Andrei Samoil

Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum.

De ce insistați să creșteți mincinoși?

”Copilul meu nu minte!” sau, și mai bine: ”Copilul meu nu știe să mintă!”

Oau, de câte ori am auzit aberația asta… Ba minte! De unde știu asta? Știu pentru că toți copiii mint.

Este natural, este normal, este explicabil și este modul lor de a-și testa limitele. Unii mint mai mult și alții mai puțin, dar toți copiii mint, într-un moment sau altul, ca parte a creșterii și dezvoltării lor. Este ca și cum ar zice cineva ”copilul meu nu plânge”. La fel cum plânge ca parte a nevoii sale de comunicare, minte ca parte a modului în care începe să experimenteze și să înțeleagă cum să se raporteze și să funcționeze alături de alți oameni.

Pe de altă parte, dacă din declarația adultului nu învăț nimic nou despre copil, învăț chiar despre părinte: Că este suficient. Și că este manipulat de copil.

Bun, că minte mi-e clar. Cred, însă că întrebarile pe care ar trebui să și le pună părintele sunt ”când minte?”, ”pe cine?”, ”cât de des?”, ”cu ce?” și ”cât de bine?”. Asta ar fi cu adevărat productiv.

”A mers 15 km, prin soare, și nimeni nu i-a dat apă. Copilul meu nu minte!” – am mers două ore, prin pădure, pe lângă un râu de munte (deci cu apă la discreție), a fost innorat și la sfârșitul drumeției a plouat. Nu doar pe el, ci și pe alte 25 de persoane. Cam greu să inventez o ploaie (sau un râu)…

”A venit o avalanșă de pietre care i-a prins piciorul, a rămas singur și nimeni nu l-a ajutat. Copilul meu nu minte.” – am fost într-o zonă de iarbă, fără pietre, vara (unde nu se pot forma avalanșe). Apoi, discutând (de față cu mama) copilul spune singur că era printre brusturi, vedea tabăra, iar instructorul era lângă el. Nimeni nu își cere scuze…

”Băiatul meu de nouă ani a fost pus în cameră cu alți doi băieți, de clasa a șasea, care aveau 14 ani.” – Cel mai mare participant la tabără avea 12 ani și era fată. În clasa a șasea nu ai 14 ani. A stat în cameră cu un băiat de zece și unul de 11 ani…

Asta este partea căcăcioasă a direcției pe care mi-am ales-o de când am renunțat la arhitectură. Măcar sunt doar câteva, puține cazuri, strânse în acești ani și doar câțiva din mult peste o sută de copii.

liarÎngrijorător din punctul meu de vedere nu este că cei mici își minciunesc părinții. Este de nedorit, dar normal. Copilul dorește ventilarea unor frustrări, sau caută compasiune, sau vrea să își satisfacă un orgoliu, sau nu știe să își asume consecințele acțiunilor lui, sau pur și simplu vrea atenție. Mi se pare grav că părintele alimentează prin atitudinea lui exact acest cerc vicios al minciunii:

Dacă părintele declară că ”copilul meu nu minte” atunci este clar că înghite a priori orice debitează  odrasla, care, văzând că merge, exact asta învață: ”Pe mama o fac ușor: pac, pac, două vorbe și trei aiureli și o conving să îmi dea ce vreau.”

Și iată astfel cum apare arhetipul părintelui cu copil etern nedreptățit, persecutat de profesori și pe nedrept depunctat la capacitate pentru că nu știe să citească un grafic. Și este normal că nu știe să îl citească pentru că nu a avut nevoie să învețe să îl citească. Oricând apărea o problemă sau copilul era supărat de ceva, ajungea să povestească mamei, cu obidă, cum a fost el persecutat, iar numaidecât vulturul divin îi venea în ajutor. De ce ai mai avea nevoie să înveți carte, sau cum să interacționezi corect (și etic) cu cei din jurul tău, sau cum să îți asumi consecințele propriilor acțiuni atâta timp cât protecția zeilor este doar la o minciunică distanță?

Copilul învață de mic cum să îi vorbească părintelui. Pe măsură ce învață cuvinte, învață și la ce gen de comportament răspunde cel mai bine părintele și, la fel cum încearcă tot felul de forme haioase de a poci cuvintele, încearcă și tot felul de strategii pentru a obține ce vrea. De aceea, cu cât părintele este mai suficient, cu atât este mai picat în admirația propriului copil și este cu atât mai subiectiv, ceea ce îi va da copilului o oarecare încredere în sine, dar o mare greutate în a se auto-aprecia corect.

i_am_an_appleMie mi-e greu să lupt cu minciuna. Atât în viața mea personală cât și la Academia 1,61 încerc să stau cât mai departe de astfel de ”jocuri”. Astfel, în activitățile noastre, pentru cei pe care îi prindem cu minciuna avem penalizări maxime la prima abatere (în puncte sau flotări) și eliminarea din program la a doua. Scurt și fără excepție. Noi trasăm această limită foarte clar, astfel încât participanții la activitățile noastre să o înțeleagă și să și-o însușească. Dar, dacă apoi vine părintele și o strică, noi nu mai avem nicio putere.

Aparent mi-e foarte greu să accept ceea ce spune colaboratorul nostru psihoterapeut: ”Nu îi poți ajuta pe toți și nu poți ajuta omul care nu vrea să fie ajutat.” Cred că asta este una din limitele programelor Academiei 1,61.

Astfel, dacă ești unul din părinții care sunt convinși că au un copil minunat, perfect, care nu minte niciodată, atunci degeaba îl aduci la noi. Nu te putem ajuta. Sunt multe alte tabere care au o componentă educațională mai scăzută, cu mai puține reguli și mai ”pă distracție”.

Previous

Experimentul social

Next

Despre Ioana, Nepal, limite pe care ni le punem singuri și realitate

6 Comments

  1. daniela

    Si s-a dus prezumția de nevinovăție . Articolul asta imi amintește de un film: “Minority report ” Consider raționamentul gresit.

    • Andrei Samoil

      Este dreptul dumneavoastră să considerați argumentul greșit. Totul este să aveți, la rândul dumneavoastră, argumente care demonstrează contrariul, altfel este doar o simplă opinie nefondată.
      Prezumția de nevinovăție se aplică în cadrul legal, dar nu înseamnă că nu se mai fac cercetări pentru aflarea adevărului. Eu am ce am cu părinții care consideră că simpla declarație a copilului este suficientă și ignoră orice alte evidențe. Asta ar implica faptul că crecetările s-au încheiat și verdictul a fost deja dat pe baza unei singure probe. Ori asta nu înseamnă prezumție de nevinovăție ci ochelari de cal.

      • Daniela Mazilu

        Am vrut sa spun ca dupa ce am citit articolul , am avut o senzație acută si amara de extremism. Legat de penultimul alineat … cineva spunea ca un om căruia nu-i poti trece nicio incertitudine iti este o înfrângere . Consider trista ideea ca nu poti ajuta, prea categoric.

        • Andrei Samoil

          Cu asta sunt perfect de acord și vă împărtășesc sentimentele.
          Mult timp m-am luptat să demonstrez contrariul și mult timp am crezut că doi oameni care sunt dispuși să discute logic o problemă vor ajunge până la urmă la aceleași concluzii. Statistica, istoria și argumentele celor licențiați în psihologie mi-au demonstrat contrariul deși mi-a luat mult timp să îl accept: Uneori paharul este pur și simplu prea plin și omul nu este dispus să îl golească pentru a mai încăpea ceva în el.
          Sigur, este o înfrângere, de unde și sursa de inspirație ce a generat acest articol.

  2. Raluca Crăcuț

    Tot la un film m-a dus cu gândul și pe mine articolul dumneavoastră: ”The Hunt” al lui Thomas Vinterberg (Danemarca). Acolo, minciuna unui copil dă peste cap viața unui om nevinovat și a unei întregi comunități, până la urmă. Aproape nimeni nu își pune problema că fetița (căci despre o fetiță de grădiniță este vorba) poate minți.
    Dă multe de gândit filmul lui Vinterberg: despre minciuna la copii și atitudinea adulților față de ea (idolatrizarea copilului, într-un fel), despre comunitate (cum îți poate da siguranță o comunitate, dar te poate și distruge), despre suspiciune și încredere, etc.
    Deci da, e tare important ca adulții să știe și să accepte faptul că ai lor copii și copiii în general spun și neadevăruri.

    • Iulia

      O experienta foarte frustranta vizionarea acelui film. La fel si Atonement..

Leave a Reply

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén