Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

Nodul de răspundere

Părintele stă și se uită pasiv la copilul său. Copilul, cu limba pe afară, se joacă cu coarda de cățărare și o croiește într-un nod complicat. Aparent este un joc, o probă simplă, în care copilul leagă nodul de cățărare de hamul părintelui ce urmează să urce (asigurat), o stâncă verticală. Este un joc. Până când apar lângă ei și fac o glumă. Proastă. Apoi, amândoi se schimbă la față. Nu este doar un joc.

noduri-corzi1În această vară am organizat deja cunoscuta noastră tabără montană în familie. Un team-building în familie, cu cortul, lângă o cabană, cu un program menit să îi apropie pe participanți, dar mai ales să îi ajute să se cunoască mai bine.

Când vine vorba despre programele de la Academia 1,61, metoda noastră este una relativ non-directivă, fără sfaturi directe sau rețete. Mai degrabă ne place să creăm un context în care participanții să creeze diverse rezultate și să îi lăsăm să și le asume. Când este vorba despre copii, avem grijă ca ei să le remarce și să învețe ceva din ele. Când vine vorba despre adulți, fiind mai sensibili și nu întotdeauna la fel de receptivi, îi lăsăm să învețe doar din cele pe care sunt pregătiți să le remarce. Asta este din ciclul ”nu poți ajuta omul care nu dorește să fie ajutat”.

Asta facem și în taberele montane pentru familii. Creăm un context și avem grijă ca muntele aspru, vremea uneori inconfortabilă, potecile abrupte, drumurile lungi, resursele limitate și probele gândite cu atenție să producă rezultate. Semne sunt multe și, la munte, majoritatea vorbesc despre caracterul omului (adult sau copil). Despre cum împarte (mâncarea, spațiul de dormit sau resursele comune), despre cum își asumă deciziile, despre cum și dacă se gândește la ceilalți, despre cum știe să se raporteze la grup, despre etică și bun-simț. Nu trebuie decât cineva să aibă ochii deschiși.

Uneori, aceste semne vorbesc despre dragoste, responsabilitate, atașament și încredere. Ca în cazul exercițiului cu nodul de cățărare.

Contextul era simplu: Cât timp adulților le povesteam despre prim-ajutor și ce să faci într-o situație de urgență, alți traineri le arătau copiilor noduri. Și dă-i cu jocuri de noduri, cu concursuri de noduri, până când toți copiii știau să facă optul urmărit (un nod de legare în coardă pentru cățărat).

Și apoi, a doua zi, surpriză, avem o probă de cățărare. Copiii au un traseu mai mic, iar adulții altul, mai înalt. Și, altă surpriză, copiii trebuie să-și lege proprii părinți în coardă.

În mintea sa, adultul crede că a înțeles deja jocul. Este un joc de încredere. Mă vede că stau pe lângă copilul care își înoadă degetele și știe că nu o să îl las să urce cu un nod făcut greșit. Adultul gândește că este un exercițiu ce are ca mesaj că trebuie să aibă incredere în propriul său copil. De fapt, el are încredere în mine și în ceilalți instructori. Știe că nu există nicio șansă să pună mâna pe stâncă fiind asigurat cu un nod incorect. De fapt, se înșeală. Exercițiul nu este despre încredere. Este despre răspundere.

Și atunci, ca un nesimțit, vin eu mai aproape, mă uit critic la nodul făcut (corect) și spun ”Ești sigur că este bine, vezi că viața părintelui tău depinde de acest nod! Hai, urcă, dacă tu crezi că este bine și vedem dacă ține…”

Copilul se uită la mine. Panică. Ochi mari. O crăpătură apare în masca de hlizeală, bâzâială sau comportament adaptat al copilului. În spate se vede o emoție puternică. O emoție reală, autentică, necoafată, care este o sursă inepuizabilă pentru nenumărate alte emoții. Se vede dragoste pentru părinte. Totodată, mai apare și frica, și neobișnuința de a fi responsabil, se vede teama de asumare a propriilor acțiuni. Toate sunt normale, dar, de multe ori, prea puțin inoculate celor mici.

Peste câteva secunde, detensionez situația și confirm că nodul este bine făcut. Am reușit, însă, să ridic cortina, chiar și pentru scurt timp, pentru cine era atent. Unii copii au ochii în lacrimi dar continuă să tragă de corzi, alții se blochează, alții aruncă un teatral ”să nu mori, mami” și pleacă, alții desfac nodul și fac altul, iar alții, la fel ca adultul, realizează că eu sunt acolo ca să îi verific și nu aș permite ca mama să urce pe stâncă legată într-un nod nesigur. Dar șocul înțelegerii noțiunii de răspundere a rămas. Iar cine a putut să învețe ceva de aici, a avut șansa să o facă.

Așa cum mai spuneam, cred că acest gen de experiențe sunt foarte relevante pentru a observa adevărata noastră natură și a modului în care ne raportăm unii la alții pentru că, odată scoși din sfera noastră de confort, de cele mai multe ori renunțăm la măștile obișnuite și la comportamentele adaptate,  devenind mult mai viscerali și totodată mai sinceri în exprimare și manifestare, ceea ce ne poate ajuta să ne cunoaștem mai bine. (Presupunând că suntem pregătiți pentru asta…)

Iar aici este filmul taberei cu nodul buclucaș.

Previous

Despre Ioana, Nepal, limite pe care ni le punem singuri și realitate

Next

Vești și povești

1 Comment

  1. Ildiko Molnar

    Ma inclin……

Leave a Reply

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén