Andrei Samoil

Este cald. Foarte cald. Stau într-un cort mare, ca cele pentru nunți, alături de peste trei sute de motocicliști mari, urâți, pletoși, bărboși, transpirați și totuși am pielea de găină. Mă trec fiori: Toți cântă! Nu cântă, ci CÂNTĂ. Din suflet, cu patos, cu gura până la urechi, fără să îi pună nimeni, fără să îi plătească nimeni, doar fericiți să fie acolo, în cortul încins, de pe drum, fără să fi băut strop de bere, știind că au venit la muncă. Ăsta este românul ascuns.

Suntem cu toții la Bacău, la Bikers for Humanity, la invitația lui Cristian Hrubaru, ca să muncim. Va trebui să ajutăm, să fim voluntari la construcția a 40 de case pentru familii nevoiașe.

Totul a început cu un anunț pe Facebook care a devenit viral în lumea cluburilor și organizațiilor de motocicliști. Era martie și Hrubaru spunea direct, cinstit și deschis: ”Bă, eu mă duc la Bacău ca să ajut la construirea acestor case. Hai, cine mai vine? La sfârșit, organizatorul dă un gulaș!”. Și au venit peste trei sute de bikeri.

Deși nu sunt în niciun club moto și Academia 1,61 nu seamănă deloc cu așa ceva, ne-am lipit și noi de acest proiect. Ca măgarul între oi (sau oaia între măgari). Și bine am făcut:

Vineri dimineață mă sui pe Garfield (noul motociclet gras, portocaliu și sașiu) și mă lipesc de SlowRiders – o gașcă frumoasă, colorată, dar foarte bine organizată. Bogdan, președintele organizației este prietenos, deschis și cu o inimă mai mare decât burta. Surprinzător pentru o gașcă de motocicliști, este de acord să merg alături de ei din București până în Bacău. Asta este destul de rar in grupurile deja formate care au deja stilul, ritmul și viteza lor bine definite. De obicei nu se prea iau ”outsideri” la pachet.

Ăsta nu a fost și cazul meu. Dragii de la SlowRiders m-au luat sub aripa lor, m-au pus la masă alături de ei și au avut grijă să ma includă în familia lor. Și cam asta sunt: o familie. Bogdan are grijă de toți îi organizează într-un stil aproape militar și conduce grupul atent, ferm dar totodată foarte cald.

Pe drum, mergem în formație, pe mine mă bagă la mijloc, într-o ordine bine stabilită și mă simt foarte interesant, ca o rotiță ascultătoare în coloana lor, mergând toți pe caii noștri de oțel. (Sau, în cazul meu, motan). Am grijă să mă adaptez și să merg în stilul lor, adunat și disciplinat, așa că sunt atent la semnalele lui Bogdan, le transmit mai departe când este cazul, depășim organizat și ajungem la Bacău mai repede decât m-aș fi așteptat.

Acolo ne primește Cristi Hrubaru, cu un zâmbet larg pe față, ne arată unde să lăsăm motoarele și ne arată unde să punem corturile. Suntem printre primii. Este cald, deși este deja după ora prânzului.

Seara, pe la șase, se dă liber la bere și Cristi ne adună în cortul mare ca să ne spună câteva cuvinte despre ce vom face a doua zi. Ca să îl auzim, folosește doua portavoci montate pe un fel de rucsac pe care cineva îl cară în spate. Deci este total diferit de miile de wați instalate la întrunirile moto tradiționale.

Ne spune Hrubaru care va fi programul, ne mulțumește că am venit, se vede că este și el emoționat de numărul atât de mare de oameni care au răspuns invitației lui, spune ”Vă iubesc de mă cac pe mine!” și începe să cânte. Cântă ”Aproape de voi” de la Cargo.

Și atunci se petrece un moment magic. Mi se ridică părul pe spate chiar și acum, la câteva zile, când scriu despre asta. Toți bikerii negri, urâți, bărboși și transpirați se ridică în picioare și cântă într-un glas. Toți 300! Nu am trăit așa ceva nici măcar la Învierile de când eram copil. Se simte că toți sunt acolo cu sufletul și inima deschisă, bucuroși și dorind visceral să ajute și să facă bine. Organizatorii au ochii cât cepele iar mie aproape că îmi dau lacrimile. Sunt convins că, dacă cineva ne punea atunci cazmalele în mână, am fi săpat încă patruzeci de fundații.

Dar nu a fost nevoie. A doua zi ne trezim devreme, la șapte, bem câte o cafea, ne echipăm, ni se face instructajul și la ora 09:00 suntem la muncă, cu sculele în mână. Unii s-au dus la betoane, alții s-au dus la îndoit armături, alții cară, alții împing roabe. Eu m-am dus la lemn. Mie îmi place lemnul, îmi place mirosul de rumeguș și ai mei mi-au pus de mic circularul în mână.

Trebuie să tăiem 520 de căpriori. Și dă-i și cară lemne, ridică, împinge, dă-le mai departe, stivuiește-le. Rumegușul zboară în toate părțile. Postul meu este chiar lângă circular și tot talașul este suflat de vânt spre mine.

Este cald și niciun nor pe cer. Am cască, am ochelari, am mănuși. Îmi mai lipsește paltonul. Transpir, în cinci minute devin lipicios și arăt de parcă am stat o zi întreagă într-un ring de MMA cu Pinocchio. Am rumeguș în nas, în urechi în gură și în orice altă scobitură a corpului. Dar nu pot să mă opresc. Am venit aici să fac treabă!

Poate ar fi fost mai ușor la îndoit fiare, dar nu pot să mă opresc. Nimeni nu stă. Toți sunt ca furnicile: negri, urâți și muncitori.

Lângă circular este o grămadă mare de lemne. Sunt dulapi (5 x 20 cm) de cinci metri și jumătate. Ne punem ca obiectiv să terminăm  grămada până la sfârșitul zilei. Are cam un etaj. Sunt vreo șase sute de dulapi acolo. Nu mă mai gândesc la nimic altceva decât la grămada asta.

După o vreme, obosit de a fi abuzat, circularul cedează. Sare siguranța, cade curentul și noi trebuie să ne oprim. Ne tragem la umbra unui zid, stăm pe o grămadă de lemne și ne simțim prost. Îi vedem pe ceilalți cum forfotesc și noi stăm. Unii pleacă să își găsească ceva, altceva, de făcut. Nimeni nu vrea să stea. Am  venit să facem treabă!

La betoane, se bat pe roabe. În căldura amiezii, toți sunt murdari, plini de praf și cu beton până la genunchi când vine supraveghetorul și le spune că ar trebui să umple cu beton și niște cuzineți de care uitaseră. Moralul este la pământ.

Pe Cristi îl doare deja spatele dar se opintește la roabă și spune ”Bă, băieți, hai să facem treaba până la capăt.” Și atunci, parcă din pământ și din munții de balast apar 30 de bărboși cu roabe în mâini care încep să verse beton în cuzineți. Am venit să facem treabă!

Era un banc pentru project-manageri, despre alocarea resurselor: Poți să faci o lucrare în două săptămâni cu cinci oameni, într-o săptămână cu zece oameni și în cinci minute cu zece mii de chinezi. Bikerii de la Bacău nu au fost departe de chinezi.

La foarte scurt timp, revine curentul, se învârte din nou circularul și ne reîncepem lupta cu rumegușul și cu lemnele. Căldura nu s-a domolit dar nu îmi mai pasă. Mă mișc automat.

Aproape de finalul zilei de lucru, terminăm stiva de lemne. Suntem bucuroși. Atât de bucuroși că ne apucăm să facem popi – stâlpi de lemn tăiați la 45 de grade. Avem de tăiat cam o mie. Nu ne atingem acest obiectiv, facem doar jumătate, dar tot e bine. Am făcut ce ne-am propus și ceva în plus!

Plec a doua zi, dimineață, devreme. Plec singur de data asta, merg în ritmul meu obișnuit și am timp să mă gândesc. Mă gândesc la energia oamenilor de la Bikers for Humanity, la cum s-au strâns și au fost triați de acest proiect și de această idee.

Până la sfârșitul zilei, ajung în Harghita, la o cabană pe care trebuia să o verific pentru una din taberele noastre și apoi la o pensiune unde nimeresc absolut întâmplător. Și într-un loc, și în celălalt, deși nu mă recunosc, oamenii mă primesc cu căldură, sunt pus la masă, servit cu pălincă, mă simt integrat și foarte binevenit, de parcă suntem prieteni vechi sau rude îndepărtate.

Iar atunci, în timp ce stau în curtea pensiunii, într-un foișor cochet, beau o cafea și mă uit  cum curge Mureșul printre dealurile înverzite, îmi dau seama: Ăsta este românul ascuns. Este un alt fel de român. Despre el nu se vorbește. Nu iese în evidență, își vede de treaba lui, are inima mare, este primitor, deschis și cald. El nu face politică, nu apreciază bârfele, can-can-urile, nu vrea să iasă în evidență cu orice preț. Are bun-simț și suflet bun. Așa că se ascunde bine. Se ascunde într-un cabanier, într-o proprietară de pensiune sau într-un biker soios. Îmi doresc să am și eu unul ascuns în mine…

Imagini: Romeo Tomescu și Slowriders

Un fel de ”Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”, dar varianta meltenească.

Scriam acum câteva zile că mare noastră problemă, motivul tuturor relelor, sursa indirectă a tot ce ne deranjează la cei din jurul nostru este educația. Sau lipsa ei.

Dacă educația persoanei ar fi în parametri, nu am avea manele, am avea mai puține semințe pe jos, am avea alt gen de politicieni, s-ar fura mai puțin (sau măcar altfel), discuțiile s-ar purta altfel, am avea sistem de sănătate, am putea avea mai multă încredere unii în alții și așa mai departe. Ar fi un fel de Rai pe Pământ, laptele și mierea ar curge în valuri și am fi toți lipicioși.

Astfel, următoarea întrebare logică ar fi de ce nu curg lactate din cer așa cum am descris mai devreme? Ce ne oprește să ne educăm? Unii o să spună că banii, alții o să spună că nu sunt profesori, alții vor spune că nu există un sistem. Dar cred că toți cei de mai sus  se înșeală.

Universitatea Harvard (alături de multe altele) are cursurile pe Intenet, gratis, la dispoziția oricui. Să pui mâna pe o carte este gratis. Să te apuci să cauți un curs despre cum să faci focul, cum să îți repari motocicleta, sau cum să reprezinți grafic ecuația unui hiperboloid parabolic este foarte simplu. Nu trebuie decât să vrei. Nu trebuie decât să vrei să înveți ce înseamnă etică, care este codul bunelor maniere, cum să îți organizezi timpul sau cum să te ștergi la fund.

Deci nu se vrea. Nu se vrea pentru că inamicul educației este unul singur: SUFICIENȚA. Și, deși sunt departe de a fi cel mai educat, mor când văd oameni suficienți: ”Lasă, bă, că știu eu!”, ”Mă înveți tu pă mine?”, ”Hă hă, cuvintele astea complicate îți aduc mai mulți bani în buzunar?”, ”Hai să îți explice mandea!”, ”N-am, bă, ce să-nvăț de la ăla!”. Ba ai! Indiferent cât de bou este ăla, ai ce să înveți. Dacă se dovedește că (așa bou cum este el) ți-a spus ceva ce nu știai, atunci ai învățat ceva. Iar dacă a spus o imbecilitate (pentru că este bou) atunci ți-a confirmat că ai avut dreptate. Deci, în ambele cazuri ai învățat câte ceva.

Practic, cred că legătura de cauzalitate este așa: Dacă ești prost, intuiești că ești prost, încerci să maschezi că ești prost (a se citi că ”nu știi chestii”) așa că afișezi o imagine cum că tu de fapt ”știi chestii” și nu mai ai nevoie să înveți, deci ești suficient. Iar dacă ești suficient, ești, invariabil, și arogant.

Merge și invers: Dacă ești arogant, insemnă că vei fi opac la multe surse de a învăța, deci ești suficient, deci nu înveți lucruri, deci nu știi lucruri, deci ești prost.

E chiar un cerc vicios.

De altfel, acest gen de suficiență este cea care mă enerva cel mai tare când îmi câștigam pâinea din arhitectură:

El (sau ea): ”Aici vreau o balustradă de fier forjat, aici niște baluștri, și aici o semi-arcadă. Și să nu uiți să te lipești cu casa cât mai mult de vecin!”

Eu: ”Da, știți, nu prea merg astea. Poate le mai adaptăm cumva ca să fie unitară compoziția…”

El (sau ea): ”Ce, bă, dacă așa îmi place… Știi vorba aia: nu te caci în gustul omului!”

Ba da. Mă și piș pe gustul lui.

Nu că aș avea eu gusturi impecabile, dar, chiar ignorând educația pe care o am în acest sens, încerc să îmi țin mintea deschisă ca să învăț de oriunde câte ceva. Sunt perfect conștient că mai am grămezi de lucruri de învățat, în orice domeniu aș activa, oricât de bun aș deveni. Iar tocmai asta mă face să progresez.

Dacă melteanul mai și verbalizează că el nu are nevoie de sfaturi, de specialiști, de cursuri, să citească, să i se explice, să afle, că ”el știe” sau ”are gust”, atunci mi-e clar că este arogant, deci suficient, deci prost. Dar măcar am învățat ceva despre el.

Iar asta cred că se aplică în toate.

În weekend am fost cu motorul la mare, la o întrunire de bikeri. A fost frumos. Pe drum, pe autostradă, mergând constant, cu vântul în urechi, fără muzică, fără alte lucruri care să mă distragă, mi-a venit o idee. Mă uitam la un șofer idiot care făcea tot felul de manevre riscante și croșeta gratuit printre mașini și mi-am dat seama care este sursa idioțeniei lui. La început mi s-a părut banală ideea dar apoi, pe măsură ce mă gândeam, mi se părea că această problema stă la sursa multor dacă nu chiar a majorității lucrurilor care ne deranjează la cei din jurul nostru. Voi încerca să explic.

Ne supără șoferii indisciplinați, ne supără spărgătorii de semințe, ne dreanjează că manelele sunt peste tot? Ne stau în gât corporatiștii aroganți și prețioși, care folosesc două cuvinte în engleză la trei în română? Ne stă în gât lipsa de principii, nerespectarea promisiunilor, sau ipocrizia? Ne deranjează cei care se urcă în autobuz fără să se fi spălat de trei zile și au vreo trei tricouri sub stratul de jeg? Nu ne convine că a ieșit PSD, ne enervează politicienii alunecoși și nesimțiți? Sau poate astea nu sunt atât de grave.

Poate ne supără mai tare motocicliștii gălăgioși, sau hoții, sau mahalagioaicele cu gura mare. Poate ne înfurie lipsa de maniere, sau inabilitatea de a comunica a celor din jur, sau lipsa de empatie, sau indisciplina. Toate se întorc la un singur numitor comun: EDUCAȚIA.

Iar acum, că am ajuns aici, probabil că cei mai mulți v-ați lăsat puțin pe spate și v-ați gândit ușurați ”Da, așa e! Avem profesori proști. Bine că nu sunt eu vinovat că eu am o altă meserie și nu este responsabilitatea mea…”

Chestia asta cu ”avem o problemă, trebuie să găsim vinovatul” este prea răspânită și relativ neconstructivă. Dar, dacă este atăt de important să găsim vinovatul ca să îl pedepsim și să îl învățăm minte să nu mai facă a doua oară prostia pe care a făcut-o, atunci spun eu primul: Eu sunt vinovatul! Da, eu sunt de vină pentru această situație.

Și mai este cineva de vină. Tu ești de vină! Da, tu, ăla (sau aia) care belești ochii în monitor și citești elucubrațiile mele. Noi suntem de vină pentru educația celor din jurul nostru.

Cei mai mulți, când vorbesc despre educație, se gândesc la școală, note și profesori cu catalogul în mână. Dar asta este doar o parte. Cam o treime sau uneori chiar mult mai puțin.

Educația este de trei feluri: formală – la școală; non-formală – la Cercetași, la noi, la diverse cluburi, cercuri sau grupuri cu pasiuni comune; și informală – în mediul în care trăim, în familie, la televizor, pe Facebook și în grupul de prieteni.

Într-o vreme, era o vorbă cu ”cei șapte ani de acasă”. Acum au devenit șase, cinci, sau mai puțini, dar sunt la fel de importanți. Aceasta este educația informală.  Grupul și mediul în care ne învârtim (chiar adulți fiind) este responsabil pentru educația noastră. Cu o singură condiție extrem de importantă: să dea feedback.

Dacă voi coborî să stau în fața blocului cu ”băeții”, să beau bere, să ne uităm după gagici și mă pune naiba să citez din Kahnemann sau Orwell, grupul îmi va da imediat feedback: O să facă un mișto crunt de mine. Sigur, eu le voi recomanda să-și introducă proctologic feedbackul pentru că mediul în care mă învârt eu îmi dă de obicei alt feedback. Totuși, dacă aș sta zilnic cu ”băeții”, mi-aș adapta, de nevoie, comportamentul la grupul lor.

Mâncătorului de semințe din autobuz, de cele mai multe ori mi-e lehamite să îi dau ”feedback”. L-aș călca pe cap. Dar mă consider civilizat și doar nu mă apuc să fac scandal în mijloacele de transport. Aici sunt eu de vină. Cum ar fi să primească feedback, deodată, concentrat, de fiecare dată, de la tot autobuzul? Așa, încet, și-ar schimba comportamentul. Și mai încet, i s-ar schimba și modul de a gândi. Sigur, ar fi o picătură într-un ocean, dar este importantă. Așa s-a făcut oceanul și alte civilizații. Cu multe picături.

Astfel, cred că este important să înțelegem că noi suntem direct responsabili de educația informală a celor din jurul nostru prin comportamentul nostru, reacțiile pe care le avem și principiile pe care le urmăm. Mai cred și că acest act ar  trebui să fie unul conștient și data viitoare când interacționăm cu orice altă persoană ar trebui să nu ne mai ascundem după metafora picăturii într-un ocean ci să ne stoarcem de orice putem da. Eu, cel puțin, asta mi-am propus.

Am mulți ”prieteni” și puțini prieteni.

Atunci când totul merge bine, îmi pare că toți suntem prieteni. Parcă suntem toți frați de cruce și putem pleca la război împreună. Dar, deși mi-aș dori, de cele mai multe ori asta este doar o convenție, o aparență sau, mai rău, o unealtă folosită pentru a susține alte interese mai mult sau mai puțin personale. Altfel spus, nu are legătură cu plăcerea unuia de a fi în compania altuia ci cu ce poate obține cineva dacă stă în compania altcuiva.

Am învățat cu toții asta cam atunci când am ieșit din școala generală. Și este OK. Acum știm cum merge lumea. Dar întotdeauna mi-am dorit să cern și să pot distinge între aparență și realitate. Ipocrizia falsei imagini m-a deranjat de mic.

Și astfel am creat o serie de mici teste care îmi oferă mici indicatori despre persoana din fața mea. Toți avem astfel de teste dar poate nu le-am numit sau identificat așa. Acum ceva timp scriam despre testele pentru ”gagici”. Iată, astea sunt șapte din testele mele pentru ”prieteni”:

1. Împrumut bani și văd ce se întâmplă. Daniel Zărnescu (care scrie foarte frumos) spunea că el nu împrumută niciodată bani din principiu. Pentru că va valida un comportament neserios și că cel împrumutat nu va învăța nimic din această lecție, ba chiar va reveni din nou pentru mai mult. Eu, dimpotrivă, împrumut bani ca să văd exact dacă ”prietenul” meu este neserios, dacă este aiurit, dacă se face că uită, dacă mă tot amână, sau dacă este chiar țepar. Eu împrumut bani. Apoi știu cu cine discut.

2. Sunt atent la promisiuni. Nu pun pe nimeni să promită nimic, dar, când o fac, sunt atent dacă se țin sau nu de cuvânt. Mi se pare foarte relevant.

La un moment dat, aveam un amic (care îmi tot spunea că suntem prieteni) cu care făceam o lucrare. Practic era sub antrepriza lui iar eu făceam o bucățică. La început, am discutat niște condiții. Apoi, s-a făcut că uită de câteva din condiții. Din alea complicate pentru el.

I-am spus, s-a uitat în ochii mei și a zis ”Andrei, îți promit că vei avea ceea ce am discutat!”. Nu am avut, deși ar fi putut să se țină de cuvânt.  Apoi, spre sfârșiul lucrării, îmi spune că ar trebui să ieșim la bere ca să îmi explice ce s-a întâmplat, să ”îl înțeleg” și pe el și îmi vorbea de o a doua lucrare mare. Când a doua lucrare nu s-a mai legat, amicul meu vine și îmi spune ”Băi, Andrei, nu s-a mai legat. Nu mai are sens să mai mergem să discutăm la bere despre ce a fost…”

L-am înțeles, mai bine decât și-ar fi dorit, de prima dată, dar după această replică nu mai aveam nicio urmă de îndoială. Asta nu înseamnă că nu aș mai lucra niciodată cu el, dar nu l-aș mai ”înțelege” ca pe un prieten ci aș negocia cu el ca și cu orice alt client. Acum știu exact cum gândește.

3. Ies la masă cu amici și mă uit cum vorbesc cu ospătarii. Consider că este foarte relevant cum îi tratează pe cei mai puțin puternici decât ei sau pe cei pe care îi consideră subordonați. Asta îmi arată că mă voi bucura de respectul lor doar atâta timp cât voi avea ceva ce își doresc. Apoi, se vor bucura dacă ar putea să îmi vorbească de sus.
4. Mă uit dacă întârzie sau nu. Venitul la timp, deși mulți îl pun pe seama educației, eu cred că reflectă considerația pentru cel cu care te întâlnești. Astfel, cred că dacă reușești să ajungi la timp doar în cazurile în care există o miză (de cele mai multe ori personală), iar în restul cazurilor pleci de le premiza că poate fraierul să aștepte și un sfert de oră în ploaie, că doar nu este de zahăr și se topește, asta vorbește despre respect, empatie și considerație mai mult decât despre managementul timpului.
5. Fac sport cu ei. Merg cu ei la munte. Sau cu bicicleta. Sau la schi de tură. Undeva unde este greu, este efort și transpirație și văd cum reacționează. Mi se pare extrem de relevant. Apoi știu cum să le vorbesc.
6. Împart mâncarea cu ei. Mâncatul la munte, în grup, este un indicator puternic. Sunt atent dacă manâncă singuri, dacă ajută la pusul mesei, dacă știu să împartă. Din gesturi mici se pot vedea indicatori foarte relevanți despre modul de a gândi.
7. Îi provoc la jocuri de societate. Și sunt atent dacă se oftică, dacă respectă regulile (sau trișează), cum știu să câștige și cum știu să piardă. Cred că modul în care se joacă poate spune multe despre un om.

Și de aceea nu am eu mulți prieteni.

Am primit un feedback!!!

De-a lungul timpului am primit de multe ori feedback dar de foarte puține ori era coerent sau utilizabil. De când am renunțat la arhitectură în favoarea programelor educaționale, lucrând cu o gamă mare de oameni și personalitățile lor aferente, am auzit cam de toate. De la copii, adolescenți și părinții lor, de la îngrijitori, responsabili cu curățenia, muncitori, instalatori, până la corporatiști, specialiști, terapeuți, oameni ”din conducere”, sau politicieni alunecoși, într-un moment sau altul le-am cerut feedback și am primit ceva în schimb. De cele mai multe ori bălării.

Ori era ceva minunat de superficial de genul ”Totul a fost superb, de nota 10! Sunteți extraordinari.” care nu mă ajută prea mult pentru că, deși este plăcut să primești feedback pozitiv, nu este constructiv în sensul în care să îmi explice ce anume i-a plăcut sau ce altceva și-ar mai fi dorit, ori era o ventilare incoerentă a unor deranjamente de orgoliu de genul ”Andrei este prea strict” sau ”Uneori m-am simțit etichetată”. Nici astea nu mă ajută pentru că nu sunt ancorate în timp și de cele mai multe ori nu știu când am părut prea strict sau am făcut vreo gafă de s-a simțit omul etichetat și neînțeles. Altfel spus, nu pot învăța nimic din acest feedback (care de fapt este doar critică) și deci îmi este inutil pentru că mă lasă făcând presupuneri. Despre feedback am mai scris aici.

Încerc pe cât posibil să nu resping feedbackul negativ ca fiind o simplă problemă de percepție a celui care îl dă sau să intru într-o argumentare sofistică de genul ”nu ai dreptate pentru că ești un bou!”. Dimpotrivă, încerc, în măsura în care se poate, să empatizez cu omul din fața mea și să înțeleg ce l-a deranjat pentru ca data viitoare să țin (sau nu) cont de asta, conștient fiind.

Dar asta se întâmplă rar. Astel, mă bucur tare mult când primesc câte un feedback din suflet, pe care îl simt ca fiind real și adevărat, chiar dacă nu respectă structura artificială, corporatistă, nu e neapărat sandvici, nu are un cuvânt în engleză la fiecare două românești, dar este foarte util.

Radu, unul din participanții la Drumeția în familie organizată de noi acum două săptămâni, ne-a scris un astfel de feedback pe care îl reproduc integral, mai jos, oricât de lung ar fi. Radu ni s-a alăturat în drumeție împreună cu soția sa și cu cei doi copii adolescenți, foarte haioși.

Andrei, Marian, Anca, Ana, Ioana,

Cu durere in maini, in picioare, in sale, va scriu la cald, mistuit de flacara de pe ceafa de tractorist si cu mintea oarecum bulversata de avalanse de crengi, grohotis, chiftele, varcolaci si pudra de zapada luata ca o ceata pe ochi de la Bucegii vecini.

Va scriu pentru ca simt nevoia de a va da la schimb ceva, pentru ceea ce ne-ati dat voi noua in acest weekend. Tehnic, este vorba de un feedback, dar unul care, nu stiu de ce, nu s-a putut deloc incadra in sablonul vostru tiparit. Feedback in sensul de reactie directa la proces, care e gata sa intre din nou la intrare, pentru a-l confirma, dar si metamorfoza subtil in ceva fundamental identic, dar totusi mai implinit, cam ca inelele unui copac, la trecerea inca unui an.

Sa nu mai batem campii. M-am bucurat enorm sa gasesc niste oameni tineri, cu optimismul, energia si pofta de viata specifice varstei, insa cu o maturitate, o rigoare si o pregatire cum eu unul nu am mai vazut decat la generatia parintilor nostri. Sa simt in spatele unei imagini de totala prietenie, flexibilitate, jovialitate, copilarie — o plasa de siguranta ferma formata din cunoastere, reguli, rigoare, respect si multa, multa inteligenta — calitati atat pe cale de disparitie, cat si larg ignorate de o masa din ce in ce mai mare de consumatori. M-am simtit foarte bine in prezenta voastra.

In timp ce noi ne jucam si voi aparent va jucati cu noi, voi de fapt ati fost la servici si ati lucrat din greu, iar munca voastra a fost o mica parte din ce erati pregatiti sa faceti la nevoie in caz de urgenta, care la randul ei e o mica parte din ce faceti in toate celelalte activitati, care e o mica parte din ceea ce faceti zi de zi, in afara activitatilor, pentru ca totul sa para o simpla joaca de weekend. Un fel de Disneyland care in fata este culoare, muzica si zambet, iar in spate este o uzina care functioneaza 24/7, dupa un program fix si reguli stricte, condus si operat de profesionisti cu ani si ani de studiu, perfectionare si experienta. Sa stiti ca lucrurile astea se vad si pentru mine au fost o gura de aer proaspat, chiar mai mare decat prima gura de aer respirat la Magura.

Mergeti inainte si nu faceti compromisuri. Exista multi oameni care au nevoie de ce faceti voi si sper sa aiba puterea si ocazia sa va sustina.

Am vrut cu disperare sa va transmit critici si sfaturi, pentru ca si eu le caut si le cer celor din jur si stiu cat de valoroase pot fi. Pe moment, cu foaia in fata, nu am putut. Era soare, ne grabeam sa plecam si Andrei vorbea in continuu :). Pe drum mi s-au mai ordonat gandurile, am mai vorbit cu Cristina si cred ca am gasit cate ceva sa va spun. Sper sa va ajute.

In primul rand, chestionarul de feedback a fost prea agresiv. 3 calitati si 3 defecte pentru fiecare dintre cei 4 traineri — pe mine unul m-a epuizat, am petrecut cred 10 minute sa completez rubricile. In plus, a fost foarte din scurt. Deci, salutara si extraordinara ideea de a cere feedback, dar cred ca si-a ratat putin obiectivul pentru ca a fost ca o teza cu multe subiecte, grele, contra cronometru. Cu emotiile, inadvertentele si compromisurile aferente in a o redacta. De-aia va scriu acest mesaj.

In al doilea rand, ca turisti bucuresteni care am prins un pic din satul vechi, apoi inceputurile agroturismului si acum traim declinul dezastruos al satului romanesc, noi cautam cu aviditate insule de autentic, de traditie, de cultura neintinata de goana asidua dupa castig. Desi sunteti doar intermediari, iar scopul vostru nu este nici turismul, nici pastrarea traditiei, totusi apreciati cultura, va plimbati mult prin tara si intrati in legatura cu multi oameni din partea locurilor. Va recomand cu mare speranta sa ii gasiti, sau sa ii incurajati, pe acei oameni dispusi sa puna mancare traditionala pe masa, bulz, tocana, taitei de casa, paine de casa, lapte de vaca, telemea de vaca, fructe, legume de gradina, gemuri, compoturi, zacusti, ciuperci de padure, oua de gaina de curte. Stiu ca sunt mai greu de procurat, insa ar fi extraordinar daca ati putea reinvia bucuria de a pune pe masa ceva traditional, atat de partea gazdelor, cat si a oaspetilor. La fel, va recomand sa-i cautati pe cei care au trait si pot sa povesteasca fapte de viata, cu semnificatie si sens pentru oraseanul sau familistul modern, superficial, fara timp, fara repere, dar cu norocul de a gasi in voi o fereastra spre normalitate, cunoastere si firesc. Poate reusiti sa-i includeti in programul vostru, fara a dilua sau deturna unitatea demersului vostru.

In al treilea rand, vreau sa va transmit ceva destul de greu de transmis, asa ca s-ar putea sa ma invart putin in jurul ideii, in incercarea de a o defini. Pretul pentru acest weekend a fost de 2600 de lei pentru noi (ulterior, redus la 2000, cu multumiri, pentru ca am ratat venirea de vineri). Sunt putine produse pe care eu platesc peste 2000 de lei in mod uzual. Este pretul unui televizor, al unei tablete, al unui laptop entry-level. Este pretul unui upgrade la casa, termopane, zugraveala, mobila. Mi s-a parut mare. Dar sa nu ma intelegeti gresit: nu mi se pare un pret mare pentru ce ati oferit voi. Nu mi se pare mare pentru un weekend in 4 persoane, in cadrul neasteptat de dedicat si de profesionist pe care vi l-am descris mai sus. Nu consider ca asa ceva face mai putin, sau ca pretul ar fi prohibitiv. Mi se pare o suma mare in absolut, punct. Reactia mea pur emotionala in fata unui pret de 2000 de lei, pentru un singur produs, este: “scump. Rar. Cumpara cu grija.” Acum, evident ca eu platesc suma asta si altele mai mari, de multe ori pe an sau poate chiar pe luna, pentru diverse alte produse, pe care insa, si aici e mesajul pe care vreau sa vi-l transmit, nu le percep ca fiind scumpe. Si am incercat sa inteleg de ce. Motivul pe care il intuiesc este ca, in cazul celorlalte produse, totalul este mascat intr-un cost de baza, total irelevant, dar pe care creierul meu il percepe ca atare, insotit de multe costuri add-on, obligatorii, insa pe care creierul meu le percepe ca pe optiuni pe care le adaug voluntar si care merita banii. Un exemplu: “excursia X costa 400 de lei, la care se mai adauga masa 100, intrarea la muzee 150, inchirierea costumului 80 si poze de grup 120 de lei”. In capul meu ramane ca excursia X costa 400 de lei. “Scoala Y costa 2000 de euro pe an, la care se adauga uniformele 750, mancarea 600, manualele 350 si cursul de engleza 1200”. In mintea mea scoala Y costa 2000. “Boxele Z costa 190 de dolari, in varianta de baza, negre si cu prindere de birou. Varianta finisata in cupru lustruit manual costa 40 de dolari in plus, iar prinderea de perete costa 19 dolari. Livrarea costa intre 44 si 129 de dolari”. In mintea mea, boxele Z costa 190 de dolari. Revenind: nu va sugerez sa mintiti, sa ascundeti pretul real sau sa adaugati texte cu font mic si steluta pe spatele pliantului. In plus, din cate vad, aveti clienti multi si sper sa aveti din ce in ce mai multi. Dar, daca vreodata, pentru un anume produs, va treziti cu clienti mai putini, va sugerez sa impachetati oferta intr-o suma mai mica. In euro, fara tva, pe noapte, pe persoana, fara mancare, fara echipament, fara taxa de statiune — optiunile sunt nelimitate si le puteti atinge sau abuza de voie, dar e posibil ca in felul asta sa obtineti o audienta mai mare. Repet, asta daca va fi vreodata nevoie. Mai repet si ca nu ma plang de pret, ci va transmit prima mea reactie emotionala cand am auzit costul pentru intregul weekend cu familia.

Alt feedback, oricat m-as stradui, nu pot sa scot. V-am mai scris pe foaie, dar nu spun ce, ca sa nu stiti care e. Abia astept sa ne revedem, o sa va dau follow pe unde va gasesc si sper sa avem ocazia sa putem schimba cat mai multe idei, ore de educatie academica si caterinca, mii de pasi prin padure si canale de comunicare sincera si binevoitoare. A fost un weekend exceptional si sper sa-l putem repeta, extinde, rememora, cu prieteni, cu copii, cu nepoti si in orice alta forma vom putea… Nu aveti idee cat m-am straduit sa nu pun cuvinte in engleza in acest text, ca exercitiu formal de rigoare 🙂 – a scapat totusi un smiley.

In final, aveti totala mea sustinere si evanghelizare, sociala si profesionala. Eu ma ocup cu software: site-uri, aplicatii, servicii online. Daca va pot fi de folos cu ceva, daca aveti nevoie de ajutor in domeniul asta si pot sa va asist, o sa o fac oricand cu placere.

Acum la treaba, ca mai aveti de educat si alti oameni!

Din asta, deși mi-a luat o vreme să citesc, am înțeles în sfârșit ceva. Și am învățat ceva. Și o să țin cont de ce a spus Radu.

Cred că morala acestui feedback este că, dacă vrem cu adevărat să creștem și să ne dezvoltăm, trebuie să fim cât mai cinstiți cu noi înșine și cu cei din jur, să lăsăm măștile deoparte și să explicăm cât mai coerent ce gândim.