Andrei Samoil

”Copilul meu nu minte!” sau, și mai bine: ”Copilul meu nu știe să mintă!”

Oau, de câte ori am auzit aberația asta… Ba minte! De unde știu asta? Știu pentru că toți copiii mint.

Este natural, este normal, este explicabil și este modul lor de a-și testa limitele. Unii mint mai mult și alții mai puțin, dar toți copiii mint, într-un moment sau altul, ca parte a creșterii și dezvoltării lor. Este ca și cum ar zice cineva ”copilul meu nu plânge”. La fel cum plânge ca parte a nevoii sale de comunicare, minte ca parte a modului în care începe să experimenteze și să înțeleagă cum să se raporteze și să funcționeze alături de alți oameni.

Pe de altă parte, dacă din declarația adultului nu învăț nimic nou despre copil, învăț chiar despre părinte: Că este suficient. Și că este manipulat de copil.

Bun, că minte mi-e clar. Cred, însă că întrebarile pe care ar trebui să și le pună părintele sunt ”când minte?”, ”pe cine?”, ”cât de des?”, ”cu ce?” și ”cât de bine?”. Asta ar fi cu adevărat productiv.

”A mers 15 km, prin soare, și nimeni nu i-a dat apă. Copilul meu nu minte!” – am mers două ore, prin pădure, pe lângă un râu de munte (deci cu apă la discreție), a fost innorat și la sfârșitul drumeției a plouat. Nu doar pe el, ci și pe alte 25 de persoane. Cam greu să inventez o ploaie (sau un râu)…

”A venit o avalanșă de pietre care i-a prins piciorul, a rămas singur și nimeni nu l-a ajutat. Copilul meu nu minte.” – am fost într-o zonă de iarbă, fără pietre, vara (unde nu se pot forma avalanșe). Apoi, discutând (de față cu mama) copilul spune singur că era printre brusturi, vedea tabăra, iar instructorul era lângă el. Nimeni nu își cere scuze…

”Băiatul meu de nouă ani a fost pus în cameră cu alți doi băieți, de clasa a șasea, care aveau 14 ani.” – Cel mai mare participant la tabără avea 12 ani și era fată. În clasa a șasea nu ai 14 ani. A stat în cameră cu un băiat de zece și unul de 11 ani…

Asta este partea căcăcioasă a direcției pe care mi-am ales-o de când am renunțat la arhitectură. Măcar sunt doar câteva, puține cazuri, strânse în acești ani și doar câțiva din mult peste o sută de copii.

Îngrijorător din punctul meu de vedere nu este că cei mici își minciunesc părinții. Este de nedorit, dar normal. Copilul dorește ventilarea unor frustrări, sau caută compasiune, sau vrea să își satisfacă un orgoliu, sau nu știe să își asume consecințele acțiunilor lui, sau pur și simplu vrea atenție. Mi se pare grav că părintele alimentează prin atitudinea lui exact acest cerc vicios al minciunii:

Dacă părintele declară că ”copilul meu nu minte” atunci este clar că înghite a priori orice debitează  odrasla, care, văzând că merge, exact asta învață: ”Pe mama o fac ușor: pac, pac, două vorbe și trei aiureli și o conving să îmi dea ce vreau.”

Și iată astfel cum apare arhetipul părintelui cu copil etern nedreptățit, persecutat de profesori și pe nedrept depunctat la capacitate pentru că nu știe să citească un grafic. Și este normal că nu știe să îl citească pentru că nu a avut nevoie să învețe să îl citească. Oricând apărea o problemă sau copilul era supărat de ceva, ajungea să povestească mamei, cu obidă, cum a fost el persecutat, iar numaidecât vulturul divin îi venea în ajutor. De ce ai mai avea nevoie să înveți carte, sau cum să interacționezi corect (și etic) cu cei din jurul tău, sau cum să îți asumi consecințele propriilor acțiuni atâta timp cât protecția zeilor este doar la o minciunică distanță?

Copilul învață de mic cum să îi vorbească părintelui. Pe măsură ce învață cuvinte, învață și la ce gen de comportament răspunde cel mai bine părintele și, la fel cum încearcă tot felul de forme haioase de a poci cuvintele, încearcă și tot felul de strategii pentru a obține ce vrea. De aceea, cu cât părintele este mai suficient, cu atât este mai picat în admirația propriului copil și este cu atât mai subiectiv, ceea ce îi va da copilului o oarecare încredere în sine, dar o mare greutate în a se auto-aprecia corect.

Mie mi-e greu să lupt cu minciuna. Atât în viața mea personală cât și la Academia 1,61 încerc să stau cât mai departe de astfel de ”jocuri”. Astfel, în activitățile noastre, pentru cei pe care îi prindem cu minciuna avem penalizări maxime la prima abatere (în puncte sau flotări) și eliminarea din program la a doua. Scurt și fără excepție. Noi trasăm această limită foarte clar, astfel încât participanții la activitățile noastre să o înțeleagă și să și-o însușească. Dar, dacă apoi vine părintele și o strică, noi nu mai avem nicio putere.

Aparent mi-e foarte greu să accept ceea ce spune colaboratorul nostru psihoterapeut: ”Nu îi poți ajuta pe toți și nu poți ajuta omul care nu vrea să fie ajutat.” Cred că asta este una din limitele programelor Academiei 1,61.

Astfel, dacă ești unul din părinții care sunt convinși că au un copil minunat, perfect, care nu minte niciodată, atunci degeaba îl aduci la noi. Nu te putem ajuta. Sunt multe alte tabere care au o componentă educațională mai scăzută, cu mai puține reguli și mai ”pă distracție”.

Anul acesta am organizat din nou deja cunoscuta noastră tabără de supraviețuire. Am fost cu 21 de adolescenți, în munții Latoriței, lângă un lac superb.  S-a format o gașcă minunată. Genul acela de gașcă cu care îți dorești să nu trebuiască să te întorci acasă. Cei mai mulți erau veterani. Jumătate dintre participanți mai trecuseră prin cel puțin încă o tabără de supraviețuire Știam că trebuie să le pregătim ceva special! Rezultatele ne-au surprins chiar și pe noi.

După cinci ore de mers cu rucsacul în spate, am instalat tabăra și am început jocul nostru obișnuit. Dar cu o surpriză. Am împărțit participanții în patru echipe egale și le-am povestit că, pe tărâmul din Djubad, de ani de zile are loc un război fără de sfârșit între asceți și hedoniști. Hedoniștii au toate resursele și pot să-și satisfacă toate dorințele materiale, în timp ce asceții nu pun preț pe posesiunile materiale, dar posedă înțelepciune și sunt în contact cu zeii.

(Ne-am inspirat din legenda lui Buddha (Siddhartha Gautama) care după ce a trecut prin cele două extreme a început să propovăduiască religia Buddhistă și ajungerea pe Calea de Mijloc.)

Astfel, noi am creat două echipe de asceți și două echipe de hedoniști. Fiecare hedonist a primit rucsacul câte unui ascet (plin, cu mâncare, haine, sac de dormit și tot ce mai era in el), să facă cu el orice dorea. Pe de altă parte, numai asceții aveau acces la informație. Instructorii (”zeii”) urmau să îi învețe tehnicile de supraviețuire (adăpost, orientare, prim-ajutor, foc, bagaj etc.) numai pe asceți. Dacă hedoniștii doreau să învețe ceva, erau nevoiți să îi întrebe pe asceți și, poate, să facă troc cu ei.

Toți știau că în ultimele zile de tabără urma provocarea unui ”wide-game” – un joc asemănător unei aplicații militare, de minim 24 de ore, pe parcursul căruia urmau să supraviețuiască cu resurse minime și fără corturi. Toți știau că vor trebui să-și facă singuri un adăpost în care să petreacă noaptea, să-și facă focul și să se poată orienta ca să poată ajunge la probe. Toți știau că noaptea va fi foarte frig și, fără foc sau adăpost, vor fi nevoiți să renunțe.

Noi, instructorii, urma să fim ca o plasă de siguranță, fiind gata să intervenim în caz de nevoie, supraveghiind atent jocul, dar intervenția noastră însemna automat și descalificarea echipei. Așa că toți își doreau să facă față acestui ”wide-game”.

Am avut grijă ca toți veteranii să fie asceți și toți cei care nu mai fuseseră cu cortul pe munte să fie hedoniști și să se lăfăie în resurse.

Astfel, speram să îi învățăm pe copii despre valoarea informației și puterea ei. Totodată, speram să îi învățăm despre gestionarea eficientă a resurselor. Nu în ultimul rând, speram să îi învățăm despre cât de eficient învață unii de la alții spre deosebire de cum învață de la figuri autoritare precum un profesor scorțos, un părinte sau un instructor. (Despre conceptul de peer-learning, atât de puțin folosit în educația din România, se poate citi mai mult aici.)

Rezultatele, însă, m-au surprins.

Toate cele de mai sus s-au întâmplat. Au învățat, au gestionat, au înțeles. Altceva m-a surprins:

Mă așteptam să se creeze alianțe. Ba chiar le-am încurajat. Am avut grijă ca fiecare echipă de asceți să aibă bagajele la o singură echipă de hedoniști. Ca să poată negocia ca o echipă și să nu fie divizați. Mai mult, în wide-game asceții au început jocul fără niciun pic de mâncare pe când hedoniștii aveau resurse îndesate prin buzunare. Totul ca să sugerăm o alianță între hedoniști și asceți, o ajungere pe Calea de Mijloc.

Asta nu s-a întâmplat. Hedoniștii s-au aliat cu hedoniștii și asceții cu ceilalți asceți. La debriefing am întrebat de ce nu s-au aliat complementar, deși asta ar fi fost cel mai logic. Am primit această explicație:

”Știind că urmează provocările din wide-game ne-am simțit mult mai bine să avem alături echipa cu care împărțeam aceleași greutăți, de parcă, dacă eram mai mulți, problemele ar fi fost mai ușor de rezolvat sau suportat.”

Același răspuns l-am primit și de la hedoniști și de la asceți!

Evident că problemele nu erau mai ușor de rezolvat pentru că o echipă care nu are mâncare nu primește mai multă mâncare de la altă echipă care, de asemenea, nu are mâncare. Totuși, acest joc mi-a arătat altceva: Așa se întâmplă și în societate. Tindem să stăm alături de cei care ne seamănă și cu care împărtășim aceleași probleme și mai puțin pe lângă cei care le-ar putea rezolva și de la care am putea învăța ceva. Ne simțim bine lângă cei ca noi, dar facem un efort mare ca să învățăm de la cei diferiți de noi. Iar asta ne limitează.

Statul în bula cu prieteni care ne seamănă, ne limitează. Uneori, chiar mai rău, ne face să ne gândim că acea bulă este toată lumea (sau ar trebui să fie) și asta ne limitează și mai tare.

Astfel, după această morală (pe care mi-o asum și eu), mi-am propus să vorbesc mai mult și să fiu mai deschis cu oameni cât mai diferiți mie. Mi-am propus să întreb ciobanul bătrân despre cum înțelege religia, despre troițe și despre care este cel mai bun câine de stână, să întreb corporatistul despre satisfacțiile muncii lui, și chiar și pe manelist să îl întreb despre câte tipuri de haur există sau cum se pot da kilometri înapoi la o mașină.

Cred că de la fiecare pot învăța câte ceva.