Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Un instalator, un arhitect și un copil își asumă

Acum câțiva ani, stăteam pe un șantier, în praf, printre țevi și betoane și aveam în față un instalator murdar, prăfuit, arogant și cu gura mare. Îi era mai simplu să racordeze scurgerea de condens de la ventiloconvector direct în țeava de scurgere menajeră și nu voia să o lege separat sau într-un sifon. Pe scurt, știam că face o prostie și că după câteva luni va mirosi îngrozitor în acel spațiu, dar el pur și simplu nu voia să mai lungească țeava cu un metru și să facă așa cum îi spuneam (și cum era desenat în proiect). ”Îmi asum eu! Nu miroase deloc!”, răcnea hotărât.

Stăteam de vorbă cu o colegă arhitectă care era dezamăgită că desenase un obiect de mobilier care, după ce a fost realizat, nu arăta chiar cum își dorise ea și era cam ancombrant în spațiul camerei, deși tâmplarul îl executase corect. ”Asta este, ce să fac, îmi asum și îl lăsăm așa…”, spunea zâmbind resemnată.

 Acum câteva săptămâni, stăteam de vorbă cu un adolescent de 14 ani, la foc, la discuția de la finalul unei tabere de supraviețuire. Fusese un fel de lider al echipei sale și luase decizia să construiască un adăpost prea mic pentru toți membrii echipei. Practic, în noaptea în care au trebuit să doarmă în adăpost, nu au încăput toți în ce construiseră. ”Ce să fac, eu le-am spus cum să îl construiască… Mi-am asumat și i-am trimis pe toți să doarmă în adăpost, la căldură, iar eu am stat afară, în sacul de dormit și am mai întețit focul din când în când. Dimineață am avut sacul jilav de la rouă dar asta a fost…”

Din cei trei din poveștile de mai sus, doar copilul a înțeles ce însemnă să îți asumi ceva…

responsibility5 De fapt, noțiunea de asumare, conform DEX, presupune asumarea răspunderii. Altfel spus, consecințele unei anumite acțiuni sau decizii sunt suportate integral de cel ce ”își asumă”. Altfel, este doar o vorbă goală.

Numai că, îmi pare că de cele mai multe ori ideea de asumare este folosită doar așa, ca o vorbă goală, ca o demonstrație de forță și de hotărâre a celui care o declară, dar care nici nu înțelege noțiunea și nici nu are cea mai mică intenție de a acționa în sensul asumării rezultatelor. Este doar un praf în ochi, doar o altă minciună, o promisiune în van menită să aburească interlocutorul.

Instalatorul evident că nu își va asuma (în contextul din România) decizia de a lega scurgerea la țeava puturoasă, nu va veni din nou să spargă și să repare pereții, să facă un alt traseu, să demonteze și să monteze mobila sau să plătească pentru deranj. Mai degrabă se va face că plouă, nu va mai răspunde la telefon sau, în cel mai bun caz, își va da demisia și se va duce liniștit către următoarea lucrare. Ceea ce nu mă mai surprinde pentru că în doisprezece ani de proiectare, nu am întâlnit nici măcar un singur instalator normal la cap.

Arhitecta spune că își asumă dar și la ea este doar o vorbă goală. Ea își asumă doar legătura dintre proiect și numele ei, nu și disconfortul celor care vor trăi în acel spațiu, sau, eventual, costurile refacerii mobilierului. Sigur, aici discuția este mai complicată pentru că de obicei clientul aprobă proiectul înainte de execuție și răspunderea să zicem că se împarte cu beneficiarul dar, oricum, proiectantul ar fi trebuit să anticipeze acest gen de probleme.

 Singurul (din exemplele de mai sus) care a folosit corect noțiunea de asumare a fost copilul, care nu i-a lăsat pe alții să sufere consecințele deciziilor lui. Lui i-a fost frig, el s-a trezit din oră în oră să pună lemne pe foc, el s-a trezit cu sacul jilav de la roua de dimineață. Mai mult, el singur a înțeles conceptul de asumare iar apoi și l-a asumat.

Ceea ce m-a făcut să intuiesc o problemă de fond pe care o avem noi, ca societate: OPACITATEA LA ASUMARE.

 Doctorul pune un diagnostic greșit și nu își mai asumă consecințele (decât cel mult formal), mecanicul  pune la rândul său un diagnostic care se lasă cu înlocuitul nenecesar al unei piese scumpe și nu înțelege ce înseamnă să își asume diagnoza, executantul, când greșește, începe imediat să explice de ce a greșit și cum întotdeauna este altul vinovat, de parcă asta justifică situația sau înlătură răspunderea, părinții consideră profesorul vinovat pentru notele proaste ale copilului, clienții sunt de vină pentru comenzile neonorate, iar bugetarii, dacă sunt întrebați de ce își fac treaba de mântuială, o să invoce salariile mici.

Am impresia că mediul în care trăim ne-a învățat că nu este ”cool” să ne asumăm răspunderea. Doar nu suntem fraieri, nu ne iau alții de proști, sau de slabi, noi nu greșim, noi suntem perfecți, suntem cei mai buni. Să vină altul să ne spună că am greșit, este o insultă și trebuie să îl pedepsim. Iar asta îi învățăm mai departe pe alții.

 Acum câțiva ani am greșit un cantitativ, și am încurcat proiectul băii unui client. Mi-am cerut scuze, am cumpărat altă gresie și am refăcut lucrarea deducând costurile din onorariul meu. Clientul a fost extrem de surprins de gestul meu. Nu cred că ar fi trebuit să fie surprins. Consider că așa era normal dar tocmai faptul că a fost surprins arată că ne-am obișnuit într-un mediu anormal.

Sigur, și în acest domeniu sunt departe de a fi perfect, poate în alte ocazii am greșit și nu mi-am dat seama, dar asta este alt subiect.

Cred că asumarea răspunderii nu ar trebui să fie o excepție sau un motiv de admirație, ci ar trebui să fie ceva normal. Cred că ar trebui să devenim mai conștienți de asta, să îi învățăm și pe alții să o facă prin puterea exemplului și să uităm argumentul ”păi, dacă ăla nu o face, eu de ce să fac?”.

Previous

Vești și povești

Next

Am un sac de lături. În capul cui să îl arunc?

1 Comment

  1. Sorin

    Iar problema asumării nu ține doar de cazurile excepționale pe care le-ați enunțat. Este o problemă de asumare și atunci când cineva îți promite ceva pentru care faci mari eforturi ca apoi să spună, pur și simplu, că își asumă că nu își va ține promisiunea. Iar faptul că acea persoană zice că își asumă că nu își ține promisiunea ar trebui să rezolve toate greutățile prin care ai trecut și prin care treci.

Leave a Reply

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén