să rezulte un comision, o șpagă mică, ceva din care nu suferă un singur om ci care se răsfrânge foarte puțin asupra unui grup mare de oameni care nici măcar nu ajung să simtă țeapa decât în foarte mică măsură. Un furt de un leu din buzunarele tuturor oamenilor din țară. Pentru câți bani ar merita să vă sacrificați etica și onoarea? Care este prețul dacă știți că nu veți fi prinși sau trași la răspunedere? Cât costă etica? Putem pleca de la prețul vieții și bunăstării perpetue a celor dragi și să mergem în jos.

Hand shake with money

Probabil foarte mulți îmi vor răspunde vorbind despre dezvoltare durabilă și încredere. Pentru ei am altă poveste:

Am alt preieten care s-a apucat de agricultură. Era în primul lui an, avea nu-mai-știu-ce salată pe câmp care trebuia culeasă în următoarele zile și nu avea oameni. Așa că s-a dus la primăria locală să întrebe de unde poate să găsească oameni care să îi culeagă salata. Asta în condițiile în care în toată zona era o penurie de locuri de muncă și o sărăcie lucie.

Se simțea ca un adevărat binefăcător, un real Rockefeller de România care oferea slujbe băștinașilor și le ridica nivelul de trai spre un viitor luminos.

 I s-a spus foarte ferm că nu are șanse să găsească oameni disponibili pentru că ”tocmai s-au dat alocațiile pentru copii.” ”Așa, și?” ”Și sunt toți la birt, beți morți”.

A argumentat el că alocația se termină în trei zile și apoi, săptămâna următoare, nu o să mai aibă bani de bere, când nu va mai fi salată de cules, dar nimănui nu i-a păsat. I-au spus că săptămâna următoare probabil o să găsească oameni și nu le pasă lor acum de salata lui. Nici să-și facă ei vreun plan pentru săptămâna următoare nu le păsa. La birt, oamenii i-au explicat același lucru, dar mult mai colorat.

Și astfel, prietenul meu agricultor și-a tras concluzia despre mentalitatea dominantă și a început să-și planteze salata după programul alocațiilor copiilor.

Astfel, constatând că asta este mentalitatea dominantă a celor din birt, a celor care își cumpără un telefon de fiță deși nu au ce mânca, a celor care își iau o mașină scumpă deși nu au unde sta și aducând din nou în discuție întrebarea despre costul eticii și al onoarei fiecăruia, de ce ne mirăm de corupție? Știm că această combinație fatală de indolență și nepăsare, combinată cu prețul foarte mic al valorilor etice, rezultă în corupție, șpăgi și ”manevre” cu tupeu. De ce ne mai mirăm?

Dacă ați dat un răspuns la întrebarea cu roșu, de mai sus, foarte bine! Dacă nu, faceți un efort să nu fiți ipocriți și să dați unul (chiar dacă numai în gând) pentru că doar așa ne vom cunoaște limitele și vom conștientiza unde trebuie să împingem ca să creștem.

Eu cred că, oricare ar fi această limită, soluția este tot în educație. Dar asta este doar părerea mea.

Previous

Am un sac de lături. În capul cui să îl arunc?

Next

Răcnetul de lebădă mutantă al școlii românești

3 Comments

  1. Păun Marius

    Asta cu bicicleta îmi pare cunoscută, dar parcă au fost mai puțin de 50 km.

  2. Marius

    Mai mica tura dar lesinul la fel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén