Andrei Samoil

30% din cazurile de infertilitate au cauze necunoscute. Noi acolo suntem.

Primăvara abia a început, dar pe malul Bosforului este mai cald decât sunt eu obișnuit. Alerg, am căștile în urechi și multe gânduri în cap. Tocmai am trecut de kilometrul doisprezece. Ioana este la hotel și se odihnește. Cu o zi înainte, doctorii i-au implantat ultimul embrion. Aparent, ultima șansă. Mi-e frică să sper, dar îmi propun să mă relaxez și să iau fiecare zi pe rând. Nu îmi iese. Mă simt de parcă am mâinile legate. Măcar durerea alergării îmi mai atenuează anxietatea.

Încă am proaspătă în minte experiența de anul trecut. Eram stresat cu filmările, pe șantier, când Ioana m-a sunat să îmi spună că se prinsese unul din cei doi embrioni implantați. Apoi, eram stresat, pe șantier, când Ioana m-a sunat plângând, să vin acasă că ceva nu era în regulă. Apoi, eram la spital, telefonul meu suna isteric, iar oamenii de la celălalt capăt mă întrebau când vin cu planurile. Ioana a pierdut acea sarcină, eu am adus planurile la timp. Nu am întârziat nicio predare, încă din primii ani de facultate, dar atunci mi-am tras concluziile.

Ne-am adunat foarte greu curajul să mai încercăm o dată și mi-am propus ca de această dată să nu las munca să mă țină departe de Ioana și de a-i fi alături.

Câteva săptămâni mai târziu după alergarea mea pe malul Bosforului, stăteam amândoi pe canapea și ne logam în aplicația spitalului căutând emoționați rezultatul analizei hCG. Se deschide pagina, văd o cifră, cu roșu, din care nu înțeleg nimic, iar Ioana izbucnește brusc în lacrimi. ”Este bine!” Sperăm la tot ce e mai bine…

Alte câteva săptămâni mai târziu, gonesc spre spital, pe autostradă, cu 150 km/h. Ioana este întinsă în spate, schimonosită, cu contracții. Știu că la 16 săptămâni, fătul nu are nicio șansă. Din nou, mă simt legat de mâini, uitându-mă neputincios la un film pe care nu doresc să îl văd. La spital, Ioanei i se face un cerclaj și medicamente puternice reușesc să-i oprească contracțiile. Pentru moment.

Următoarele luni sunt grele. Ioana este, alternativ, ori țintuită la pat, ori internată în spital iar eu mă transform în asistentă personală, valet și bucătar. Învăț medicamente, doze, termeni medicali mai mult decât mi-aș fi dorit, monitorizez simptome și trebuie să iau decizii dificile. Orice zi plecat de acasă este cu mari emoții, care uneori declanșează contracții.

Promit să nu mai spun niciodată superior că o anumită problemă fizică ”este de la cap”, de parcă ar fi atât de simplu să o schimbăm și astfel nu ar exista, fiind doar în capul și în mintea posesorului. Nu pot să nu văd cum starea mentală influențează puternic fizicul. Și stăm cu frică, pe muchie de cuțit.

Încet, dozele cresc și, deși visam la început la o sarcină curată și fără medicamente, trebuie să accept că nu suntem nici măcar aproape de final și am ajuns la dozele maxime din prospect. Cum putem fi împăcați să luăm un medicament pe prospectul căruia scrie ”se va administra în sarcină dupa evaluarea raportului beneficiu matern/ risc fetal”? Sunt gelos pe cei care au parte de sarcini ușoare, pe bărbații care nici nu știu prea bine cu ce se mănâncă sarcina soției, pe femeile care își vântură burțile imense în parc și se plimbă aparent nepăsătoare.

La sfatul medicului, medicația începe să depășească ușor dozele de pe prospect.

Un coleg parașutist mă întreabă dacă merg la un stagiu. Îi spun că nu pot, că soția mea este însărcinată. Mă întreabă zâmbind arogant ”Așa, și tu ce faci? Tu cum contribui la asta?” Mă întreb atunci cam ce se va întâmpla dacă îi scot vreo trei dinți. Îi explic în două vorbe, dar mi-e clar că nu înțelege.

Pe 15 noiembrie stau și aștept pe un hol de spital. Ioana a intrat în operație. Mi-aș dori să pot face ceva dar sunt din nou cu mâinile legate și nu găsesc butonul de fast-forward pentru acest film.

Vine să mă caute o doctoriță drăguța și spune că vrea să-mi prezinte pe cineva. O întreb gâfâind și cu ochii mari dacă ”Este bine”. Abia câteva ore mai târziu îmi dau seama cât de imbecilă era întrebarea. Îmi povestește cu calm, în timp ce mă duce spre secția de neonatologie. Mă echipez din cap până în picioare, trec prin mai multe filtre, mă spăl pe mâini ca doctorii înainte de operație. Măcar aici este curat. Nici nu mă gândesc la cât de aberant este că am cumpărat acest gen de curățenie cu o grămadă de bani.

Intru printre incubatoare și îl văd prima dată pe Victor. Este bine! Nu va sta aici decât câteva zile. Respiră, mănâncă, este activ, este suficient de mare și de greu, este normal. Și apoi ridic ochii și văd copiii din celelalte incubatoare. Mi se pune un nod în stomac, îmi îngheață cuvintele pe buze și sunt convins că m-am schimbat la față. Mânuțele străvezii, abdomenele mici, multitudinea de tuburi și fire ce se termină într-un ghem de carne.

Am un prieten bun care are un copil născut la 800 de grame. Au stat două luni în spital, optimiști, curajoși, copilul a recuperat și acum e bine. Tocmai s-a înscris la Aikido. Deși am vorbit cu el în acea perioadă, până acum nu am înțeles prin ce a trecut. Nu aveam cum. Pentru mine erau doar niște cifre, doar o poveste. Oricât de aproape mi-aș fi dorit să-i fiu, nu l-am înțeles cu adevărat. Nici colegul meu care mă invita la stagiu nu avea de unde să înțeleagă.

Dacă am învățat ceva de aici este că poveștile sunt bune, sunt frumos de spus și de ascultat, dar empatia este altceva și de cele mai multe ori nu poate apărea fără a fi avut experiența în prealabil. Când am terminat cu emoțiile, mi-am sunat prietenul și mi-am cerut scuze.

Acum mă simt deja plecat la drum, cu biberoane, tetine, scutece și landouri după noi, având grijă de ghemotocul nostru, în noua noastră aventură, căutând un echilibru, legați de mâini, pe muchia noastră.

De ceva timp mi-am tot propus să scriu un articol despre școală. Prea tot bat eu monedă pe blog că educația este panaceul universal și că dacă vom avea mințile deschise și urechile destupate către educație, vom putea depăși orice problemă, dar m-am ferit să emit vreo părere despre educația de pe meleagurile noastre.

Am început de două ori să scriu articolul și de fiecare dată mi-am dat seama că o luam pe câmpii povestind despre ”de ce” este ”nașpa” școala românească. Sunt un produs al sistemului de învățământ românesc. Sunt PRO școală. Cred că ”școala vieții” nu este suficientă. Sunt PENTRU ideea de a face o facultate și pentru continuarea studiilor cât mai mult, în orice formă, dar nu simt că pot avea o părere suficent de argumentată și universal valabilă despre ”de ce” e nasoală școala la noi.

Așa că voi scrie despre ”ce” este nasol la școală la noi. Dacă am identificat problema, teoretic ar trebui să fim la jumătatea drumului spre a găsi o soluție.

În primul rând este mică cererea pentru acest produs în forma sa calitativă. Adică toată lumea dorește o hârtie, o diplomă care să le permită să facă ce vor ei și prea puțini doresc cu adevărat să afle ceva de dragul de a afla sau de dragul de a deveni mai instruiți. Când fac analize de tipologie comportamentală, de multe ori testele au un segment de valori motivaționale (adică ce lucruri îl motivează pe individul respectiv). Foarte puțini adulți au un factor motivațional teoretic mare. Cei mai mulți au un factor motivațional politic, economic sau regulator mult mai mare, în dauna celui teoretic. De aici și apetența pentru hârtiile care să confirme că am fost la cursurile de la care de fapt am chiulit și tot de aici și fabricile de diplome. Tot aici cred că este vorba și despre suficiența noastră caracteristică – inamicul de moarte al educației. Pe principiul pierdutului nostru proverb ”Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. Despre asta am scris mult aici, aici și mai ales aici.

Prea multe studii și experimente au arătat că durata de concentrare medie la adulți nu trece de 20 de minute. La copii, această durată este mult mai scurtă. În aceste condiții, nu înțeleg de ce mai există profesori care mâzgălesc 50 de minute pe tabla, sau dictează continuu și se așteaptă ca elevii să rețină ceva. Dacă tot avem studii coerente, de ce păstrăm aceeași metodologie ca în anii 1900 toamna? Acum ceva timp, trecând (ca și cursant adult) printr-o altă instistuție educațională (de stat), observând metodele medievale și bășcălia de autobază, i-am propus șefului instituției să îi organizez gratuit cursuri serioase de formatori pentru corpul de instructori. A rămas că mă sună el…

Sunt prea multe teme. Am impresia că unii profesori își fac un punct de glorie din a da tone de teme și a nu ține cont de faptul că temele de la o materie se înmulțesc cu numărul materiilor, iar copilul devine instant corporatist ce stă după program, pontând zilnic șapte ore de școală și încă patru de teme. Eu văd în volumul temelor pentru acasă un indicator pentru impotența profesională a profesorului. Cred că rolul profesorului (presupunând că își cunoaște meseria) este să îi facă pe elevi să înțeleagă principiile materiei sale în timpul orei de curs, prin diversele metode de care dispune. Cred că pentru acasă sunt proiectele ce necesită sinteză dar asta este ceva destul de diferit de temele pe care le primesc azi copiii.

Programa este prea stufoasă la clase prea mici. Dintre toți prietenii mei, cred că sunt singurul pentru care a ajuns să aibă sens exercițiul de la matematică în care scriam ecuația de gradul trei ce se reprezenta grafic sub forma unui hiperboloid parabolic. Pentru restul, a fost o totală pierdere de timp. La polul opus, pentru mine, relațiile complicate de la chimie organică au rămas un tărâm ezoteric, căruia nu i-am găsit niciun sens sau aplicație până acum. Ideea este că este prea densă informația pentru nivelul general al elevilor și astfel se încurajează memorarea mecanică în dauna înțelegerii calitative.

Prea mulți oameni (adulți) ajung să spună lucruri de genul ”Mie mi-a plăcut româna pentru că am avut un profesor tare mișto.”; ”Eu am înțeles fizica pentru că tata este fizician și a știut cum să îmi explice”; ”Eu am urât istoria pentru că am avut o vită pe post de profesoară la gimnaziu”. Deci apetența elevilor pentru o materie sau alta ajunge să depindă de caracterul profesorului. De parcă ar fi o loterie: Ai noroc să dai peste un profesor bun, vei crește îndrăgind subiectul predat de el. Ai parte de un bou, vei ajunge să urăști acea materie deși poate că altfel ți s-ar fi potrivit mănușă. Înțeleg sistemul dar mi se pare profund nedrept și anormal.

Prea puțini oameni au noțiuni de cultură generală fundamentate în cele învățate în școală, ceea ce arată ineficiența sistemului. Nu este admisibil să fi terminat facultatea de arhitectură și să nu știi cum se montează un perete de gips-carton, să fii regizor, editor sau producător din media și să nu fi văzut ”Citizen Kane” sau ”Star Wars”, să fii economist și să nu fi citit Taleb sau Kahneman, să fii absolvent de geografie și să nu știi cum arată o crevasă sau o morenă . Mai degrabă, cultura noastră generală este creată de experiențele pe care le-am avut și de pasiunile pe care le avem, ceea ce indică o eficiență mult mai mare a educației nonformale în dauna celei formale. Totodată, indică o carență profundă a sistemului prin lipsa aplicațiilor practice din sistemul convențional de învățământ.

Prea mulți oameni ajung să lucreze în alte domenii decât cele în care s-au format, ceea ce indică inexistența sau ineficianța sistemului organizat de orientare profesională. Dacă ești economist și ai ajuns să faci mobilă, absolvent de litere și ai ajuns să faci montaj TV, zilier și ai ajuns să ai o firmă de construcții, sau arhitect și ai ajuns să păstorești un program educațional, înseamnă că făgașul pe care te-a așezat sistemul nu ți s-a potrivit. Bravo că ai avut norocul și puterea să alegi să ieși din acest făgaș și să faci ceva ce ți s-a potrivit mai bine, dar, totodată, trebuie remarcat că sistemul nu prea te-a ajutat să îți găsești drumul ce ți se potrivea ție. Eu, cel puțin, a trebuit să reiau ciclul de formare care să se potrivească cu noua direcție aleasă.

Deci, sistemul de învățământ românesc este ”nașpa”. Este pe moarte, se zvârcolește în agonie și răcnește oribil. Nu știu la ce altceva ne-am fi putut aștepta după ce ani la rând l-am sufocat strângându-l din ce în ce mai tare de gât, tăind salarii, legând profesorii de mâini și de picioare, umilindu-i cu atitudini de părinți supraprotectori dar cu tupeu, lăsând loc pentru lepre, invitând copiii la ”meditații”și având grijă să-l curățăm cât mai bine de oamenii valoroși.

Asta cred eu că este problema. De aici, încotro?

Într-o toamnă, acum câțiva ani, împreună cu un prieten, am plecat să facem o tură mai lunguță cu bicicletele pe munte. Vreo 50 de km. Și urcuș, și coborâș. Prietenul meu era destul de puțin experimentat cu turele lungi, efort și anduranță. I-a fost greu dar, până la final, i-a plăcut. La urcare, înjura de toate cele. Înjura drumul, pe mine, bicicleta, ideea de a pleca la drum. La coborâre era mai bine.

Când am ajuns la cabană, prietenul meu era terminat. Mergea de parcă se întorsese de la război. Ne-am relaxat și, mândri de reușită și de o tură grea și adevărată, stăteam amândoi tolăniți pe câte o canapea, cu câte o bere în mână. Plecasem dimineață, la 6.00, iar acum soarele începuse să coboare. Și atunci, în acel moment de relaxare, m-am gândit să stric momentul și l-am întrebat:

”Pentru câți bani ai pleca acum să faci tura încă o dată?”

”Pfoai… Nici vorbă! Nu aș pleca!”

”Ei, pe bune? Adică dacă îți ofer un milion de euro nu ai pleca? Cu un milion de euro, te-ai aranjat pe viață…”

”Ba da… pentru atât aș pleca…”

”Păi, adică pentru cinci sute de mii nu ai pleca?” l-am întrebat având de gând să scad suma până la una care va reflecta prețul confortului său de moment.

”… ba da… și pentru cinci sute de mii aș pleca. Probabil și pentru o sută de mii aș pleca…”

Replică la care soția sa, auzind conversația, îi strigă hotărât din bucătărie:

”Pentru 500 de euro pleci ACUM!!!”

Am râs copios, dar am înțeles atunci că orice are un preț. Dacă relaxarea de moment și confortul prietenului meu aveau un preț (chiar unul destul de mic pentru soția sa), atunci cu siguranță că onoarea, etica și morala au și ele prețul lor. Și astfel, la fel ca atunci, la cabană, vin să stric și acest moment de relaxare superioară a celor care ne credem neîntinați, moraliști și critici în turnurile noastre de fildeș lustruit cu șmirghel de o etică impecabilă și întreb:

”Pentru câți bani ați face o porcărioară?” Nu una mare, una mică: o licitație servită, o taxă efemeră care să umple buzunarele cuiva, din care să rezulte un comision, o șpagă mică, ceva din care nu suferă un singur om ci care se răsfrânge foarte puțin asupra unui grup mare de oameni care nici măcar nu ajung să simtă țeapa decât în foarte mică măsură. Un furt de un leu din buzunarele tuturor oamenilor din țară. Pentru câți bani ar merita să vă sacrificați etica și onoarea? Care este prețul dacă știți că nu veți fi prinși sau trași la răspunedere? Cât costă etica? Putem pleca de la prețul vieții și bunăstării perpetue a celor dragi și să mergem în jos.

Probabil foarte mulți îmi vor răspunde vorbind despre dezvoltare durabilă și încredere. Pentru ei am altă poveste:

Am alt preieten care s-a apucat de agricultură. Era în primul lui an, avea nu-mai-știu-ce salată pe câmp care trebuia culeasă în următoarele zile și nu avea oameni. Așa că s-a dus la primăria locală să întrebe de unde poate să găsească oameni care să îi culeagă salata. Asta în condițiile în care în toată zona era o penurie de locuri de muncă și o sărăcie lucie.

Se simțea ca un adevărat binefăcător, un real Rockefeller de România care oferea slujbe băștinașilor și le ridica nivelul de trai spre un viitor luminos.

 I s-a spus foarte ferm că nu are șanse să găsească oameni disponibili pentru că ”tocmai s-au dat alocațiile pentru copii.” ”Așa, și?” ”Și sunt toți la birt, beți morți”.

A argumentat el că alocația se termină în trei zile și apoi, săptămâna următoare, nu o să mai aibă bani de bere, când nu va mai fi salată de cules, dar nimănui nu i-a păsat. I-au spus că săptămâna următoare probabil o să găsească oameni și nu le pasă lor acum de salata lui. Nici să-și facă ei vreun plan pentru săptămâna următoare nu le păsa. La birt, oamenii i-au explicat același lucru, dar mult mai colorat.

Și astfel, prietenul meu agricultor și-a tras concluzia despre mentalitatea dominantă și a început să-și planteze salata după programul alocațiilor copiilor.

Astfel, constatând că asta este mentalitatea dominantă a celor din birt, a celor care își cumpără un telefon de fiță deși nu au ce mânca, a celor care își iau o mașină scumpă deși nu au unde sta și aducând din nou în discuție întrebarea despre costul eticii și al onoarei fiecăruia, de ce ne mirăm de corupție? Știm că această combinație fatală de indolență și nepăsare, combinată cu prețul foarte mic al valorilor etice, rezultă în corupție, șpăgi și ”manevre” cu tupeu. De ce ne mai mirăm?

Dacă ați dat un răspuns la întrebarea cu roșu, de mai sus, foarte bine! Dacă nu, faceți un efort să nu fiți ipocriți și să dați unul (chiar dacă numai în gând) pentru că doar așa ne vom cunoaște limitele și vom conștientiza unde trebuie să împingem ca să creștem.

Eu cred că, oricare ar fi această limită, soluția este tot în educație. Dar asta este doar părerea mea.