Este cald. Foarte cald. Stau într-un cort mare, ca cele pentru nunți, alături de peste trei sute de motocicliști mari, urâți, pletoși, bărboși, transpirați și totuși am pielea de găină. Mă trec fiori: Toți cântă! Nu cântă, ci CÂNTĂ. Din suflet, cu patos, cu gura până la urechi, fără să îi pună nimeni, fără să îi plătească nimeni, doar fericiți să fie acolo, în cortul încins, de pe drum, fără să fi băut strop de bere, știind că au venit la muncă. Ăsta este românul ascuns.

Suntem cu toții la Bacău, la Bikers for Humanity, la invitația lui Cristian Hrubaru, ca să muncim. Va trebui să ajutăm, să fim voluntari la construcția a 40 de case pentru familii nevoiașe.

Totul a început cu un anunț pe Facebook care a devenit viral în lumea cluburilor și organizațiilor de motocicliști. Era martie și Hrubaru spunea direct, cinstit și deschis: ”Bă, eu mă duc la Bacău ca să ajut la construirea acestor case. Hai, cine mai vine? La sfârșit, organizatorul dă un gulaș!”. Și au venit peste trei sute de bikeri.

Deși nu sunt în niciun club moto și Academia 1,61 nu seamănă deloc cu așa ceva, ne-am lipit și noi de acest proiect. Ca măgarul între oi (sau oaia între măgari). Și bine am făcut:

Vineri dimineață mă sui pe Garfield (noul motociclet gras, portocaliu și sașiu) și mă lipesc de SlowRiders – o gașcă frumoasă, colorată, dar foarte bine organizată. Bogdan, președintele organizației este prietenos, deschis și cu o inimă mai mare decât burta. Surprinzător pentru o gașcă de motocicliști, este de acord să merg alături de ei din București până în Bacău. Asta este destul de rar in grupurile deja formate care au deja stilul, ritmul și viteza lor bine definite. De obicei nu se prea iau ”outsideri” la pachet.

13501776_10209510084779829_6388087679706386223_nĂsta nu a fost și cazul meu. Dragii de la SlowRiders m-au luat sub aripa lor, m-au pus la masă alături de ei și au avut grijă să ma includă în familia lor. Și cam asta sunt: o familie. Bogdan are grijă de toți îi organizează într-un stil aproape militar și conduce grupul atent, ferm dar totodată foarte cald.

Pe drum, mergem în formație, pe mine mă bagă la mijloc, într-o ordine bine stabilită și mă simt foarte interesant, ca o rotiță ascultătoare în coloana lor, mergând toți pe caii noștri de oțel. (Sau, în cazul meu, motan). Am grijă să mă adaptez și să merg în stilul lor, adunat și disciplinat, așa că sunt atent la semnalele lui Bogdan, le transmit mai departe când este cazul, depășim organizat și ajungem la Bacău mai repede decât m-aș fi așteptat.

Acolo ne primește Cristi Hrubaru, cu un zâmbet larg pe față, ne arată unde să lăsăm motoarele și ne arată unde să punem corturile. Suntem printre primii. Este cald, deși este deja după ora prânzului.

Seara, pe la șase, se dă liber la bere și Cristi ne adună în cortul mare ca să ne spună câteva cuvinte despre ce vom face a doua zi. Ca să îl auzim, folosește doua portavoci montate pe un fel de rucsac pe care cineva îl cară în spate. Deci este total diferit de miile de wați instalate la întrunirile moto tradiționale.

Ne spune Hrubaru care va fi programul, ne mulțumește că am venit, se vede că este și el emoționat de numărul atât de mare de oameni care au răspuns invitației lui, spune ”Vă iubesc de mă cac pe mine!” și începe să cânte. Cântă ”Aproape de voi” de la Cargo.

Și atunci se petrece un moment magic. Mi se ridică părul pe spate chiar și acum, la câteva zile, când scriu despre asta. Toți bikerii negri, urâți, bărboși și transpirați se ridică în picioare și cântă într-un glas. Toți 300! Nu am trăit așa ceva nici măcar la Învierile de când eram copil. Se simte că toți sunt acolo cu sufletul și inima deschisă, bucuroși și dorind visceral să ajute și să facă bine. Organizatorii au ochii cât cepele iar mie aproape că îmi dau lacrimile. Sunt convins că, dacă cineva ne punea atunci cazmalele în mână, am fi săpat încă patruzeci de fundații.

Dar nu a fost nevoie. A doua zi ne trezim devreme, la șapte, bem câte o cafea, ne echipăm, ni se face instructajul și la ora 09:00 suntem la muncă, cu sculele în mână. Unii s-au dus la betoane, alții s-au dus la îndoit armături, alții cară, alții împing roabe. Eu m-am dus la lemn. Mie îmi place lemnul, îmi place mirosul de rumeguș și ai mei mi-au pus de mic circularul în mână.

Trebuie să tăiem 520 de căpriori. Și dă-i și cară lemne, ridică, împinge, dă-le mai departe, stivuiește-le. Rumegușul zboară în toate părțile. Postul meu este chiar lângă circular și tot talașul este suflat de vânt spre mine.

Este cald și niciun nor pe cer. Am cască, am ochelari, am mănuși. Îmi mai lipsește paltonul. Transpir, în cinci minute devin lipicios și arăt de parcă am stat o zi întreagă într-un ring de MMA cu Pinocchio. Am rumeguș în nas, în urechi în gură și în orice altă scobitură a corpului. Dar nu pot să mă opresc. Am venit aici să fac treabă!

13443261_10154678039826029_6268830118656182690_oPoate ar fi fost mai ușor la îndoit fiare, dar nu pot să mă opresc. Nimeni nu stă. Toți sunt ca furnicile: negri, urâți și muncitori.

Lângă circular este o grămadă mare de lemne. Sunt dulapi (5 x 20 cm) de cinci metri și jumătate. Ne punem ca obiectiv să terminăm  grămada până la sfârșitul zilei. Are cam un etaj. Sunt vreo șase sute de dulapi acolo. Nu mă mai gândesc la nimic altceva decât la grămada asta.

După o vreme, obosit de a fi abuzat, circularul cedează. Sare siguranța, cade curentul și noi trebuie să ne oprim. Ne tragem la umbra unui zid, stăm pe o grămadă de lemne și ne simțim prost. Îi vedem pe ceilalți cum forfotesc și noi stăm. Unii pleacă să își găsească ceva, altceva, de făcut. Nimeni nu vrea să stea. Am  venit să facem treabă!

La betoane, se bat pe roabe. În căldura amiezii, toți sunt murdari, plini de praf și cu beton până la genunchi când vine supraveghetorul și le spune că ar trebui să umple cu beton și niște cuzineți de care uitaseră. Moralul este la pământ.

Pe Cristi îl doare deja spatele dar se opintește la roabă și spune ”Bă, băieți, hai să facem treaba până la capăt.” Și atunci, parcă din pământ și din munții de balast apar 30 de bărboși cu roabe în mâini care încep să verse beton în cuzineți. Am venit să facem treabă!

Era un banc pentru project-manageri, despre alocarea resurselor: Poți să faci o lucrare în două săptămâni cu cinci oameni, într-o săptămână cu zece oameni și în cinci minute cu zece mii de chinezi. Bikerii de la Bacău nu au fost departe de chinezi.

La foarte scurt timp, revine curentul, se învârte din nou circularul și ne reîncepem lupta cu rumegușul și cu lemnele. Căldura nu s-a domolit dar nu îmi mai pasă. Mă mișc automat.

Aproape de finalul zilei de lucru, terminăm stiva de lemne. Suntem bucuroși. Atât de bucuroși că ne apucăm să facem popi – stâlpi de lemn tăiați la 45 de grade. Avem de tăiat cam o mie. Nu ne atingem acest obiectiv, facem doar jumătate, dar tot e bine. Am făcut ce ne-am propus și ceva în plus!

13418444_10154678299026029_1406660167324481263_oPlec a doua zi, dimineață, devreme. Plec singur de data asta, merg în ritmul meu obișnuit și am timp să mă gândesc. Mă gândesc la energia oamenilor de la Bikers for Humanity, la cum s-au strâns și au fost triați de acest proiect și de această idee.

Până la sfârșitul zilei, ajung în Harghita, la o cabană pe care trebuia să o verific pentru una din taberele noastre și apoi la o pensiune unde nimeresc absolut întâmplător. Și într-un loc, și în celălalt, deși nu mă recunosc, oamenii mă primesc cu căldură, sunt pus la masă, servit cu pălincă, mă simt integrat și foarte binevenit, de parcă suntem prieteni vechi sau rude îndepărtate.

Iar atunci, în timp ce stau în curtea pensiunii, într-un foișor cochet, beau o cafea și mă uit  cum curge Mureșul printre dealurile înverzite, îmi dau seama: Ăsta este românul ascuns. Este un alt fel de român. Despre el nu se vorbește. Nu iese în evidență, își vede de treaba lui, are inima mare, este primitor, deschis și cald. El nu face politică, nu apreciază bârfele, can-can-urile, nu vrea să iasă în evidență cu orice preț. Are bun-simț și suflet bun. Așa că se ascunde bine. Se ascunde într-un cabanier, într-o proprietară de pensiune sau într-un biker soios. Îmi doresc să am și eu unul ascuns în mine…

Imagini: Romeo Tomescu și Slowriders