În weekend am fost cu motorul la mare, la o întrunire de bikeri. A fost frumos. Pe drum, pe autostradă, mergând constant, cu vântul în urechi, fără muzică, fără alte lucruri care să mă distragă, mi-a venit o idee. Mă uitam la un șofer idiot care făcea tot felul de manevre riscante și croșeta gratuit printre mașini și mi-am dat seama care este sursa idioțeniei lui. La început mi s-a părut banală ideea dar apoi, pe măsură ce mă gândeam, mi se părea că această problema stă la sursa multor dacă nu chiar a majorității lucrurilor care ne deranjează la cei din jurul nostru. Voi încerca să explic.
Ne supără șoferii indisciplinați, ne supără spărgătorii de semințe, ne dreanjează că manelele sunt peste tot? Ne stau în gât corporatiștii aroganți și prețioși, care folosesc două cuvinte în engleză la trei în română? Ne stă în gât lipsa de principii, nerespectarea promisiunilor, sau ipocrizia? Ne deranjează cei care se urcă în autobuz fără să se fi spălat de trei zile și au vreo trei tricouri sub stratul de jeg? Nu ne convine că a ieșit PSD, ne enervează politicienii alunecoși și nesimțiți? Sau poate astea nu sunt atât de grave.
Poate ne supără mai tare motocicliștii gălăgioși, sau hoții, sau mahalagioaicele cu gura mare. Poate ne înfurie lipsa de maniere, sau inabilitatea de a comunica a celor din jur, sau lipsa de empatie, sau indisciplina. Toate se întorc la un singur numitor comun: EDUCAȚIA.
Iar acum, că am ajuns aici, probabil că cei mai mulți v-ați lăsat puțin pe spate și v-ați gândit ușurați ”Da, așa e! Avem profesori proști. Bine că nu sunt eu vinovat că eu am o altă meserie și nu este responsabilitatea mea…”
Chestia asta cu ”avem o problemă, trebuie să găsim vinovatul” este prea răspânită și relativ neconstructivă. Dar, dacă este atăt de important să găsim vinovatul ca să îl pedepsim și să îl învățăm minte să nu mai facă a doua oară prostia pe care a făcut-o, atunci spun eu primul: Eu sunt vinovatul! Da, eu sunt de vină pentru această situație.
Și mai este cineva de vină. Tu ești de vină! Da, tu, ăla (sau aia) care belești ochii în monitor și citești elucubrațiile mele. Noi suntem de vină pentru educația celor din jurul nostru.
Cei mai mulți, când vorbesc despre educație, se gândesc la școală, note și profesori cu catalogul în mână. Dar asta este doar o parte. Cam o treime sau uneori chiar mult mai puțin.
Educația este de trei feluri: formală – la școală; non-formală – la Cercetași, la noi, la diverse cluburi, cercuri sau grupuri cu pasiuni comune; și informală – în mediul în care trăim, în familie, la televizor, pe Facebook și în grupul de prieteni.
Într-o vreme, era o vorbă cu ”cei șapte ani de acasă”. Acum au devenit șase, cinci, sau mai puțini, dar sunt la fel de importanți. Aceasta este educația informală. Grupul și mediul în care ne învârtim (chiar adulți fiind) este responsabil pentru educația noastră. Cu o singură condiție extrem de importantă: să dea feedback.
Dacă voi coborî să stau în fața blocului cu ”băeții”, să beau bere, să ne uităm după gagici și mă pune naiba să citez din Kahnemann sau Orwell, grupul îmi va da imediat feedback: O să facă un mișto crunt de mine. Sigur, eu le voi recomanda să-și introducă proctologic feedbackul pentru că mediul în care mă învârt eu îmi dă de obicei alt feedback. Totuși, dacă aș sta zilnic cu ”băeții”, mi-aș adapta, de nevoie, comportamentul la grupul lor.
Mâncătorului de semințe din autobuz, de cele mai multe ori mi-e lehamite să îi dau ”feedback”. L-aș călca pe cap. Dar mă consider civilizat și doar nu mă apuc să fac scandal în mijloacele de transport. Aici sunt eu de vină. Cum ar fi să primească feedback, deodată, concentrat, de fiecare dată, de la tot autobuzul? Așa, încet, și-ar schimba comportamentul. Și mai încet, i s-ar schimba și modul de a gândi. Sigur, ar fi o picătură într-un ocean, dar este importantă. Așa s-a făcut oceanul și alte civilizații. Cu multe picături.
Astfel, cred că este important să înțelegem că noi suntem direct responsabili de educația informală a celor din jurul nostru prin comportamentul nostru, reacțiile pe care le avem și principiile pe care le urmăm. Mai cred și că acest act ar trebui să fie unul conștient și data viitoare când interacționăm cu orice altă persoană ar trebui să nu ne mai ascundem după metafora picăturii într-un ocean ci să ne stoarcem de orice putem da. Eu, cel puțin, asta mi-am propus.
Leave a Reply